MINŢI RĂTĂCITE – IV –

TREXEL ŞI OANA

Prima parte

A doua parte

A treia parte

Dulce amărui. Închis la culoare. Mai era un deget în pahar. Pe lângă bere, Jagermeister era singura băutură alcoolică pe care o consuma, rareori. De fapt, doar atunci când se relaxa întins pe canapea sau atunci când voia să-şi impună că e relaxat. Acum, Benjamin se afla în a doua ipostază.

După amiaza trecuse deja, era aproape seară. Vineri seară. În mod normal ar fi trebuit să fie relaxat, după o săptămână de lucru, început de weekend, ce putea fi mai liniştitor? Pentru el însă lucrurile stăteau altfel. Resimţea singurătatea, ura liniştea, avea momente în care se dispreţuia.

Pe măsuţa din faţa canapelei zăceau vreo patru cărţi începute, toate deschise şi întoarse cu scrisul în jos. Câteodată îşi punea o pernă sub măsuţă, se întindea pe jos cu mâinile sub cap şi citea prin sticlă. Din toate patru. Apoi dădea pagina la toate şi continua din aceeaşi poziţie.

Alteori, întins pe canapea cu ochii închişi, juca singur şah. Şi cu albul şi cu negrul, vizualizând în minte tabla şi toate nervurile pieselor de lemn, asupra cărora zăbovea urmărindu-le cum se ridică în aer şi îşi schimbă poziţia. La comandă. Ar fi fost un bun manager.

–          Ce seară de căcat, cugetă Benjamin plimbând pe sub limbă licoarea roşiatică.

Dintr-o dată privirea mohorâtă parcă scuipă un strop de lumină. Îşi aduse aminte de ea. De ochii ei mari şi blânzi şi indecenţi. De vocea ei… ce voce avea! Era bună la o linie erotică.

Îşi turnă repede în pahar ultimul deget de pe fundul sticlei şi deschise laptopul. Aşteptă câteva secunde. Deşi posibilitatea de a o reîntâlni i se părea destul de mică, se prinse totuşi cu ambele mâini de idee. Practic era singura idee care i-ar fi salvat seara.

Wireles Home network is now connected.

Signal strength: Excellent.

Porni browserul şi tastă din cap adresa barului. Apoi dadu click pe “Insider, webcam live”. Mergea perfect de când se legase la reţeaua metropolitană. În plus avea facilităţi pentru zoom şi înregistrare. Nu era prima oară când se juca aşa. Începu să caute. În bar nu era prea multă lume şi avea o bănuială că dacă ea va fi acolo va sta singură. Într-un fel deja se simţea îndreptăţit ca ea să fie singură. O voia numai pentru el.

Se rezemă înapoi de canapea. Nu era acolo. Însă, surprinzător, Benjamin zâmbea. Era sigur că va veni. Gândirea pozitivă îi schimbă radical dispoziţia. Pentru el legea atracţiei universale funcţiona impecabil. O testase de multe ori înainte să o adopte ca şi stil de viaţă.Mai avea totuşi mult de lucru. Apăreau încă uneori, ca şi mai devreme în seara aceasta, momente în care nu se simţea bine în pielea lui. Până acum se automotivase cu multe lucruri pentru a-şi găsi o scuză la stările depresive. Mai nou nu-şi mai găsea. Voia pur şi simplu să scape de ele. Dar mai avea de lucru la asta şi era conştient că pentru a reuşi complet era nevoie să adopte o stare de seminebunie controlată. Pentru că altfel nu se putea. Erau prea multe amănunte în mintea lui care nu i-ar fi permis să trăiască o viaţă normală, cu gânduri liniştite. Şi, în fond, cu siguranţă s-ar fi plictisit cu o existenţă banală.

Se ridicase de pe canapea şi privea pe geam, dar nu se uita la nimic. I se prefigura în cap desfăşurarea lucrurilor.

– Iar o să mă pierd. Când o să dau ochi în ochi cu ea… Futu-i! Zâmbi, plescăind drogul lichid care-i gâdila papilele. Nu-i nimic! Ei îi place asta! O excită. O să-mi las în voie simţurile de data asta. O să…

Se întoarse dintr-o dată spre laptop. O umbră brunetă aluneca printre mese cu un mers senzual. Benjamin văzu locul liber din capătul barului şi privirea lui o conduse într-acolo. O privi cum se aşează pe scaunul înalt şi îi sugeră să-şi pună gentuţa dreptunghiulară în faţă, pe tăblia barului, din motive de securitate.

