În grabă

Am condus. Da, printr-o aglomeraţie infernală, dar m-am descurcat. Cum? Ei bine, mi-am făcut loc zâmbindu-i unui tirist – ştiţi cum e, scopul scuză mijloacele, iar prostia se plăteşte. Prostia a fost a lui că a încurcat toată circulaţia pentru un zâmbet. Efort? Da, ei, am mai făcut, acum dracu’, cum să stai ca o invalidă când picioarele îţi sunt ok şi mai ai o mână de folosit? 😀

Nu mă doare, nu urlu, nu mă plâng. Mă rog, n-am de ce. Citesc. Trei cărţi în două zile, performanţe. Fac şi eu ce pot, că na, nu pot sta locului, dar mă chinui.

Oricum, ideea e că de când am ieşit din spital se întâmplă câteva lucruri greşite în viaţa mea: oameni care se simt deşi nu ar trebui, oameni care cred că i-am uitat deşi nu e cazul şi tot aşa.

Acum, fac şi eu apel aici, că nu mai ştiu pe unde. Isabella, nu am avut lansare, nu am fost la Pro Tv şi îmi va face mare plăcere să fii alături de mine la Gaudeamus. Crede-mă! Ţi-am spus că vreau să fii acolo, deci vreau. Nu am prostul obicei de a-mi lua cuvântul înapoi. Şi apoi, nu aveai cum să mă faci de râs. Iar cu chestiile alea adevărate, zău că nu e cazul. Aşa că nu ai de ce să fii supărată. Nu am avut încă lansare şi apoi, am făcut o promisiune vis-a-vis de aceasta. Păi nu? Doar nu credeai că am uitat. Nu am uitat.

Simona, dragă, nu era un apel – oh, cum să o zic să nu fiu înţeleasă greşit – era cu subiect şi predicat, dedicat unei singure persoane 😀 Dar din câte mi-a povestit Crina despre tine, eşti o sfântă. Sfinţii beau cafele? 😛

Toate astea e ca povestea de azi. Când Xreder a venit acasă i-am dat o veste: „A murit Miţa”.

El: Cum a murit?

Eu: A dat maşina peste ea.

El: Doamne, cred că vară-ta e distrusă.

Eu: Ha ha ha ha ha

El: ?!

Eu: Pisica, mă!

Mă rog, nu era de râs că a murit pisica, dar felul în care s-a înţeles a fost chiar hilar, mai ales că X îşi făcea complexe cum o sune pe vară-mea.

Pe scurt: voi lipsi mai mult, o dată din pricina convalescenţei, a doua oară din pricina şcolii. Păi da, că m-a mâncat undeva să nu mă prezint la vreo două examene anul trecut iar acum trebuie să le dau. Unde mai punem proiecte de diplomă şi alte cele. Deci o să am treabă. O să continui povestea cu Trexel, nici o grijă. O să am şi alte poveşti, dar, mă credeţi sau nu, am puţină nevoie de timp pentru mine. Pentru a-mi rezolva propriile probleme. Nu grave, dar enervante. Că nu vreau să-mi apară coşuri ca ştiu eu cui 😆

Accept mailuri, telefoane şi, dacă aveţi întrebări suplimentare, voi încerca să răspund cât de repede. Şi da, o să vă povestesc şi despre operaţie, dar nu acum. Că eu nu sunt zgârcită ca Vania în detalii. Da, tot eu ştiu ce zic pe aici.

Aşa că ne vedem cât de des pot, cât de des mi se va permite. Ce?, credeţi că nu mi-am reluat scrisul? He, lasă, mâna mai face câte o pauză de zece minute, un masaj, un descântec, un scuipat în sân. E ok aşa.

