Un nou fragment – MIERCURI O SĂ MORI!

5f8b49244077e46c52367d9f564a6295

Isabela se simţea goală. Şi-a aprins ţigara fără să ceară permisiunea. Fumul învălui repede încăperea mică, acoperind perdeaua stacojie pe care lumânările o impuneau în cameră. Se simţea singură. De fapt, era singură. Şi aşa se simţise întreaga ei viaţă. Acum îşi putea da seama care e motivul. Nu o simţise niciodată pe Sfânta Ana cu adevărat mama ei. Uneori instinctul e mai puternic decât raţiunea. Zâmbi în sinea ei. Dar zâmbetul avea un gust amar, nu semăna deloc cu ambrozia zeilor. Trase din nou din ţigare, uitând complet de prunc, de faptul că avea să moară sau de planurile măreţe pe care şi le făcuse.

– Ciudat, şi eu care am crezut că vezi în mine chipul lui şi că nu mă mai poţi iubi.

Ana îşi scutură capul cu putere.

– Nu, nu a fost niciodată aşa. Tu nu aveai chipul lui, ci chipul ei. Dar nu te-am urât niciodată pentru asta. Nu a fost vina nimănui. Nu mă puteam supăra pe un copil, iar pe el am încetat să-l mai înţeleg de mult. Nici pe mine nu mă mai înţelegeam. Pentru că nu mai ştiam cum. Când m-am culcat cu preotul… tăcu, suspină şi reluă: am făcut-o pentru că l-am iubit. Dar el s-a sinucis la un an după aceea.

Isabela stinse ţigara, lăsând mucul să cadă jos.

– S-ar putea să mor, spuse ea. Poate chiar azi…

Ana o privi înţelegătoare, de parcă ştia totul.

– Am visat, spuse Sfânta Ana. Am visat că eşti în pericol, am visat că vei veni. Oftă. Am visat că îţi poţi schimba soarta, dar totul depinde de tine.

Isabela o privi uimită. Ana continuă:

– Se roagă pentru tine, şi îi făcu semn spre camera de primire. Se roagă şi blesteamă. Uneori, bezna o învingi cu beznă, aşa cum moartea o învingi cu moartea.

Isabela începea să se simtă îngrozită.

– Da, spuse Ana, de parcă i se pusese o întrebare anume. E magie, nu e credinţă.

Părul Isabelei se ridică din cap, de parcă ceva ar fi curentat-o.

– Dumnezeule, ce dracu’ faci aici?

Ana se ridică greoi de lângă ea.

– Fac ce trebuie să fac pentru a te salva. Moartea te bântuie, şi singură nu o poţi alunga.

Isabela îşi smulse geanta şi o zbughi pe uşă. Nu mai zări nimic în calea ei, se aruncă în maşină şi porni. Nu ştia în ce parte s-o apuce. Se jucă un timp cu mobilul, uitând să schimbe viteza. Apoi, îşi dădu seama unde vrea să ajungă. Şi de ce vrea să ajungă.

 

*

Doctorul Vlasie m-a privit calm. După ce mi-au fost recoltate probele de sânge, am rămas singuri. Soţia doctorului s-a dus la azilul de bătrâni după Calea Griviţei. Era o pasiune a ei pe care, la drept vorbind, nu puteam să o înţeleg, dar îi respectam dorinţa. Oricum, nu aveam de ales, şi nici în măsură de-a da sfaturi nu eram.

– Dacă bănuielile mi se confirmă, pot să-ţi spun doar că ai fost într-un mare pericol, m-a trezit bătrânul meu doctor.