Se aşeză pe canapea, aplecat către ecran. O vedea din profil. Zăbovi puţin asupra chipului frumos desenat şi dintr-o dată nu mai fu mulţumit de calitatea imaginii de pe ecran; zoom-ul i-o aducea în pătrăţele mărunte dintre care nu putea desluşi detaliile. Aruncând o privire către dulapul din lemn de brad vizualiză dincolo de uşile închise cămaşa de in, pantalonii de velur maro şi jos pantofii maro din piele întoarsă. Apoi privi din nou spre ecran şi în secunda următoare se trase înapoi speriat proptindu-se cu spatele de canapea. Femeia îşi îndreptase privirea spre cameră şi îi zâmbise cu subînţeles, după care lăsase privirea la loc în cafea. Prin cap începură să-i treacă o grămadă de posibilităţi prin care ea ar fi putut să bănuiască prezenţa lui în faţa ecranului, chiar atunci în acel moment. Le desfiinţă rapid pe toate.

– N-avea cum! De unde dracu să ştie? E paranormală?

Peste câteva minute ieşea val-vârtej din casă trântind în urma lui uşa metalică şi ascultând mecanismul de închidere cum încuie automat toate cele cinci zăvoare.

Intrarea în bar era învăluită în umbră pentru a se evita fireasca întoarcere de priviri a consumatorilor atunci când cineva îşi făcea apariţia în local. Benjamin se opri puţin acolo şi trase de câteva ori aer în piept încercând să-şi regleze respiraţia, agitată frenetic la vederea ei.

–          N-o să mă pierd chiar din prima. O iau uşor, dar ferm.

O luă încet printre mese batând cu degetele pe piciorul stâng ritmul la The thrill is gone care tocmai ajunsese la solo-urile din a doua jumătate. Ea era aşezată uşor cu spatele spre el. Se opri un moment pentru a se preface ca în drumul spre o masă liberă tocmai a remarcat-o. Îi descoperi privirea în oglinda din spatele barului şi i se păru interesant să-i facă semn cu mâna invitând-o la o masă. Aşa avea certitudinea că într-adevăr ea îl privea prin oglindă.

Femeia nici nu apucă bine să se aşeze la masă că apăru băiatul de la bar care începu să aşeze în faţa lui cafeaua tare, ceaiul de trandafir, paharul de Schweppes şi cele două beri. Benjamin o privi în ochi pentru a descoperi dacă era impresionată de faptul că îi fuseseră aduse toate băuturile fără să comande.

– Deci vii des pe-aici, începu femeia, făcându-l să înţeleagă că e puţin impresionată.

– Nu tocmai, doar în weekend, uneori. De unde ştiai că vin? întrebă Benji gândindu-se la privirea aruncată de ea la camera, dar imediat îi păru rău că a întrebat.

– Trec pe ceva mai tare, ia-mi un gin, te rog! spuse ea, ocolind întrebarea dar necontenind să-l privească direct în ochi. Abia atunci băiatul de la bar plecă tiptil din spatele ei. Aşteptase ca Benji să o întrebe primul ce doreşte şi era puţin dezamăgit.

Nesperat, Benjamin nu simţea nici o emoţie. Felul cum ea abordase discuţia de la început îl băgase într-o stare de normalitate şi timiditatea lui refuza să se arate. Din cauza asta începu să se simtă oarecum prea banal. Aşteptase senzaţiile, transpiraţiile, se vruse stânjenit şi încurcat. S-ar fi dorit într-o postură din care să fie provocat să iasă. Dintr-o dată însă nu i se mai părea nimic interesant.

– Naşpa! gândi Benjamin şi închise cu o mână displayul laptopului, urmărind cum siluetele celor doi bărboşi ameţiţi de la bar, singurii din local, se fac tot mai întunecate si apoi trec în spectrul negativ. Aparatul se închise cu un clinchet slab urmat de un piuit specific. Trecea în standby, lucru care apăru şi în mintea lui Benjamin ca fiind cea mai buna idee. Peste doar cinci minute dormea adânc, cu clipiri spasmodice şi respiraţie şuierătoare.