 

Aşa afli cine îţi sunt prietenii

 

 

Ei, na, nu mă aşteptam la vizite sau telefoane, dar o vorba buna pe blog sau pe mess, zău că e binevenită, mai ales că doamna din Satu Mare mă tot ţinea la curent cu cine şi ce a zis. Uite aşa afli cui îi pasă câtuşi de puţin acolo şi cui nu. Păi se ştiu ei cei care au aruncat un gând în ograda mea, aşa cum îi ştiu şi eu. Deci fără cuvinte, că de acolo de unde mă aşteptam nu a venit nici un semn. Mă rog, oare de ce dracu’ mă aşteptam, că eram aproape convinsă că nu. Că doar m-a întrebat şi Crina: „te-a sunat Z?”. Ei pe dracu’, că doar nu îi păsa de mine. Zău aşa. În fine, nu mă deranjează. Am înţeles oricum mesajul, nu suntem prieteni. Acum nici nu ştiu dacă am fost vreodată, dar cunoştinţe tot eram că na… aşa a fost să fie. Dar de unde Dumnezeu nu cere…

Dar să trecem la lucruri frumoase şi mulţumiri speciale. Trei mulţumuri speciale am, ba nu, patru, pentru că ştiu că acolo, undeva, a fost şi Voicunike, căruia îi cer scuze că nu i-am trimis cărţile crezând că Bebe le-a luat şi pentru el. Dar o să le primească, că doar nu am minţit pe nimeni până acum, doar că s-a creat o confuzie în unicul meu neuron. Fiind doar unul se întâmplă. Aşa că iote, am făcut-o lată exact cu cine nu ar fi trebuit. Dar mă revanşez. Acum nu vă aşteptaţi să vă spun din spital. O să vă spun doar că a fost neaşteptat de bine. Personal extrem de drăguţ, prea drăguţ. Nici un pic de miros de spital. După operaţie mi-au pierdut papucii o zi. Aşa că am colindat în şosete albe. Mă credeţi ori ba, dar pe şoseta aia albă, nu s-a văzut nici un firicel de praf. Lenjerii schimbate zilnic şi tot ceea ce nu credeai vreodată că s-ar întâmpla într-un spital din România. Deci nu am ce spune de rău. Chiar nu.

Dar o să vă povestesc despre cei care mi-au ridicat moralul. Şi nu o mai amintesc pe Crina care mă tot suna şi îmi spunea: „nici pe masa de operaţii nu te las” 😀 – Acum înţeleg eu de ce am o ciupitură mică, doctorul a vorbit cu nebuna în timp ce mă opera 😆 Ai aflat ceva ce nu ştiu eu? – Aşa că o să încep cu Bebe. Bebe m-a vizitat. Cred că a fost cea mai mare bucurie a mea. Mi-a adus nişte trandafiri superbi – noroc că asistentele mi-au adus o găleată cu apă să-i ţin, încă sunt ca noi 🙂 – nişte bomboane delicioase ( s-au după două zile de „nu bei decât lapte fiert” puteau fi oricum 😛 ) şi o carte minunată, absolut minunată pentru care încă nu am cuvinte de mulţumire. Am să vă povestesc zilele astea despre această carte, pentru că în familia mea există un întreg istoric pe seama ei. O să vedeţi. Am descoperit în Bebe un om extrem de inteligent, jovial, plin de viată şi aproape că nu l-aş mai fi lăsat să plece dacă nu se închideau uşile spitalului. M-a ofticat doar că a citit mai mult ca mine. Dar nu-i bai, recuperez eu. Poate 😀 Oricum, vom avea mai mult timp la Gaudeamus să despicăm firul în patru. Dar m-am bucurat enorm să-l cunosc. Să dea Dumnezeu numai oameni ca Bebe să cunosc, că tare îmi e drag.

