Un om şi-un câine

Acelaşi semafor, unde sufletele se pierd, dispar, parcă înghiţite de traficul infernal sau de asflat. Suflete, oameni, fiinţe, suflete care trăiesc din tristeţea lor şi se hrănesc cu agonia noastră. Ei mai neajutoraţi, noi mai grăbiţi, fără să le dăm atenţie, pentru că se schimbă culoarea şi trebuie să pornim pe drumul nostru.

Şi totuşi, eu i-am văzut. Au fost acolo, unul după celălalt, parcă încadrându-se în peisaj, mai întâi omul, apoi câinele.

Povestea omului pare să înceapă o dată cu a mea. Vremuri grele pentru toată lumea, dar lumea lui se prăbuşea. A mea, în schimb, era la început şi, ca orice început, a fost anevoios, mai mult pe brânci decât în picioare.

Eram doi stundenţi, Xreder avea un job plătit cu şapte sute de mii, din ăia vechi. Puţini şi atunci, puţini şi acum. Eu aveam o bursă trimestirală de opt sute de mii. Plăteam jumătate la întreţinere, dar şi aşa erau prea mulţi bani pentru noi. Nu ne descurcam. Ai noştrii ne ajutau cum puteau, dar posibilităţi prea mari nu erau. Pur şi simplu a fost o criză financiară pentru toată lumea în acea perioadă. Şi totuşi, aveam un hârb de dacie care scotea fum, dar îl târam după noi, de ce să nu o facem? Atunci l-am văzut prima oară, la acel semafor. Curat, îmbrăcat ca un om obişnuit cu o plancartă în mână: „Nu cerşesc, doar vă cer ajutor. Sunt bolnav de leucemie şi am nevoie de o sută cinzeci de mii de dolari pentru a face un transplant în Viena”. Mi-au dat lacrimile, i-am dat ultimii bani din buzunar, iar el ne-a mulţumit cu cerul şi cu pământul. Apoi, a dispărut. Un timp.

Între timp ne-am luat cielo, lucrurile stăteau mai bine în partea financiară, cu toate că blestemata aia de maşină mânca toţi banii pe care reuşeam să-i strângem. Am vândut-o şi, într-un exces de zel, am trecut la opel vectra model nou. Plăteam la ea cât nu aveam salariu, dar am fost ajutaţi să ducem leasingul la bun sfârşit. Ei bine, atunci a reapărut bărbatul bolnav. Am oprit şi l-am întrebat de unde este. Am aflat că era din Bucureşti şi că mergea prin toată ţara să strângă bani. Mai avea nevoie de patruzeci de mii de dolari. I-am dat atunci nişte bani, nici mulţi, dar nici puţini, el nu a vrut să-i ia, pentru că şi-a amintit de noi şi ne-a spus că i-am mai dat. Până la urmă nu a avut de ales, am insistat.

L-am văzut zâmbind cu lacrimile tremurându-i în colţul ochiului. Apoi, a dispărut cu totul. La scurt timp, i-a luat locul un câine. Stătea exact acolo, privind în gol maşinile, strada, oamenii. Nu îl interesa nimeni anume. Nu deranja pe nimeni şi nu era deranjat de nimeni. Îl vedeam zilnic. Stătea ca o statuie şi aştepta sau spera. Într-o zi i-am luat mâncare şi apă şi m-am dus să-i dau. Dar a refuzat, am văzut în ochii lui o tristeţe letală. M-am simţit ca un sâmbure în lumea asta mare. Nu ştiam cum aş putea ajuta animalul ăla, pentru că nu înţelegeam ce aşteaptă, ce speră. M-am chinuit să-l conving să vină cu mine. M-a privit recunoscător, dar a preferat să rămână. A dispărut şi el în cele din urmă.

Acum, zilnic, trec de două sau trei ori pe lângă acel semafor. Şi, de fiecare dată, mă gândesc la ei: un om şi un câine. Încerc să îmi păcălesc mintea spunându-i că ambii sunt bine, trebuie să fie bine. Şi totuşi, câte speranţe, câte aşteptări a înghiţit acel semafor? Câte poveşti a aflat? Până la urmă, om sau câine, tot suflete sunt. Suflete ce şi-au lăsat speranţele lângă un semafor. Iar eu mă întreb dacă am să aflu vreodată ce s-a întâmplat cu ei.