 

*

 

Daniel se trezise de o oră. Nici urmă de lumină solară nu se arăta pe cer. De obicei se trezea la cinci dimineaţa. Îi plăcea să bea o cafea, ba nu, mai mult îi plăcea mirosul cafelei de dimineaţă. Poate că era singurul lucru care-i plăcea cu adevărat. Aroma aceea venită parcă direct din Brazilia, de pe plantaţii. Mirosul negrilor, al sclaviei… nu putea pricepe de ce se tot gândea la sclavie. Uneori se gândise la Jack Spintecătorul ca la adevăratul eliberator de sclavi. Prostituatele erau sclave ale sexualităţii bărbaţilor. El nu făcea sex. Nu îşi amintea să fi făcut sex de… cine ştie, poate ani… O amintire ca un flash îi trecu prin faţa ochilor. O şterse instantaneu. Cafeaua şuiera uşor în ibricul de tablă. Mirosul începuse să se împrăştie prin casă. Să deschidă fereastra sau să lase aroma să-l învăluie?

 

*

Cat o studiase atent pe Clara. Calmitatea, nepăsarea, zâmbetul rece, totul îl ducea la o singură concluzie: aşteptase o astfel de ocazie. Vedea în privirea lui Jack că îi pusese  eticheta de „VINOVATĂ”, desigur, Cat nu credea că fata are fi implicată în vreun fel, dar ştia cu siguranţă că îi convine situaţia.

Clara îşi aprinse o ţigară. Îi sfida pur şi simplu. Sau, poate, dacă se lua după Ivona, puştoaica îşi dădea frâu liber sentimentelor, lucru pe care nu îl făcuse până atunci. Şi totuşi, Cat avea de gând să joace fiecare as pe care-l avea în mânecă. Şi avea, Dumnezeu îi era martor că îi ţinea acolo, aşii lui, salvarea oricărui detectiv.

Fumul se ridică anevoie spre tavan, de parcă obosise şi el. Buzele fetei se încleştară, apoi se destinseră într-un surâs acru.

– Acum, zise ea, luându-i prin surpindere pe detectivi, bine că n-am fost în casă. Altfel o mierleam şi eu, dar asta mi se pare cu adevărat ironic.

Jack ridică din sprânceană, cât pe aici să deschidă gura. Cat îi aruncă o privire sugestivă, iar Jack se abţinu, dar chipul roşu îi trăda fiecare sentiment.

– Ce e ironic? se interesă Cat.

Ea privi ţigara ca pe o bucată de anafură.

– Ironia e ironie, concluzionă Clara trăgând cu nesaţ din ţigară.

Cat îi făcu semn lui Jack să se depărteze. Legistul îşi coordona oamenii. Cadavrele fuseseră acoperite. După ce s-au luat toate probele necesare, trupurile neînsufleţite trebuiau să ajungă sub cuţitul legistului. Dacă nu exista nici o amprentă concludentă, trebuia, cu siguranţă, ca în urma autopsiei să iasă ceva la iveală. Sir Cat privi spre Ivona, care stătea pe trepte şi studia subiectul. Cat nu era sigur dacă rusoaica auzea discuţia, dar din câte îşi dădea seama nici nu era nevoie.

– Domnişoară, suspină Cat, dacă nu îmi răspunzi întrebărilor, voi fi nevoit să te duc la secţie. Iar acolo, crede-mă, vei răspunde… până la urmă. Iar eu am răbdare, că doar asta îmi e meseria, să am răbdare.

Ea aruncă ţigara pe covorul persan şi o strivi cu piciorul.

Zâmbi.

– E ironic detective, cum şi-au dorit toată viaţa să scape de mine. Şi, acum, dacă e să fim sinceri, au reuşit. Desigur, nu aşa cum şi-ar fi dorit ei, dar ce mai contează, râse ea, au făcut-o.

Cat se gândi imediat la problemele adolescenţei, momentul acela în care orice copil are impresia că părintele îl urăşte.

– Nu cred că asta voiau…

– Sigur, doar nu trăiai tu cu ei. Nu cred că e nevoie să vă dau detalii despre viaţa mea. E suficient să întrebaţi pe oricine pe o rază de o milă. Oricum, eu sunt imparţială, nu-i aşa?

Cat nu putea nega. Oricum, nici nu îi păsa prea mult, detaliile avea să le afle indiferent dacă ea i le va spune ori ba.

– Cine crezi că ar fi putut face aşa ceva?

Clara se întinse pe canapea asemeni unei târfe de doi bani.

