Fragmente

Azi e una din zilele alea în care mă gândesc la cum să-mi trăiesc viaţa. Adică am alternative, dar nu sunt sigură pe care să o adopt. Să trăiesc la maxim, fără limite, fără îngrădiri, fără, fără sau, pur şi simplu, să o duc până acum, molcomă. Cu cititul, cu scrisul, cu casa şi maşina. Parcă fac asta de prea mult timp şi pe măsură ce îmi doresc să mă dezlănuţui puţin, îmi dau seama că tot aia o să fac, adică ca de obicei. Ok, nu o să vă mint. Chestia asta nu îmi trece prin cap de ieri, mi-a tot trecut, a tot dispărut, a revenit, dar nimic care să mă facă să gândesc serios ce să fac în continuare. Ştiu, le-aş putea combina, ceea ce ar fi ideal. Dar… în fine.

Sunt sigură că nu vremea e de vină şi nici faptul că îmi e somn. Dar realizez, de parcă ar fi fost greu, că fac zilnic aceleaşi lucruri. Chiar şi când ies din monotonia obişnuită, tot nimic se numeşte.

Adevărul e că e înnourat. Că în casă e cald, iar somnolenţa s-a instalat liniştită. Până şi Piţi doarme, răsfăţându-se cu drăgălăşenie, iar eu nu fac altceva decât să mă gândesc dacă să sar în sus sau să rămân pe fotoliu? Niet. Cred că ar fi cazul să dorm şi eu. Poate să scriu. Nuuuu, nu vreau să citesc. Trei zile şase cărţi. Adică… e ok, ştiţi cum e, dar parcă vreau să dorm. Apoi, cartea a opta din „Lumea disc” a lui Pratchett mă aşteaptă. Sigur, şi „Miercuri o să mori” mă aşteaptă. Apropo, v-am spus vreodată despre ce e vorba? Nu. Bine, pentru că nici nu vă spun 😀 Dar nimic nu mă împiedică să vă redau un fragment, păi nu?

 

Miercuri o să mori (Fragmente)

 

Se trezi rătutită. Fixă ceasul mare de lemn ce stătea agăţat în perete. Şapte şi opt minute. Avea suficient timp să-şi bea cafeaua şi să deschidă. O durere cruntă de cap şi o ameţeală feroce îşi făceau de cap prin trupul ei. De parcă întreaga noapte s-ar fi îndopat cu şampanie. Încercă să îşi revină, să îşi amintească. Totul era ca în ceaţă. Ştia că îl dusese pe Filip la aeroport, dar de acolo se ştergea totul. Nimic nu mai era aievea. Se întinse la loc în pat. Perna era prea moale. Îşi propusese de mult să îşi cumpere una mai pe gustul ei, dar niciodată nu avusese suficient timp. Luă perna de lângă şi o puse peste cea care îi sprijinea deja capul. Era ceva mai bine, dar nu destul. Vlad urâse pernele tari. Nu îi plăcea să stea „cu capul în aer”, aşa cum se exprima adesea. Aşa că ea se conformase şi îi făcuse plăcerea. Nu reuşise niciodată să adoarmă ca lumea, dar cu timpul se obişnuise. Obişnuinţa era una din calităţile ei. Şi compromisul. Desigur, în cele din urmă se săturase de compromisuri.

– Mi s-a luat, îi reproşase lui Vlad în timp ce îşi strângea lucrurile din apartamentul cu scară interioară. Nu mai pot să fac compromisuri, asta înseamnă să las de la mine jumătate din adevărul meu. Iar eu sunt hotărâtă că a ajuns.

El nu schiţase nici un gest. De parcă ea nici nu ar fi fost acolo. Îşi dusese cana cu cafea la buze, sorbise şi îşi citise ziarul mai departe. Toate astea rămăseseră frustrante în adâncul sufletului ei. Se simţea încă incompetentă, jumătate. Nici măcar nu avusese o ceartă ca lumea. Totul se redusese la atâta. Ea ieşindu-şi din minţi şi trântind uşa în urma ei, trăgând disperată de bagaje.

