Multumesc!

Acum doar multumiri, sunt prea obosita pentru mai mult, dar si foarte, foarte fericita.

Multumesc: Isabelle – prima cumparatoare :D; Horia – un domn de zile mari; Mike – un scriitor desavarsit; Spedy – Dumnezeule ce bucurie enorma mi-ai facut; Mary Lou – o doamna fara pereche. Si tuturor celor prezenti: Doamna Craciunescu, acovatii Bostina – mama, ce surpriza si toti ceilalti. Pe unii nu i-am cunoscut, dar nu asta e baiul. Erau toti ca din familie.

Multumesc celor care mi-au tinut pumnii de acasa: Crina, Cella, Trexel, Darius – stiu, ardealul mi-a tinut pumnii :P; Nicu, Vania, Gabriela etc. Hai ca va stiti si singuri, nu va mai umflati in pene 😀

Maine, dupa ce ajung la locul secret si descarc pozele, promit un pot asa cum se cuvine.

Nu in ultumul rand, multumesc Tritonic! Fara voi nu as fi fost azi asa fericita!

Cateva poze aici 😉

Oricum, a fost naspa! 😛

Lansare cu aniversare

rqwboiul-reginelor2

 

Mai sunt trei ore până mâine. Teoretic, până la lansare, sunt mai multe, dar pentru mine tot trei mai sunt. E o zăpăceală. Sigur că fac pe mine. Ok, o să încerc să nu… 😀

Bun. Acum serios vorbind, mâine e de două ori o zi specială. Pentru că lansarea asta e cu dedicaţie. I-o dedic tatălui meu, pentru că tot mâine – coincidenţă – e şi ziua lui de naştere. Aşa că va fi ceva mai deosebit pentru mine. Poate şi pentru el. Nu ştiu. Oricum, totul e aşa, un pic euforic. E o nebunie totală.

Trebuie să-mi cer scuze că nu voi fi şi sâmbătă la târg, dar o să fiu la… ei bine, vă povestesc când mă întorc, cu tot cu poze şi cu ce se mai cere. O să am laptopul cu mine şi o să vă relatez după lansare ce şi cum. Tot cu poze şi ce o mai trebui. Poate vă spun şi din locul „secret” câte ceva. Vedem, e timp. Atâta timp cât ceasul merge, nimic nu va rămâne nepovestit. Până una alta, mă pregătesc de lansare. Apoi, cu mare încercare, mă pregătesc de relaxare 😀 Aşa e omul, nu se poate lansa fără să se relaxeze.

Aşadar, voi veniţi acolo, cei ce puteţi şi vreţi, căutaţi Tritonicul – nu că va fi greu de găsit – şi mă veţi găsi pe mine. Cel puţin de la ora 17. Apoi, ce-o mai fi, o mai fi. Mi-am propus să tot beau cafele. Păi cum altfel? Le am pe toate în minte. Sunt numărate. Oricum altă treabă nu am, decât să beau cafele şi să beau până o să dau în tremurat şi nu o să mai ştiu vorbi. Aşa, Bogdan Hrib, le va spune oamenilor că sunt mută şi surdă şi am scăpat 😛 Ok, bine, mă puteţi suna… Normal, de parcă aş scăpa ştiu eu de cine din Satu Mare 😛

Hai că am vorbit destul. Ne vedem mâine, care ne vedem, cei ce nu vor fi acolo le-am explicat ce şi cum.

Domnule Voicu, cartea dumneavoastră va fi la Bebe. Din păcate, aşa cum am spus, sâmbătă n-am nici o şansă să fiu la târg. Dar n-am uitat nici o clipă ce-am promis 😉

Tot cu Bruxelles

Dacă Vania e obiectiv cu privire la Bruxelles, eu sunt total subiectivă. Adică îmi permit, ce Doamne iartă-mă! Ca să nu zic ca o doamnă 😀

S-a întâmplat să fiu sedusă şi abandonată. Crina, Darius şi Chinezu’ pot confirma. Horia mi-a promis un masaj, dar s-a făcut că a uitat. Zic eu că imediat ce a zărit-o pe Jamilla. Acum na, ştiu că sunt mai bătrână şi mai neinteresantă, dar totuşi. Oricum, Andrei mi-a oferit dragoste eternă. Numai că să mor dacă ştiu ce e aia. Ce e cu bărbaţii din ziua de azi? Ce atâta romantism? Parcă de dragoste eternă duceam eu lipsa. Cineva m-o iubi şi pe mine etern. Am soţ pentru asta. Zău aşa. Dar Andrei a rămas de modă veche, el crede că o femeie e încălzită de iubire. Fetelor, Andrei e singur, deci pe el. Şi Horia e singur, dar eu ştiu dacă e de încredere? 😀

Îmi aduc aminte ca prin vis de Albertini. Trebuia să-i trimit un mail, dar îmi e o leneee. Cine ştie, poate îmi vine mintea la cap mai târziu 😛 Adică mai târziu în noapte. Oricum, omul are har. Cântă şi vocal şi instrumental de te dă pe spate.