– Dacă aş şti, i-aş trimite un buchet de flori. Crede-mă că aş face-o.

– Sunt convins, mormăi Cat.

Puştoaica îi aruncă o privire scurtă Ivonei.

– Ştii, nu e nevoie să mă psihanalizeze, sunt doar un copil abuzat. Nu cred că e ceva nou pentru poliţie.

Cat ridică din umeri în semn de capitulare. Puştoaica avea mintea brici, dar ceva acolo, înlăuntrul ei, funcţiona cumva aiurea.

– Măcar bănuieşti pe cineva?

Clara deveni dintr-o dată serioasă.

– Pe tata îl urau toţi. Dar, cu toate astea, nimeni nu avea curaj să facă aşa ceva. Erau toţi nişte pupincurişti. M-am gândit, spuse ea pe un ton mistic, cred că pupincurismul se învaţă în facultăţi, altfel nu cred că ar fi avut atâţia în jurul lui.

– Aceşti oameni veneau des aici?

Pe Clara o pufni râsul. Un râs isteric, aproape inuman.

– Aici? Dancot nu îi primea aici. La ce? Să o vadă pe Diane tot timpul beată şi cu poftă de sex? Oh, mai puţin prostul de Farell, el venea mai tot timpul. Mă rog, el nu era o ameninţare pentru sexualitatea Dianei, cred că Farell e gay, mă rog, cel puţin aşa pare.

– Şi unde l-aş putea găsi pe Farell?

Ea se strâmbă.

– Doar nu credeţi că ţin evidenţa populaţiei. Ce detectivi sunteţi voi? Căutaţi în actele lui Dancot, ţine fiecare lucruşor, chiar şi pe cele neinteresante, doar nu se ştie niciodată când poate şantaja pe cineva. Oh, putea…, râse ea demenţial.

– Unde vei sta?

Fata privi în jur.

– Aici, doar e casa mea.

Cat simţi cum se cutremură.

– Aici? Vei sta aici?

– Nu cred în fantome, detective, se ridică ea şi porni spre trepte. Şi chiar de ar fi să fie, ce să-mi facă o fantomă avidă după sex şi una avidă după bani?

Clara îşi unduia uşor fundul, parcă încercând să-i enerveze pe detectivi.

– Domnişoară, strigă Cat, sigur nu s-a întâmplat nimic ciudat în ultimul timp?

Clara rămase o clipă pe trepte. Ivona îi surprinse privirea. Da, se întâmplase ceva, şi totuşi, Clara preferă să nege.

– Treaba ta, urlă Cat, când ea aprope că dispăru pe holul de la etaj, dar asta înseamnă că te voi mai deranja. A, da, şi nu te gândi să îţi iei tălpăşiţia, voi pune câţiva poliţişti să se asigure că nu zbori.

– Eşti naiv, detective, strigă ea. De ce aş fugi acum când am tot ce îmi doresc?

Ivona se apropie de el.

– E minoră, trebuie să…

– Nu încă, spuse răspicat Cat.

 

*

Psihiatra tăcu. Îl privea, dar ochii ei nu trădau nici un sentiment.

„Ştie să îşi joace rolul”, gândi abătut pacientul.

– Ar trebui să continuăm, puse capăt liniştii doctora.

Bărbatul se fâţâi pe scaun. O rază de soare se întinsese pe biroul psihiatrei. Părea a fi o dâră de praf pe mobilierul maro.

– V-aţi gândit vreodată că această culoare – arătă spre birou – e depresivă?

Ea îşi lăsă coatele pe masă.

– Vi se pare o culoare tristă?

– Cred că până la urmă m-aş sinucide dacă aş trăi înconjurat de o astfel de nuanţă.

Doctora deschise un dosar. Îşi privi pacientul în ochi.

– Am primit dosarul tău de la firmă…

– Prefer să rămân doar Jack, spuse el ştiind unde vrea să ajungă doctora.

– Nu mă deranjează, dar aş vrea să ştiu de ce.

El continuă să studieze raza de soare ca o zdreanţă ce lâncevea pe birou.

– Poate într-o zi, poate…, şuieră gânditor. Jack e tot ceea ce mi-am dorit eu să fiu vreodată…

– Cine e Jack?

Bărbatul surâse.

– Cine ştie, poate eu într-o viaţă anterioară.

Pentru prima oară psihiatra ridică din sprâncene.