Totu-i lent

Totu-i lent în Ardeal. Nimeni nu se grăbeşte spre nimic, de parcă viaţa ar sta în loc şi nimeni nu e dispus să o simtă irosindu-se. Am fost în Ardeal de multe ori, la Alba Iulia. La sora mamei. Când eram copil îmi petreceam vacanţele acolo, mă rog, două-trei săptămâni. Îmi placea că Institutul unde lucra mătuşa mea le oferea anagajaţilor o grădină imensă, cu piscină, cu duşuri, cu grătare etc. Iar fiecare angajat avea dreptul egal de-a profita de acestea, în plus, fiecare avea un petec de pământ pe care să planteze una alta. În vremea aia nu cred că simţeam lentoarea, oricum, toţi cei care au venit la nuntă şi mă cunoşteau de atunci mi-au spus că eram zvăpăiată. Păi staţi aşa, că nici acum nu sunt calmă. Oricum, şi dacă dansezi cu ceva mai multă forţă eşti considerat zvăpăiat. V-am spus doar, la ei totul e lent. Până şi timpul a trecut cumplit de greu. Am crezut că a rămas pe loc, dar el se scurgea, doar că după altă lege. Cel puţin e aceeaşi oră şi la ei. Chiar dacă ajungi la ea mai greu.

Ei bine, am început cu room service. Eram prea obosiţi să mai şi coborâm să mâncăm. În plus, eu aveam o poftă nebună de spaghetti. Normal, oriunde m-aş duce, asta e unica mea poftă. De parcă în alt oraş au alt gust, dar nu se ştie niciodată ce pierzi. Aşa că am comandat în cameră: spaghetti şi ceafă la grătar cu cartofi copţi cu rozmarin (buni cartofii, chiar asa buni nu am mai mâncat de mult). Am aşteptat şi am aşteptat. Xreder îmi zice:

– Sună înapoi şi spune-le că ne-am răzgândit.

– ?!…

– Eu vreau omletă cu şuncă, continuă X.

– La ora asta? (adică zece şi ceva)

El se uită la mine.

– Oh, nu, pentru dimineaţă, că până se mişcă ăştia vine lumina.

În cele din urmă a venit şi mâncarea. Lor le-a luat mult să o prepare, dar noi am dat-o gata în două minute după ceas.

Dansurile? Hehe, cu toate că melodiile erau antrenante, ei bine, ei abia se mişcau. Aşa că am luat iniţiativă. Păi cum nu? Aşa sunt sudiştii. Stăm şi noi la cafele liniştiţi, dar în rest nu putem. Ne place viteza sau, cel puţin, suntem obişnuiţi cu ea. Dar mai bine să vă las cu pozele, că de aia aţi venit 😀

Am început aşa

Am continuat cu domnul care tot spăla parbrizul. Nu, nu i-am dat bani 😀

Am ajuns la nuntă

Şi tot la nuntă, dar dezlănţuiţi, fără cravată, fără pălărie…

Cea mai frumoasă bunică, la venerabila vârstă de 85 ani

Merită şi mirii o poză 😛

Me and my mother – ei, da, ne-am dansant pai nu?

Ajunge pentru azi, sunt cu sutele, iar cele din Biserică nu le am pentru că nu le-am făcut noi. Aşa că am ales şi eu ce era mai reprezentativ. Cine ştie, când o să le primesc şi pe cele de la Biserică o să vi le arăt. Bon apettit 😛

Reclame