24 comentarii la “Un om şi-un câine

  1. Ce profund şi ce frumos ai scris… Dacă zic ceva stric vraja. Mai bine nu acum. Nu e doar literatură, nu e fantezie, e o poveste de viaţă. Prea tristă ca să o despic acum. În paralel ascultam o melodie din aia de îţi vine să-ţi tai venele, iar pusă peste text e sfâşietoare. Mă întorc la lumea mea. Mai bine uit pentru o clipă, căci realitatea nu îmi dă timp să mă gândesc la suferinţele altora acum. Dar le ţin într-un colţ al sufletului şi revin mai târziu 🙂 Gata! 😀

  2. Adica faci zece ore pe drum sa vezi cum prinzi semaforul? Si imi mai zici ca esti normala si ca eu te-am facut sa devii tacanita 😀

  3. Acum te voi dezamăgi. Am fugit la semaforul meu. Şi eu am unul. Altfel, dar tot un soi de semafor. Semaforul dinspre casă l-am prins verde, dar ăla la care mă refer mă tem că era tot pe roşu. Citind postarea asta mă gândeam la dramele ce le văd zi de zi în scurtul drum dinspre casă spre redacţie. E un drum de 7 minute pe jos, pe aceeaşi stradă. Şi trăiesc zilnic dramele lor. Sunt vreo 3 oameni, dar am scris despre ei la mine pe blog cu ceva timp în urmă, pe rând. Şi, da, sunt şi doi câini… dar separat 🙂

  4. Pingback: Hansel şi Gretel « Ioan Sorin Usca

  5. „din bucata mea de pîine , am hrănit un om şi-un cîine” – ce o fi vrut poetul (anonim) să ne transmită ?
    ce ştiu eu , nime-n drum ? că oricîte minuni sunt date să se înfăptuiască rămîn tot cu sfîşietoarea şi neputincioasa condiţie de anonim care din bucata lui de pîine nu o să poată , ever , hrăni mai nimic , nici măcar propriile-mi hămesiri 😦
    semaforul „ĂLA” o să rămînă pururea ROŞU,unii o să-l vadă,alţi îl vor ignora iar pentru restul … s-a inventat daltonismul … circulaţi !!!
    (i se zice ) echilibru ( ??? )

  6. Trista povestea ta, dar trebuie sa fie bine atat omul cat si cainele. Cumva si-au gasit ei sperantele intr-un coltisor de lume. Nu cred ca le-au lasat semaforului. Dar da, uneori peretii si trotuarele si felinarele daca ar putea povesti…

  7. Imi pare rau ca nu v-am raspuns astazi, dar am avut examen si, din pacate am ajuns foarte tarziu acasa. Va multumesc pentru comentarii si va asigur ca le-am citit pe toate.

  8. „Din bucata mea de paine’
    Am hranit un om si-un caine.
    Cainele ma recunoaste,
    Omul nu ma mai cunoaste!
    Ma intreb,asa in mine…
    Cine-i om si cine-i caine?

    Iata CELLA ce a vrut sa spuna poietul popular (anonim) in aceste versuri.O adevarata filozofie.
    Cu adevarat postarea de azi ridica o problema extrem de sensibila si de adevarata.Cutremurator adevar ai scris,Oana!!tata Borgo.

  9. Este multa tristete in lumea noastra dar si in a celor ce nu cuvanta.
    Lumea este grabita si indiferenta la intersectia destinelor.
    Oana, bine ai ales poza, este luminoasa, este optimista.

  10. Tata Borgo, pe aceeasi lungime de unda cu Cella, intr-adevar, povestile astea sunt cutremuratoare. Suflete de care nu mai stim nimic. Mie imi pasa, as fi vrut sa stiu. Dar am un regret, ca niciodata nu l-am intrebat pe acel domn cu il cheama. Habar nu am de ce nu am facut-o.

  11. Oana
    In fata unor lucruri cutremuratoare suntem coplesiti de fapte,iar omul in sine nu-l remarcam.Apoi,tarziu constientizam ca trebuia sa legam fapta de om.Intamplarea,evenimentul si personajul OM>Asa vad eu lucrurile.Cu drag,tata Borgo.

  12. Tata Borgo, asa este, cum spui, si totusi, as fi putut avea mintea mai limpede. Dar acum e prea tarziu. Bine, sper sa nu fie prea tarziu si pentru el.

  13. Nu ma asteptam dar , la un anumit moment am inceput sa plang , poate de durere poate de mila..nici eu nu stiu. Eu traiesc bine , nu am de ce sa ma plang dar cand ma gandesc la atatea fiinte care nu au din ce trai , e prea mult pentru mine.
    Nu am de gand sa stric o asemenea opera cu comentariile mele lipsite de sens , nu pot spune mai mult caci voi incepe sa plang iara…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s