În atenţia părinţilor

Întotdeauna sunt pe fugă. Sunt ca melcul, zău aşa. Adică fug atât de încet încât îmi e şi teamă s-o mai fac. Ei bine, că tot sunt pe fugă, aseară, după ce am terminat a opta carte din seria „Lumea disc”, adică „Gărzi! Gărzi!” a lui Terry Pratchett, am dezvoltat un concept revoluţionar.

Am citit multe cărţi zilele trecute. Prea multe, dar nu am timp să vă povestesc, cu toate că fiecare în parte are o poveste haioasă despre cum am cumpărat-o, cum am citit-o şi ce nerv sau nu am avut. Aşa că iată. Mă opresc la Pratchett din motive întemeite.

Mai întâi pentru necunoscători, Pratchett scrie fantasy comic, adică se râde. Clar se râde. Dacă nu râdeţi, tot clar, e nevoie să vă căutaţi. Serios. Ei bine. Scrie fantasy comic, dar nu aşa oricum. Adică în discuţie se aduc târfele, şuturi în locul ăla dureros bărbătesc, aluzii sexuale etc. Înţelegeţi, da? Toată seria merge pe principiul ăsta, mai puţin cărţile pentru copii. Mai are câteva şi pentru puşti în serie. Destul de comice şi alea. Dar trecând peste şi ştiind clar despre ce e vorba în carte, nu mică mi-a fost surpriza să descopăr că pe etichetă scria: „Pentru copii peste 5 ani”. Mă rog, n-am zis eu nimic la librărie. Na, de unde să ştie vânzătoarea. Adică, cel puţin poate şti că omul există, dar nu ştie, vă zic eu. Dar mă gândeam, vine o mămică cu un puşti de şase, şapte ani, şi îi zice duduii că vrea ceva de citit pentru vârsta lui. Duduia se duce la calculator şi caută. Ei bine, dă de Pratchett şi i-o vinde. Apoi mămica va avea surpriza să-şi audă fiul întrebând chestii, ei bine chestii pe care ar trebui să le întrebe ceva mai târziu.

Eu nu sunt convinsă că e vina librăriilor pentru acele etichete. Sunt convinsă că librarul nu o să citească fiecare carte care i se pune pe raft pentru a stabili la ce vârstă se încadrează. Aşa că, cineva tot trebuie să fie de vină. Prin deducţie logică nu am putut decât să ajung la editură.

Bun. Autorul e străin. Probabil că nu prea comunică cu românaşii. Aşa că nu poate fi întrebat în ce categorie de vârstă se încadrează cartea lui. Editorul sună traducătorul, îi aruncă manuscrisul şi îi dă un termen. Omul ăla traduce în disperare. Îşi ia banii şi îşi vede de drum. De aici, cartea intră la corectură. Apoi, editorul vine să vadă ce s-a întâmplat cu manuscrisul. E gata. Corectat, tradus, mai are nevoie de copertă şi e bun de tipar. Coperta, bănuiesc, e şi ea gata. Editorul întreabă: „Ei la ce vârstă se încadrează?”. Corectorul: „Dracu’ ştie, am corectat-o, nu am stat să o şi pricep”, ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, e logic. La câte chestii se corectează, dracu’ stă să le şi înţeleagă. Editorul, abia trezit din ceaşca cu cafea se uită la copertă, îşi dă el cu presupusul: „Ei, copiii din ziua de azi, după vârsta de cinci ani cam ştiu să citească, merge aşa”. Şi uite aşa ţi-o trimit pe rafturi. Fără să îşi dea interesul prea mult, fără să se gândească că un puşti care citeşte cartea, pe lângă faptul că nu ar înţelege mare lucru, ar avea o tonă de întrebări de pus.

O staţi că nu m-am oprit aici. Pe cartea a opta scrie că e cea mai amuzantă carte din serie. Serios? A citit cineva seria? Nu pe bune, şi-a dat cineva interesul? Că dacă asta e cea mai amuzantă eu mă duc să mă sinucid. Şi ce s-a întâmplat cu Vânturache? Aia cred că era tristă rău. Dacă nici cărţile cu Vânturache nu au fost cele mai comice, atunci nici eu nu mai ştiu ce înseamnă a fi hilar. Şi uite aşa mă enervez eu în frumoasă zi de joi, când aş putea ieşi în oraş să beau o cafea. Dumnezeule!