Aberaţie … sau nu

Care este visul muritorului de rând? Să se ridice sau să coboare? Oare ce ne dorim cu adevărat? Să excelăm sau să stagnăm? O întrebare mult prea grea chiar şi pentru un învăţat. De aceea încerc, în fiecare dimineaţă, să merg cu capul înainte. Simt că dacă aş întoarce privirea pentru o clipă m-aş pierde undeva în infima mea existenţă.

Sunt o firimitură uitată pe pământ. Întotdeauna îmi spun asta. Dar vreau să cresc precum o cocă proaspătă. Sunt o vietate neînsemnată pentru Universul ăsta. Dar, îmi doresc, oare, să rămân aşa, atât de mică? Nu! Categoric. Toţi ne dorim să creştem, măcar în ochii apropiaţilor, dacă nu şi în ochii lumii.

E greu să ajungi în centrul Universului, e greu să te ridici, dar nu imposibil. Încă mai încerc să lupt cu mine şi cu lumea. Încă mai încerc să ajung pe culmile luminoase ale lumii. Mă zbat de ani de zile şi cu toate acestea am rămas tot aici. Mică, neînsemnată…

Aştept fiecare zi pentru a vedea dacă pot merge mai departe. Am parte de dezamăgiri în fiecare dimineaţă, dar nu mă dau bătută. Ridic fruntea şi pornesc voioasă, chiar şi fără motive, pe un drum construit din pietre preţioase. Îmi place să cred că pot ajunge la stele. Vreau să cred că dacă ridic mâna spre ele le pot prinde.

Încerc să mă gândesc la Univers ca la ceva infim, pentru a mă simţi deasupra lui. Şi gândul acesta îmi aduce o stare de agonie. De multe ori pornesc pe urmele lui Dante, dar tot de atâtea ori mă oprescv la jumătate îmbătată de feeria cunoaşterii.

În dimineaţa aceasta e altfel. Mă gândesc să las Universul în măreţia lui, iar eu să rămân în cochilia mea infimă. Vreau să las lucrurile să curgă de la sine. Măcar pentru o zi. Astăzi mă simt muritoare pentru prima oară. Mâine… cine ştie?

Reclame