Cella, o Doamne, nicidecum nu e cea din urmă. Biata Cella care tot suna şi suna, iar telefonul meu îi tot dădea tot de ocupat. Dacă nu îmi spunea Crina că mă sună, nici nu aş fi ştiut. Oricum ştiam că Cella se gândeşte la mine, dar m-a surprins cu atât mai mult cu cât a făcut tot posibilul să-mi vorbească şi să mă încurajeze. E o adevărată desfătare să vorbeşti cu ea, şi nu e enervantă ca Sătmăreanca 😀 – glumesc, desigur. Aşa că am două prietene adevărate. De la una la alta nu trebuie decât să traversezi autostrada ungariei. Adică ieşi din ţară ca să intri în ţară. Mă rog, mai bine pe la unguri decât pe la noi. Asta e clar ca bună ziua. Cellei i-am făcut o promisiune, dar, din păcate, nu o pot concretiza atât de repede pe cât mi-aş dori. Încă nu am forţa necesară şi nici nu mi se dă voie să o am. Parcă aş avea doi ani. Ce mă enervează când toţi ştiu ce-i mai bine pentru mine, mai puţin eu. Dar sunt calmă. Calmă, calmă, calmă…

Aşa că vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi încurajat prin comentarii, dar nu pot fi imparţială aici şi să nu le mulţumesc din suflet celor trei care s-au dat peste cap pentru mine. Oh, cred că de aia Crina se face tonomat 😀 Bine, tac, dar ar trebui să dai vestea, că vreau să te felicit.

Multe aşa nu am de spus, mă rog, ar fi, că dracu’ (adică eu), tot drac e, şi să nu credeţi că n-am uimit spitalul, că nu m-am certat cu doctorul, cu toate că e o minunăţie de om, dar deh, te pui cu nebunul, sau că nu m-am trezit imediat după anestezie cu o mulţime de întrebări. Păi da, s-au închinat, că toate ieşeau moarte din sala de operaţii, numai eu cu gura mare.

Nu, nu vreau să mor nici de nebună. Dovada e chiar în cele scrise. Eu zic când mor, nu altcineva, clar? 😀

Aberaţie … sau nu

Care este visul muritorului de rând? Să se ridice sau să coboare? Oare ce ne dorim cu adevărat? Să excelăm sau să stagnăm? O întrebare mult prea grea chiar şi pentru un învăţat. De aceea încerc, în fiecare dimineaţă, să merg cu capul înainte. Simt că dacă aş întoarce privirea pentru o clipă m-aş pierde undeva în infima mea existenţă.

Sunt o firimitură uitată pe pământ. Întotdeauna îmi spun asta. Dar vreau să cresc precum o cocă proaspătă. Sunt o vietate neînsemnată pentru Universul ăsta. Dar, îmi doresc, oare, să rămân aşa, atât de mică? Nu! Categoric. Toţi ne dorim să creştem, măcar în ochii apropiaţilor, dacă nu şi în ochii lumii.

E greu să ajungi în centrul Universului, e greu să te ridici, dar nu imposibil. Încă mai încerc să lupt cu mine şi cu lumea. Încă mai încerc să ajung pe culmile luminoase ale lumii. Mă zbat de ani de zile şi cu toate acestea am rămas tot aici. Mică, neînsemnată…

Aştept fiecare zi pentru a vedea dacă pot merge mai departe. Am parte de dezamăgiri în fiecare dimineaţă, dar nu mă dau bătută. Ridic fruntea şi pornesc voioasă, chiar şi fără motive, pe un drum construit din pietre preţioase. Îmi place să cred că pot ajunge la stele. Vreau să cred că dacă ridic mâna spre ele le pot prinde.

Încerc să mă gândesc la Univers ca la ceva infim, pentru a mă simţi deasupra lui. Şi gândul acesta îmi aduce o stare de agonie. De multe ori pornesc pe urmele lui Dante, dar tot de atâtea ori mă oprescv la jumătate îmbătată de feeria cunoaşterii.

În dimineaţa aceasta e altfel. Mă gândesc să las Universul în măreţia lui, iar eu să rămân în cochilia mea infimă. Vreau să las lucrurile să curgă de la sine. Măcar pentru o zi. Astăzi mă simt muritoare pentru prima oară. Mâine… cine ştie?