El nu o mai sunase niciodată de atunci. Doar în ziua divorţului s-au mai văzut. Atunci când el i-a permis să îşi ia fiecare lucruşor din apartament. Isabela nu avusese nici o pretenţie materială. Conacul din calea Victoriei îi rămăsese ei, în urma morţii mătuşii. Mătuşa nu avusese nici un moştenitor, în afara câinelui bătrân care murise la doar două ore diferenţă. Şi totuşi, în sufletul ei rămăseseră atâtea cuvinte nespuse. Atâtea lucruri nerostite. Încă mai simţea nevoia să îl sune pe Vlad şi să se descarce. O lăsase să plece încărcată ca o bombă atomică, gata să explodeze oricând, şi încă se mai adunau.

Sotty sări în pat şi îi linse faţa. Ura când făcea asta, şi totuşi nu îl putea condamna, câinele voia afară. Îşi trase repede capotul de mătase şi alene coborî treptele ce îi scârţâiau sub picioare. Începu să simtă un miros diafan de cafea. Brusc, „Zona crepusculară” din mintea ei reveni. Fiecare amintire a precedentei seri i se învârtea în minte învăluită într-un fum negru şi apos. Trase câinele lângă ea, apoi, cu grijă, luă bâta de stejar de lângă trepte şi porni spre bucătărie. Sotty o privea într-un fel anume, de parcă nu înţelegea ce se întâmplă. Zgomotul ceştii aterizând pe farfuriuţă o făcu să tresară.

„Miercuri ai să mori!”, îi veni în minte glasul ţigăncii. Simţea că va leşina în orice clipă. Sotty se lăsă pe labe şi începu să cherlăie. Din bucătărie se auzi un glas obosit.

– Ai răbdare, îţi dau drumul imediat.

Isabela tresări. Apoi îşi şterse broboanele reci de pe frunte. Lăsă bâta lângă rafturi şi mai mult chiţăi:

– E în regulă, îi dau eu drumul.

Câinele o tuli pe uşă de parcă nu mai fusese niciodată atât de aproape de libertate. Isabela încuie uşa în urma ei, apoi privi o clipă spre cerul rece. Stătea să plouă. Atât cât mai erau în simţuri, picioarele-i porniră spre bucătărie. Vera făcea clătite, iar ceştile de cafea abia aşteptau să fie stoarse şi de ultima picătură. Se aşeză la masă şi îşi lasă capul greu în mâini.

– Încă te mai frământă prostia aia? o întrebă Vera, în timp ce puse şi ultima clătită în farfurie.

Isabela îşi ridică privirea şi zâmbi. Era lividă şi se simţea ca atare. Nu avea nevoie să se uite în oglindă pentru a-şi da seama că faţa îi e albă ca a unui cadavru, iar cearcănele îi atârnă de un metru. Îşi trecu mâinile în jurul umerilor. Simţea un frig greu.

– Am dat drumul centralei, spuse Vera văzând-o zgribulită. E o zi rece.

Isabela dădu din cap în semn de aprobare.

– Hei, nu era decât o idioată din aia care voia să pună mâna pe banii tăi.

Fu de acord. Şi totuşi, fusese cea mai stranie zi din viaţa ei.

– Mă gândesc… nu ştiu, poate că ar trebui să schimb ceva în viaţa mea.

Vera termină de înfăşurat şi ultima clătită, apoi le puse în mijlocul mesei şi se aşeză faţă-n faţă cu Isabela.

– Ar trebui să începi cu Filip, întotdeauna ai ales numai lichelele.

Zâmbi.

– Oh, de parcă tu te poţi lăuda cu vreun domn.

Vera nu o băgă în seamă.

– Ascultă, erai destul de rău aseară. Nici n-ai fost în stare să conduci până acasă. Dumnezeule, am fost nevoită să pun mâna pe maşină. Şi nu am mai făcut-o de… şapte ani. Nu te poţi purta aşa cu oamenii. Nu îi poţi speria în halul ăsta. Mă îndoiesc că toate astea ţi s-ar trage de la vrăjitoare sau ce dracu’ o fi fost ea. Poate ar trebui să mergi la un medic, aşa, pentru orice eventualitate, să faci un control.

Isabela mânca absentă dintr-o clătită. Glasul ţigăncii îi răsuna tot mai tare în cap. Rămase tăcută pe parcursul micului dejun, iar, într-un final, Vera tăcu şi ea.