Era îmbrăcat într-un pluovăr tricotat, făcut de mâna soţiei. Un pluovăr gros, ce părea să i se agaţe de gât şi să-l sufoce. Părea şi mai bătrân cu toată acea lână ce i se căţăra pe trup, şi totuşi, privirea lui avea o îngrijorare înfundată. Nu am zis nimic, nu ştiam ce să spun, şi, cu atât mai puţin, nu intuiam ceea ce bănuia el. Iar într-un sens ciudat, nici nu îmi păsa. Eram liniştită de când mă primiseră în casa lor. Îmi plăcea şemineul din camera mea şi zăpada ce se aşeza uşor pe fereastră. Jocul focului ce se îmbina pe pereţii mei. Unele amintiri îmi reveneau. Erau mai mult frânturi. Chipuri, şoapte, vorbe şoptite auzite în depărtarea casei în care locuisem. Însă nu reuşeam să îmi dau seama alea cui sunt glasurile. Încă era negură în mintea mea. Încă mă zbăteam să îmi dau seama de ce doctorul Vlasie mă ţinea închisă în casa lui. Dar nu îmi displăcea asta. Îmi plăcea chiar prea mult. Nu mai trăiam cu teama că Vlad vine acasă şi mă mângâie, că îmi vorbeşte ca unui copil care nu înţelege ce înseamnă viaţa.

Doctorul Vlasie s-a aşezat în faţa şemineului celui mare din sufragerie. Şi-a luat una din multele cărţi de psihiatrie şi şi-a aşezat-o pe genunchi.

– De când o cunoşti pe Vera?

Întrebarea mă surprindea şi nu mă surprindea. Erau mai multe lucruri care-mi zburau prin minte. Ştiam că e normal să mi se ceară răspunsuri.

– Din liceu.

– Iar pe Vlad? Cum l-ai cunoscut?

Era o întrebare stranie, ţinând cont că îmi aminteam doar frânturi din prima noastră întâlnire.

– Îmi amintesc că Vera ne-a făcut cunoştinţă, doar că nu sunt sigură când şi cum ne-am întâlnit.

El dădu încet din cap, ca un detectiv care punea cap la cap fiecare informaţie, iar mie, fără nici un motiv, în minte mi-au venit versurile lui Coşbuc. De fapt, de câteva zile mă obsedau.

„ Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată.

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-armă?”

Habar nu aveam ce înseamnă asta, de ce versurile acelea mi se pogorau în minte. De ce mă făceau să mă gândesc la anumite lucruri. Lucruri pe care aveam impresia că le ştiu dintotdeauna, dar pe care, la drept vorbind, nu le ştiusem niciodată. Şi totuşi, acolo se ascundea ceva, ceva destul de interesant. Cumva, în versurile alea se afla viaţa mea, şi nici măcar nu eram crăiasa zânelor.

– Aşadar, Vera ţi-a făcut cunoştinţă cu Vlad, spuse încet doctorul.

– Nu chiar, mi-am amintit eu. Adică nu genul acela de cunoştinţă. Mai mult aşa a fost să fie. Vera ieşea cu unul dintre prietenii lui. Aşa ne-am cunoscut. Într-un fel a fost soartă, în alt fel a fost doar ghinion.

– Nu-l iubeşti, nu?

Am ridicat din umeri. Adevărul e că habar nu aveam. Uneori credeam că-l iubesc, dar, alteori, eram sigură că nu. Nu ştiu care dintre sentimente era mai puternic, dar, cu siguranţă, unul dintre ele trebuia să fie mai presus.

– Nu ştiu, am recunoscut eu.

– Vei avea timp să-ţi dai seama, s-a mulţumit el să-mi răspundă.

Poate că timp aveam, dar răbdare nu prea. Avusesem prea multă de-a lungul timpului, aşa că nu îmi permiteam să aştept la nesfârşit. Şi totuşi, nu îndrăzneam să spun asta. Cumva ştiam că atunci când eşti în faţa unui psihiatru trebuie să ai răbdare, altfel nu ar fi avut sens. M-am aşezat lângă el şi am început să vorbesc neîntrebată:

– Vera e cea mai bună prietenă pe care o am. Cam uşuratică, ce-i drept, dar asta nu a făcut-o niciodată să îmi fie îndepărtată. A fost lângă mine ori de câte ori am avut probleme…

– Dar nu şi acum, m-a întrerupt el, privind drept în foc.

Am înghiţit în sec.

– Nu, nu şi acum, a fost în Franţa.

– Mda, murmură doctorul.

Nu am luat în seamă ironia lui, cred că voia să mă înnebunească.

– Oricum, am continuat eu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vera a venit cum a aflat.

El dădu din cap. Părea abătut. Trist. Cumva plictisit sau doar îngrijorat. Şi-a deschis cartea şi a început să citească, de parcă nimic altceva nu ar fi contat în acel moment.

Reclame