Totu-i lent

Totu-i lent în Ardeal. Nimeni nu se grăbeşte spre nimic, de parcă viaţa ar sta în loc şi nimeni nu e dispus să o simtă irosindu-se. Am fost în Ardeal de multe ori, la Alba Iulia. La sora mamei. Când eram copil îmi petreceam vacanţele acolo, mă rog, două-trei săptămâni. Îmi placea că Institutul unde lucra mătuşa mea le oferea anagajaţilor o grădină imensă, cu piscină, cu duşuri, cu grătare etc. Iar fiecare angajat avea dreptul egal de-a profita de acestea, în plus, fiecare avea un petec de pământ pe care să planteze una alta. În vremea aia nu cred că simţeam lentoarea, oricum, toţi cei care au venit la nuntă şi mă cunoşteau de atunci mi-au spus că eram zvăpăiată. Păi staţi aşa, că nici acum nu sunt calmă. Oricum, şi dacă dansezi cu ceva mai multă forţă eşti considerat zvăpăiat. V-am spus doar, la ei totul e lent. Până şi timpul a trecut cumplit de greu. Am crezut că a rămas pe loc, dar el se scurgea, doar că după altă lege. Cel puţin e aceeaşi oră şi la ei. Chiar dacă ajungi la ea mai greu.

Ei bine, am început cu room service. Eram prea obosiţi să mai şi coborâm să mâncăm. În plus, eu aveam o poftă nebună de spaghetti. Normal, oriunde m-aş duce, asta e unica mea poftă. De parcă în alt oraş au alt gust, dar nu se ştie niciodată ce pierzi. Aşa că am comandat în cameră: spaghetti şi ceafă la grătar cu cartofi copţi cu rozmarin (buni cartofii, chiar asa buni nu am mai mâncat de mult). Am aşteptat şi am aşteptat. Xreder îmi zice:

– Sună înapoi şi spune-le că ne-am răzgândit.

– ?!…

– Eu vreau omletă cu şuncă, continuă X.

– La ora asta? (adică zece şi ceva)

El se uită la mine.

– Oh, nu, pentru dimineaţă, că până se mişcă ăştia vine lumina.

În cele din urmă a venit şi mâncarea. Lor le-a luat mult să o prepare, dar noi am dat-o gata în două minute după ceas.

Dansurile? Hehe, cu toate că melodiile erau antrenante, ei bine, ei abia se mişcau. Aşa că am luat iniţiativă. Păi cum nu? Aşa sunt sudiştii. Stăm şi noi la cafele liniştiţi, dar în rest nu putem. Ne place viteza sau, cel puţin, suntem obişnuiţi cu ea. Dar mai bine să vă las cu pozele, că de aia aţi venit 😀

Am început aşa

Am continuat cu domnul care tot spăla parbrizul. Nu, nu i-am dat bani 😀

Am ajuns la nuntă

Şi tot la nuntă, dar dezlănţuiţi, fără cravată, fără pălărie…

Cea mai frumoasă bunică, la venerabila vârstă de 85 ani

Merită şi mirii o poză 😛

Me and my mother – ei, da, ne-am dansant pai nu?

Ajunge pentru azi, sunt cu sutele, iar cele din Biserică nu le am pentru că nu le-am făcut noi. Aşa că am ales şi eu ce era mai reprezentativ. Cine ştie, când o să le primesc şi pe cele de la Biserică o să vi le arăt. Bon apettit 😛

O alta zi

După o zi cumplit de lungă, în care fundul şi spatele meu arată exact ca scaunul maşinii. După alergături, coafor – pentru prima oară manechiură, la ce, nu ştiu – după ce mama mi-a pierdut rochia, dă-i şi aleargă prin tot oraşul, găseşte dadaca pisicii, la dracu’ în praznic şi ia rochia. După ce m-am rătăcit prin cartierul Gavana – Dumnezeule, ce o fi greu să pună şi ei nişte indicatoare: „Spre Spitalul Judeţean”, după mii de înjurături, din suflet, pentru nesimţiţii de la volan, m-am calmat. Şi nu, nu a fost nevoie să iau vreo pastilă pentru asta. Pur şi simplu, am venit casă, mi-am făcut fundul canapea de data asta şi l-am văzut pe Ion Cristoiu. Aşa că mi-au sărit nervii. A, da, şi m-am tuns, destul de scurt. Mi se luase de tot părul ăla. Gata.