După ce Vera porni spre birou, îl băgă pe Sotty în casă, îşi făcu un duş, se îmbrăcă şi deschise magazinul. Clienţii fideli veneau de la ora nouă. De multe ori nu cumpărau nimic, dar le plăcea să se piardă printre foile vechi şi copertele mâncate de timp.

La nouă fără cinci minute puse semnul cu „Deschis” în uşă. Ploaia începu să picure încet, de parcă i-ar fi fost prea somn pentru o răpăială adevărată. Isabela alungă amintirea zilei de duminică şi se afundă într-o carte. Abia dădu pagina când doamna Veser, o nemţoaică bătrână, rămasă în Bucureşti din timpul comunismului, îşi făcu apariţia.

De obicei doamna Veser venea în jurul orei zece. Nu se trezea aproape niciodată mai devreme de nouă. Avea şaizeci şi şapte de ani, dar arăta ca la cincizeci. Purta pălării mari şi întortocheate, mănuşi lungi şi haine din cele mai sofisticate, arătând ca o adevărată regină a vremurilor apuse. Isabela o admira pentru felul îngrijit în care trăia. Era singură. Întreaga viaţa fusese singură, dar nici nu îşi dorise pe nimeni alăturea. De obicei îi spunea cele mai fascinante poveşti. Viaţa ei era un adevărat roman. O sursă de inspiraţie. Ar fi ascultat-o la nesfârşit.

Femeile îşi zâmbiră.

– Cam matinală, constată Isabela.

– Se spune că o dată la un an e bine să te trezeşti mai de dimineaţa, să vezi ce ai pierdut în celelalte zile în care ai lenevit.

Isabela surâse. Ar fi vrut să-i spună că nu a pierdut nimic. Ea se trezea mereu la ora şapte, iar viaţa începea abia pe la nouă. Sotty auzi glasul clientei şi se năpusti de la etaj. Femeia scoase un drops şi i-l aruncă câinelui.

– Uneori ar trebui să îl mai laşi să mă viziteze, spuse doamna Veser pe un ton ce aducea a reproş.

– Oricând, doamnă Veser, numai să îmi daţi un telefon şi Sotty va fi al dumneavoastră.

– Da, spuse femeia, parcă am fi în divorţ şi împărţim custodia. Oricum, şi tu ai putea să mă vizitezi uneori. Am început să mă simt singură şi fragilă.

Isabela o înţelegea. Ea întotdeauna se simţise aşa şi nici măcar nu ajunsese la patruzeci de ani.

– Am să vin, promise tânăra.

– Parcă aş fi într-un roman prost, constată bătrâna nemţoaică. Toată viaţa am fost singură, departe de ai mei, fără să am habar ce s-a întâmplat cu familia mea, fără să-mi pese, iar acum, toate gândurile tinereţii s-au întors împotriva mea.

Isabela ar fi vrut să o consoleze cumva, dar îşi dădea seama că este cam în acceaşi situaţie şi habar nu avea cum să-o facă. Se simţea, dintr-o dată, ca un marţian în mijlocul pământenilor. Dar tot bătrâna o scoase din această situaţie jenantă:

– Şi tânărul Filip?

Roşcata tresări la auzul numelui.

– Ăăă… e în Egipt, cu treabă.

– Munceşte cam mult şi te lasă singură. Eu, în locul lui, aş fi cu ochii sârmă. Eşti o femeie frumoasă, nu ştiu de ce te-ar lăsa cineva să-ţi faci de cap.

Tânăra râse cu poftă.

– Cred că ştie că habar nu am să-mi fac de cap.

– Oh, aşa credem şi eu la vârsta ta. Era cât pe aici să mă mărit cu un pilot de curse. L-am cunoscut la Bucureşti, el era din Suedia. Eram atât de fericiţi împreună. El tot pleca cu cursele, dar se întorcea mereu. Apoi, într-o zi mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. Am visat că el o să moară într-un accident. L-am sunat şi m-am milogit de el cu cerul şi cu pământul să nu participe la următoarea cursă, dar mi-a trântit telefonul în nas şi mi-a zis să iau un calmant. Atât de terifiată am fost că m-am aruncat în braţele primului bărbat care mi-a ieşit în cale. Oftă.

