Nu mi-a fost lene…

Oh, nu, azi nu mi-a fost lene, doar că… că… ei bine, să zicem că am avut program de rău… rău de scos fire. În fine, e o chestie din aia. Ştiţi cum? Nu, dar vă spun eu, că vă tot păcălesc că vă spun despre operatie. Ei, operaţia a fost operaţie. Rapidă şi eficientă. M-am trezit imediat din anestezia totală cu o mie de întrebări. Doctorii, adică anestezistul şi chirurgul, îmi tot spuneau să tac că le-am făcut mintea varză. Eu nu şi nu. Nu prea am dormit după anestezie. Dar am început să urlu la lume că eu plec acasă. Logic, nimeni nu m-a băgat în seamă, ceea ce m-a liniştit până la urmă. Apoi, aşa cum v-am mai spus, m-am trezit la cinci dimineaţa, cu o durere cumplită de coloană şi cu o poftă de mere inimaginabilă. Cella m-a lămurit. La ora aia mânca mere şi se gândea la mine 😀 Oricum, de atunci tot am poftă de mere. Şi, aşa cum Crina i-a spus Cellei: „Noi ne facem griji pentru ea şi pe ea o doare drept, cică e la bârfă şi la cafele”. Ei, aşa a decurs operaţia. Desigur, am avut o ceartă cu o asistentă care nu mă lăsa să mă duc la budă, dar i-am arătat că fac ce vreau şi cum vreau. Adică la toaletă, aşa cum e normal. Daaa, cu perfuzia după mine. Tot dementa aia îmi zicea să nu mă mai iau după doctor şi să beau apă, că ăla nu ştie ce zice. Normal, numai de-a dracu’ am băut apă, să se oftice ea. Că sete nu îmi era.

Când s-a schimbat tura, cealaltă asistentă îmi tot zicea să beau apă şi să mă mişc. Ce să mai înţelegi? Oricum, am plecat acasă, nu am stat liniştită pentru că n-am avut eu chef. Şi… bine, adevărul e că… ce să mai, m-am simţit bine şi mi s-a părut irelevant să stau locului când eu sunt ok. Cu toate că auzeam nişte voci îndepărtate, dar asta e de la citit, aşa ceva nu se întâmplă în realitate: „Stai acasă! Potoleşte-te! Ai înnebunit? Conduci până acolo? Îţi dai seama ce efort faci?”. O, da, piciorul drept, într-adevăr a apăsat la acceleraţia aia de am zis că se va lipi de ea. Şi uite aşa, m-am traumatizat.

Azi am scos firul. Zău, nu m-a durut mai rău decât atunci când mă epilez. Am zâmbit după scoaterea lui, apoi mi s-a făcut rău. Am leşinat, am vomitat, am leşinat, am vomitat… ok, după o jumătate de oră am luat-o de la capăt. A fost distractiv. Dar cum orice lucru distractiv se termină, acum mă doare doar capul. Deci mă scuz. Nu mi-a fost lene să vă răspund, doar că ameţeam, iar literele nu stăteau calme pe monitor. Ei? Am avut o zi genială. Ce să mai. Aşa distracţii să tot ai. Ok, data viitoare promit să încerc doar partea cu leşinatul… nu, mai bine nu, că are doctorul ăla o palmă că îmi e teamă că rămân machiată permanent. 😉 Şi acum, cred că mă duc să mai leşin puţin. 😀

 

Reclame