Ajung acasă, fac schimb cu Xreder de lucruri. Adică cele din portbagaj. Alea de la mine s-au mutat la el şi invers. Nu mai zic că am de călcat, de… de… de şi mâine dimineaţă o iau din loc. Doamneee, încep să urăsc drumurile, cu toată plăcerea mea de-a sta în maşină.

Bun, intru pe net, bag câteva commenturi acolo unde mă şi duce capul să zic ceva şi caut pe propriul blog googăli. Aşa că îmi dau seama că „delfini”, Dumnezeu ştie de ce, sunt super căutaţi. „Ivona Boitan” mă detronează 😀 , iar numele meu rămâne aşa, un simplu nume. Dar a fost şi o chestie care m-a distrat, o căutare tâmpită dacă mă întrebaţi pe mine: „spp molestează studenţi în pantofi de sport”. Ce? Spp-ul are vreun fetiş cu pantofii de sport? Funny!

Trexel, în sfârşit îşi termină lucrarea, desigur, poate vă aşteptaţi să v-o dau, să o citiţi. Dar nu, o să fac asta marţi seara, ca să nu vă plictisiţi până vineri. Să citiţi uşor. Aşa, fără grabă de teamă că mâine bag altceva.

Bine, nu vă las mare lucru acum. Nu-i nici literatură, nici ceva relevant. Eu ştiu doar că sunt naşă la Alba Iulia şi că mâine trebuie să dovedim un drum al dracului de lung. Restul, vorba reclamei, e can-can.

Vor avea grijă fetele de voi când vor putea. Care fete? Ce întrebare: Cella şi Crina, normal. Aşa că gata, mă duc să-mi termin cartea… ă…ă…. de citit, desigur 😀

Să ne auzim cu bine duminică. Vă doresc un weekend plăcut tuturor! Nu ştiu dacă naşa va mai avea timp să intre pe net, dar va încerca 😉

Repede cu operaţia

Dacă toate lucrurile în ţara asta se lovesc de birocraţie, de carnete de sănătate, de şomaj, de mii de acte, de zeci de ghişee, cu operaţiile e simplu. Sau, cel puţin, până acum eu am simţit că e simplu.

M-am mai operat eu pe la şaisprezece ani de deviaţie de sept, dar asta nu înseamnă că după opt ani nu trăiesc tot cu picături. Mă rog, se spune că operaţiile de deviaţie nu prea reuşesc, indiferent cum ar fi doctorul. Depinde de tine, de tăria ta de-a nu recidiva. Ei, ca să vezi, nu am avut tăria. După opt ani, la prima răceala mai gravă am reuşit să rămân şi fără respiraţie. Aşa că dependenţa de picături, vă jur că nu a fost grea.

Asta mi se pare o tâmpenie momentan. Adică prea puţin. Fibroadenonul era o problemă mai mare, la modul că îl simt şi mă enervează, ce nu simt – căci mai am – nu mă deranjează, e ok. Îmi e indiferent. Să stea acolo, dar să nu le simt eu. După ce prima părere medicală a fost tăierea, am mers să o caut şi pe a doua. Normal, am căutat şi eu cel mai bun oncolog din ţară, doctorul Alexandru Blidaru, cu profesor şi doctor pe uşă. Pe lângă faptul că m-am programat la clinica particulară, la care activează după programul de la Fundeni, şi că mi-am făcut un car de nervi aşteptând două ore, pentru că nu ştiu pe ce principiu te invită asistentele înăuntru. Plus că omul are două cabinete, termină în unul, se duce în altul. Bine, pe lângă asta, pe lângă nervi şi toate cele, că mai aveam puţin şi mă luam cu asistenta de păr, doar că ea a fost mai tare în gură ca mine, am aflat tot aia, adică că trebuie să mă tai. Bun, am zis că gata, adică nu mai cer şi a treia părere, că mai am să le dau mită şi să îi pun să zică „Nu”. Cum totul e clar în mintea mea, hotărăsc, săptămâna viitoare mă tai.