Isabela nu îndrăzni să spună nimic, dar curiozitatea se citea pe chipul său.

– El nu a participat la cursă, m-a ascultat şi a alergat spre mine. M-a găsit în pat cu celălalt, un necunoscut. Şi de atunci, totul s-a terminat.

Isabela oftă şi ea.

– Trebuia să rămâneţi cu celălalt.

– Poate că trebuia, dar am vrut să mă autopedepsesc. Iar acum nu mai pot decât să trăiesc cu regretul.

– Noi nu ne vom căsători, spuse categoric Isabela.

Bătrâna zâmbi cu subînţeles, lucru care o duse pe Isabela cu gândul la ţigancă.

– Ei, am pălăvrăgit destul. Mai ai ceva noutăţi?

– Oh, lunea nu…

– Da, uit mereu că lunea nu vine marfa. Ar trebui să-mi văd de drum.

Bătrâna se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă, se opri, apoi rătutită se întoarse.

– Doamne, era să uit.

Scotoci repede prin geantă şi scoase un trandafir roşu.

– L-am cules pentru tine. Cred că e ultimul rămas în viaţă din grădină.

Isabela nu mai putu să se mişte. Zâmbi, dar şi păli. Îi era rău. Simţea că leşină, că inima i-o ia la trap. Vedea buzele bătrânei mişcându-se, dar nu o auzea. Camera se învârtea cu ea, iar fumul negru ieşea de pretutindeni. Ceva o înţepă între omoplaţi, apoi, ca prin vis, auzi glasul bătrânei:

– Isabela?!

Iar ea reuşi, în cele din urmă, să cedeze.

 

*

M-am trezit într-un con de umbră. Perdeaua cădea alene pe ferestrele închise. Soarele pătrundea, dar părea să mă ocolească. O fi vrut să nu mă trezească sau, pur şi simplu, s-a simţit stingher în prezenţa mea, aşa cum Luceafărul s-a simţit ca un sinucigaş în prezenţa Cătălinei. Nu mi-a plăcut niciodată soarele. Nu el ca astru, ca legendă, planetă de foc sau orice ar fi fost. Nu el ca împrăştietor de căldură, ci el ca luminozitate. Uneori, părerea mea, vrea să fie peste toţi şi toate. Luminează prea mult, încercând să ne dea de înţeles că viaţa e minunată, că el zâmbeşte şi că noi, idioţii, muritorii, ar trebui să facem asemenea. Ce îi pasă lui? E nemuritor, eu trăiesc, şi vreau să trăiesc în beznă, lumina îmi macină gândurile, mi le împrăştie. Nu le pot aduna atunci când razele acelea îmi intră în ochi.

Am coborât uşor şi am tras draperia. Un gri calm se instală în cameră. Vlad urăşte starea asta a mea. Mă crede depresivă. Poate şi de aceea preferă să stea mai mult plecat. Poate de aceea vine acasă numai când soarele nu mai e pe cer. Mă gândesc adesea că aş putea fi un vampir remarcabil. Şi totuşi, ce nepotrivire. Eu iubesc bezna, lui îi place lumina.

Simt durerea din pântecul meu. Mă rog să nu fie, să nu fie un prunc acolo. Simt durerea de mai bine de o săptămână. Mi-a fost prea teamă să fac un test de sarcină. Nu aş şti ce să fac dacă aş fi însărcinată. Dintr-o dată mă simt străină de corpul meu. Încerc să mă ataşez mai mult de minte decât de corp. Nu ştiu nici eu de ce nu îmi doresc acel copil. Pentru că e al lui. Pentru că e… Ştiu doar că nu îl vreau, cu toate că mi-ar putea rezolva multe probleme. Am discutat cu Vlad, poate cu o săptămână sau două în urmă. Habar nu aveam pe atunci că o să mă gândesc că în pântecul meu există un copil. Era o discuţie pur teoretică sau, Dumnezeu ştie cum. Oricum, din asta s-a ajuns la lacrimi. Aş putea spune şantaj sentimental. Sau, oricum, pe acolo.

– Ar fi interesant să avem un fiu, mi-a spus Vlad, în timp ce înfuleca din tortul de fructe.