Iau legătura cu cine trebuie şi mă programez. Aşa că săptămâna viitoare mă tai. Oh, nu, nu îmi e frică. Serios. Tot ce îmi doresc e ca cineva să scoată drăcia aia din mine şi să nu mă mai frece cu drumurile la capitală şi pentru asta. Vreau linişte. Ok, puteţi să-mi luaţi şi neuronul, dar apoi pot sta liniştită? Cică nu îţi garantează nimeni. Mi s-a zis că numai dacă m-ar opera Dumnezeu aş avea garanţie. Dar acolo am programare mai pe la optzeci de ani. Aşa că să mai aştepte să mă opereze că eu sunt ocupată.

Bun, şi ca să fie treaba aşa cum e ea, vă anunţ că vineri plec la Alba Iulia. Cum de ce? Pentru că sunt naşă. De aia. Apoi vin şi mă tai, după care… pot şi eu să scriu cinci zile consecutiv? Pot? Vă rog, pot? Că o iau razna. Vreau să scriu, dar când? Când dracu’ mai am timp. Dacă nu năşesc mă operez, dacă nu fac nici una din treburile astea mă disperă mama că mi-a luat haină de blană. Apoi mă sună tata să îmi spună că mama e atât de încântată de haina mea de blană că parcă ar fi făcut băiat. 😀

Şi dacă nu e nici mama, staţi liniştiţi se găseşte un motiv „bine întemeiat” care să mă ţină departe de scris. Oricum, pentru a vă informa, chiar dacă azi am fost extrem de obosită tot am ciupit o mie două sute de cuvinte şi ceva. Na, că nu mor 😛

Ei bine, de reţinut: sâmbătă sunt naşă la Alba Iulia, iar în centrul atenţiei. Mă rog, mereu am fost în centru atenţiei pentru că mi se întâmplă – dracu’ ştie cum – să arăt tot timpul mai bine ca mireasa 😆 O, nu, nu glumesc 😀

Aşa că, dacă nu mă mai vedeţi până luni: NU AM MURIT! Doar am năşit 😀

Minunată carte!

 

 

Astăzi voi vorbi despre o carte anume, o carte cu sânge rece şi albastru. Dar nu înainte de-a vă da câteva indicaţii preţioase. Şi să vă spun sincer că de mult timp nu am mai citit o carte în şase ore cu o dorinţă atât de arzătoare. Mda, în fine, trei ore sâmbătă şi trei duminică. Acum nu îmi săriţi în cap.

Sunt tot felul de cărţi pe lume. Unele îţi trezesc melancolii, simpatii, dureri, bucurii, chiar haz în gura mare, de ştiu toţi vecinii că tu citeşti o carte. Unele te ţin în suspans, în alte descoperii criminali. Toate au farmecul lor. Toate îţi dau acea bucurie pe care numai o carte o poate oferi. Dar, pentru mine, mai există un tip de cărţi. Cele care te fac să scrii. Cele care îţi dau sentimentul ăla că dacă nu te ridici acum şi scrii ceva, eşti un parazit. Eşti un nimic. De-a lungul timpului de patru ori mi s-a întâmplat lucrul ăsta. Doar patru cărţi m-au băgat în transa aia pe care orice scriitor şi-o doreşte. Prima oară mi s-a întâmplat la vreun an şi jumătate după ce m-am apucat de scris. O să râdeţi sau nu, dar Harry Potter trei mi-a dat un asemenea sentiment. Un sentiment de bucurie imensă, plăcere şi euforie ce s-a transformat în inspiraţie divină. Apoi a fost „Noaptea verdictului” a lui Michel Del Castillo. Dumnezeule, minunată carte. Şi a fost cu atât mai minunată cu cât nu am dedus nimic până la final. Şi când îmi dădeam cu presupusul, hop, la pagina următoare mi se demonta ipoteza. A treia carte care mi-a dat această stare euforică, nu e chiar un roman în sine, ci un Larousse „Personalităţi care au schimbat istoria lumii – Din Antichitate până în Evul Mediu”. Ei, da, aţi ghicit, a patra carte a fost cu „Sânge rece şi albastru”.

Nu pot spune despre autoare că ar avea un stil asemănător cu al lui X, pentru că nu are. Are un stil propriu. Ceva rar întâlnit. De obicei toţi împrumutăm de la unul sau de la altul. Eh, nimeni nu e perfect. Subiectul… Doamneee, nu am crezut că voi mai citi vreodată, uitându-mă în urmă, vreo carte care să semene cu cele de pe vremuri. Cu toate că e ancorată în cotidian, are şi izul acela de vechi, de durere, de viaţă trecută. Toate astea redate prin personajul Babei. Cartea m-a prins încă de la primul capitol. Pe măsură ce citeşti devii tot mai curios.

Două personaje principale, total opuse ca orice: sentimental, clasă socială etc, care ajung unul în viaţa celuilalt şi, un preot, care face o legătură, parcă, între rai şi iad.

Acum, ca să fiu sinceră, fiecare poate spune că unul din personaje este iadul sau raiul, dar, cu siguranţă, pentru fiecare va fi alt personaj.

Eu mi-am pus o simplă întrebare şi încă o mai rumeg: Cum e mai bine? Să mă nasc fără nici un sentiment anume, dar să le învăţ din cărţi, chiar dacă nu le simt cu adevărat sau să am o multitudine de sentimente şi totuşi să ucid de parcă nu aş avea?

E o dilemă pentru mine, din păcate. O mare dilemă.

Silvia, avocata, personaj principal, se naşte fără nici un fel de sentiment. Are o boală. Nu poate râde, plânge, bucura etc. Şi totuşi, de la o vârstă fragedă învaţă cum să se poarte din cărţi. Studiază sentimentele umane, pentru a şti cum să reacţioneze, cum să-şi mascheze boala. În schimb, Baba trecută prin drama vremurilor boiereşti, cară în spate o droaie de sentimente, iar în suflet poartă o crimă. Baba îşi doreşte un singur lucru, să mai poată avea încă o zi nouă ani. Să moară în grădina cu flori şi să plângă. Silvia, poate că are şi ea o dorinţă, dar nu îşi dă seama de asta.

Mi-a plăcut enorm cinismul Silviei. M-am regăsit în ea foarte mult, în Babă mai puţin, pentru că nu am trecut prin problemele acelei epoci, iar durerile mele sunt prea mici pentru a le putea compara cu ale ei. În schimb, jumătate din Silvia este sufletul meu pereche. Mă văd pe mine călcând aşa cum calcă ea. Gândind aşa şi dând acele replici.

Mirosul pe care-l emană povestea, inteligenţa, sentimentul în sine. E uimitor.

Clar, nu am să vă spun dacă cele două au ajuns să îşi vadă visul cu ochii. Nu pot să vă dau mai multe detalii, pentru că ar fi păcat să rataţi o asemenea carte. Este prea bună.

Citate:

Silvia: „Aţi auzit că mă dezgustă copiii, ceea ce e perfect adevărat, nu găsesc nimic interesant într-un tub digestiv gălăgios şi agitat. Deci, dacă merg pe nebunie temporară, câştig. Singurul argument ar fi că întotdeauna am avut o atracţie pentru bătrâni. Ei sunt pe cale să scape, ei mai au puţin şi trec dincolo de sentimente, devin liberi. Mă fascinează acest lucru şi sunt convinsă că dacă te uiţi de intens vezi deja în ei eliberarea”.