Am avut tendinţa de-a mă ridica şi de-a pune capăt discuţiei. Ştiam că nu am să mă pot abţine, dar mi-am zis că uneori ar trebui să mai şi înghit în sec. Am dat tăcută din cap.

– Ar fi cel ce mi-ar duce numele mai departe. Ar deveni arhitect, mai bun ca mine.

Întotdeauna există o înflăcărare în privirea lui când vorbeşte despre arhitectură. Înflăcărare pe care, cred, o am şi eu când vorbesc despre scris, dar cumva, cine ştie cum, el reuşeşte întotdeauna să o facă să dispară.

– Poate că nu asta o să-şi dorească, am spus eu sec. Desigur, mă gândesc la părinţii care-şi îndreaptă copiii spre o meserie. Aşa cum a făcut şi mama. M-am trezit cu meseria în mână, cu diploma în sine, dar pot la fel de bine să o şi arunc, ce să fac cu ea? La ce îmi foloseşte.

Vlad şi-a ridicat privirea din felia de tort. Rar îl faci pe Vlad să nu mai mănânce dulciuri şi cu ochii şi cu gura.

– Oh, dar nu are altă opţiune.

Tipic comunist, am gândit. Îi vom cumpăra şi o macara, iar tovarăşul va câştiga o pâine cinstită. Te rog, scuteşte-mă! Desigur, nu am dat ghes gândurilor. Şi totuşi, trebuia să îi spun cum văd lucrurile.

– Un copil nu se defineşte prin tatăl sau mama sa, se autodefineşte. Îşi crează singur opţiunile, scopurile, ajunge singur la a avea pasiuni…

– Asta e o tâmpenie, mi-a tăiat-o el. Dacă îi insuflăm de mic dragostea de arhitectură, nici nu se va mai gândi la altceva.

Dacă în momentul imediat următor mă întrebam scârbită de ce m-am măritat cu el, după o oră mi-am dat seama că nu o să-i fac niciodată un copil.

– Şi dacă va fi fată?

– Atunci vom încerca până vom avea şi un băiat.

– Ok, bine, să zicem că va fi aşa. Unde va fi tatăl acelui copil? Ştii, ca să-i insufli dragostea pentru arhitectură, trebuie să mai vii şi pe acasă.

– Tu o să faci asta, mi-a trântit-o.

Sigur, ştiam că eu o să fac asta. Dar, la drept vorbind, eu l-aş fi învăţat pe invers, numai în ciuda lui.

– Oh, eu va trebui să stau acasă şi să-l cresc, să-i insuflu dragostea pentru arhitectură, iar când vii tu acasă să îi spun că omul ăsta totuşi e tata, nu e vecinul.

Mă aşteptam ca Vlad să explodeze, dar, în schimb, a râs.

– Ştii, nu vom trăi din faptul că tu încerci să scrii un roman.

Ca să vezi, are şi lovituri sub centură. Sigur, le am şi eu, dar îmi doresc o noapte liniştită.

El se mângâie uşor pe burtă. Tortul a fost dat gata. Îmi zâmbeşte copilăreşte.

– Încă mai vreau desert, dar uman, se uită gingaş la nurii mei.

Iau farfuria din faţa lui şi îi spun acid, dar zâmbitor:

– Îmi pare rău, dar nu mă culc cu necunoscuţi.

De atunci orice conversaţie între noi a luat sfârşit. Nu vreau să fac sex cu Vlad, nu atâta timp cât nu poate accepta că sunt şi eu om şi că am păreri. Aproape că nici nu îmi pasă dacă se duce la târfe. Ducă-se!

 

Reclame

14 comentarii la “Fragmente

  1. Nu eşti singura care gândeşti astfel. Când îmi vin gânduri de acest gen, de obicei le alung. Le alung pentru că încă nu reuşesc să văd în viitor, în mod foarte clar, în ce se va fi transformat curajul de a schimba ceva în viaţa mea.

    Fragmentul sună foarte foarte interesant. Se vede că ai inspiraţie 🙂

  2. Oana
    Initial am pornit acest comentariu cu o Dizertatie „pro domo” la modul de viata si la un moment dat mi-am dat seama ca viata nu poate fi planificata cu trebuie traita.Nu poti face” programe” de viata ca nu se potrivesc realului si atunci mi-am adus aminte de cateva versuri ale lui G.Cosbuc,acest exeget al vietii si existentei umane prin poezie si ti le transmit.
    „Viata asta-i bun pierdut
    Cand n-o traiesti cum ai fi vrut!
    Si din alta poezie:
    „O fi viata chin rabdat,
    Dar una stim:ea ni s-a dat
    Ca s-o traim!
    La varsta mea stiu cu siguranta ca viata trebuie traita,daca se poate,asa cum dorim ,mai bine si mai intens.La intrebarea”Daca te-ai mai naste odata,cum ai dori sa-ti traiesti viata?”multi nu stiu sa raspunda.De regula toti am dori sa ne repetam trairile avute pe parcursul unei vieti.Si eu stiu ce spun!Sunt aproape de bilant!Eu am un trecut de viata parcurs si mai putin viitor.Viata trebuie lasata sa curga iar trairile vin de la sine.Tocmai in asta consta frumusetea vietii.In triri neasteptate si evenimente cat mai bogate.Suferrintile vietii,fac viata mai frumoasa.Greutatile nu pervertesc frumosul vietii ci-l intaresc si apetitul de viata va fi la cote inalte.Repet ,eu stiu ce spun pentru ca „mi-am trait traiu si mi-am mancat malaiul” spune un proverb ardelenesc foarte adevarat.Si acum:Duminica frumoasa,sanatate si ganduri curate!Cu mult drag,tata Borgo:)

  3. Şi eu aşa zic că nu ne putem programa viaţa. Nu putem interveni decât puţin în destin. Iar dacă ne abatem de la traseu, s-ar putea să greşim. Cred că undeva în subconţştient ştim ce ne lipseşte şi în ce sens dorim schimbarea, dar ne temem să recunoaştem. Şi atunci tot căutăm…

  4. Nu as vrea sa imi calculez dinainte nici macar lucrurile normale!Cu atit mai putin nebuniile{nebunatice}!Lasa-le sa vina de la sine!In fiecare zi facem aceleasi lucruri…de fiecare data altfel!

  5. hmmm… ce sa spun… Alex Petria se intreba pe blog daca poate sa existe o proportionalitate intre actul creator si „magarie”… (plecase de la problema lui Kundera, disident si turnator). Tepeneag ii raspundea ca exista o inversa proportionalitate, ca un scriitor nu poate fi „magar”, fiind el, scriitorul, o instanta morala. (stai ca ajung on topic).
    in ce ma priveste, cand mi-a dat ghes daimonul s-o iau pe miriste, mi-am luat lumea in cap, cu maximum de avant. habar n-am ce fel de scriitor oi fi, dar cand imi imaginez ca sunt unul, imi imaginez, totodata, ca sunt mult prea multe experiente pe care, vai, n-o sa le traiesc niciodata pentru a le putea intelege exact de la sursa. cu alte cuvinte, cred ca scriitorul nu e o instanta morala – el doar reflecta, doar reda, atat cele bune, cat si perversitatile, si scaderile, si porcariile, si frica, si frumosul etc. si, daca un scriitor isi aroga, totusi, piedestalul instantei morale, o face cam cum a facut Sf. Augustin, care a zis o data: „Ajuta-ma, Doamne, sa fiu cast, dar nu chiar acum!”
    pe de alta parte, io-s baiat, ca sa zic asa, deci umblatul brambura si nonconformismul este, din start, mai scuzat de partenerii sociali.

    in ce priveste textul : imi place. mult. foarte mult.

  6. Sebastian, intr-adevar, tu esti baiat. Dar nu inteleg de ce o fata nu poate umbla brambura, ca de la a umbla la alte chestii e cale lunga. Normal, stiu ce gandesc oamenii, dar putin imi pasa. Simt nevoia sa ma duc, cine stie, poate chiar o sa ma duc, poate nu. Inca astept. Si nu am zis niciodata ca as fi o instanta morala, nici nu as avea aceasta pretentie. Inainte de toate sunt om, poate putin mai ciudat, dar tot om sunt.
    Multumesc pentru aprecieri!

  7. Cum măi, nu trăieşti „la maxim”? Da’ când ieşi cu maşina pe stradă, ce e? E de-a dreptul sport extrem, pe bune… 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s