„ Întotdeuna am apreciat oamenii tăcuţi. Vaivera vorbeşte întruna, de când răsare soarele până adoarme. Adoarme vorbind. Aşa că tata e un om tăcut, eu sunt un om tăcut, bunica era un om tăcut, iar bunicul nu vorbea decât singur, când făcea vreo treabă. Niciodată nu am înţeles de ce vorbesc oamenii atât. Înţeleg să citeşti, să mergi la teatru, dar să vorbeşti? Toată lumea povesteşte ce a făcut, ce a visat, ce a mâncat, unde îl doare, de ce îl doare, ce a spus cutare despre el, ce crede el despre cutare, ce a simţit când i-a vorbit… Vorbe… Vorbe… Vorbe.”

Baba: „Înainte femeile nu se temeau de bătrâneţe fiindcă o icoană cu cât e mai veche cu atât e mai preţioasă”.

„Cu cât auzi mai bine cu atât mai mult îţi vine să taci”.

„ PREOTUL: Nu ai venit la slujba de dimineaţă, ai fi putut şi tu să te împărtăşeşti, ca tot omul.

BABA: Dimineaţă am fost la botez.

PREOTUL: Ce botez în duminica Paştelui. Al cui?

BABA: Al meu, al cui! Dacă nu era de faţă Îngerul meu păzitor, nu ai mai avea cum pe cine să cerţi.

PREOTUL: Nu te cert, dar trebuie să fii pregătită, spovedită, împărtăşită. Ca să nu iei toate păcatele cu tine.

BABA: Nu o fi mai greu cu ele dincolo decât a fost aici. Pregăteşte-mă, spovedeşte-mă şi împărtăşeşte-mă în lipsă”.

V-am spus destul, şi totuşi, am omis ceva. Se vede că Ivona a terminat teatrul. E greu să concepi două personaje atât de diferite şi să te pui în pielea lor. Să scrii la persoana întâi şi să te dăruieşti fiecărui personaj ca şi cum tu ai fi cel despre care se vorbeşte. Aşa că duble felicitări. Minunată carte!

O zi minunata

Azi am zis că o să vorbesc despre cartea Ivonei. Dar, din moment ce am ajuns acasă aşa de târziu, iar neuronul meu, singurul, afectat şi neafectat, nu mai răspunde unei idei literare, o să vă povestesc altceva.

Cu toate că a fost ziua lui Xreder, eu am fost la Bucureşti. Motivele fiind bine întemeiate. Uite, vă spun pe cuvânt. În primul rând îmi doream să o revăd pe Crina, apoi, cu ardoare, de vreo câteva luni bune mă tot ameninţ cu Corina că ne vedem, că bem, că mâncăm, că… că… că… Aşa că a fost nevoie să vină Crina în capitală ca să ne unească.

Oameni buni, am fost şocată. Şocată rău.  – Pe Crina o ştiam, roşcată, cu nişte craci până-n gât, numai bună să mori după ea, si asa a ramas 😀 . Pe Corina o văzusem numai la TV. Şi acum ştiu, omul nu e ca la TV. – Dumnezeule mare, când a intrat în restaurant nu îmi venea să cred cât e de frumoasă. Normal, apoi am bârfit-o cu Crina 😀 Dar numai de bine 😉 Corina e într-adevăr aşa cum mi-am imaginat-o: sensibilă, de-o modestie ieşită din comun, elegantă, finuţă şi poţi vorbi cu ea orice. Orice, adică orice. E genul de om care indiferent cum te-ai simţi, ea îţi dă acel sentiment de degajare. Să nu mai spun că doamna Crina, de data asta, nu a uitat de poze, dar a uitat să ia şi baterii pentru aparat. Oricum, mie mi-a făcut poză 😀 Apoi aparatul a cedat. Aşa rău arătam? 😛

Am vorbit câte în lună şi în stele. Ce să mai? Dacă pentru X ziua a fost dezamăgitoare, lucru pentru care îmi pare rău. Nu merita ca unii oameni să se poarte cum s-au purtat. Dar asta-i viaţa. Iar oamenii sunt răi şi invidioşi. Ei bine, pentru mine a fost o zi înălţătoare. Am fost într-o companie selectă, cu două doamne minunate şi ne-am simţit foarte bine. Mă rog, eu m-am simţit 😀