Cum am uitat de subiectivitatea mea, mai bine vă mai las cu câteva poze. De mâine vorbim exclusiv de lansare. Acum sunt prea obosită şi fără idei.

Hello, Ciupi! 😛

Simona, sărut mânaaaaaaaaaaa! 😀

img_6662

img_6697

img_6705

img_67092

img_6726

Au mai ramas patru zile

rqwboiul-reginelor1

 

Mai sunt patru zile până la marele eveniment. Desigur, mare pentru mine, mic pentru alţii. Dar ce contează alţii când pentru mine e imens? Zău? Contează? Nu, vă spun eu. Că au început să mă năpădească emoţiile nu e chiar un secret. Normal că au început, doar sunt prima pe lista lansărilor. Vă daţi seama? E chiar „sfiorant”. Mişto e că dacă merge prost, au pe cine da ceilalţi vina 😀 Dar, pe de altă parte, şi mai frică îmi e de Horia care va lua cuvântul în… Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc 😀 O să mă facă tocăniţă, nu o să mă facă… Vă daţi seama că trebuie să ajung în jur de ora cinsprezece şi să-i dau vreo şase cafele, să fiu sigură că nu îl ia gura pe dinainte. Mită, nu glumă. Acum nu ştiu dacă să îmi fac griji şi în legătură cu Bogdan Hrib. Îl mituiesc şi pe el cu ceva. O ciocolată merge? 😛 Ei da, de Mirela nu îmi e teamă, ea e fată bună şi ţine cu mine. Ştiu eu 😉

Ziceam ceva de lansare, nu? Aşa, deci „Seria Dinastiile” şi anume prima carte, volumul I „Războiul reginelor”, îşi ia zborul. Aproape că îmi vine să plâng gândindu-mă că voi fi în librării. E greu să renunţi la a fi o ilustră anonimă. Mă dădeam mare mai mult atunci, de acum… hmm, cum mă mai laud eu? Nu mai pot. Trebuie să fiu lăudată de voi. Dilemă asta, nu glumă.

Da, şi de lansare tot nu zic nimic. Să vă spun: În data de 20, adică joi, adică acum, săptămâna asta; la orele 17, Târgul de carte Gaudeamus (normal, la Romexpo), vă prezintă „Cele două regine”. Una sunt eu, cealaltă tot eu 😀 Eu sunt două. Dar de fapt sunt trei 😛 Oricum, seria, în curând, va beneficia de propriul blog. Adică după lansare. Acolo vom vorbi despre toate cele nouă cărţi ale seriei. Voi avea feed-back-uri, o să adun tot ce spune lumea şi nelumea, adică bune şi rele. Veţi fi la curent cu ulterioarele lansări etc.

Acum, mă gândesc, normal, ca proasta, dacă ar fi să fac câte un blog fiecărei cărţi în parte, aş umple blogosfera cu mine. Dar, până la urmă, n-ar fi aşa de rău 😀 Aş fi vrut să-l văd şi pe domnul Dolea la lansarea mea. Adică nu ştiu dacă va fi sau nu, dar mi-ar fi făcut mare plăcere. Este un om deosebit cu o cultură bogată. Extraordinară. Ce mai, e un om de nota o mie.

Cine are plăcerea şi poate, normal, vă aştept joi la ora 17 la Gaudeamus. Voi fi acolo. O să încerc să şi zâmbesc printre stresuri. Poate că o să îmi iasă şi ceva inteligent pe gură, cu toate că n-aş băga mâna în foc.

Oricum, pentru a afla toate detaliile, inclusiv amplasarea standului Tritonic care e chiar lângă cel al Millennium Press, vă invit să daţi un clik pe banda colorată. Mamăăă, ce tare îs.

Horia, nu-i aşa că te îmbunez cu câteva cafele? 😛

Oana, Brussel-ul şi ardelenii

Este iarnă bine. Un fel de iarnă combinată cu primăvară, ca să fiu mai exactă. Cel puţin în România. Corina ne trimite mail cu prognoza meteo de la Brussel sau, să fi fost Horia ori Andrei. Cine mai ştie. Toată lumea dădea câte un mail, ba cu programul, ba cu biletele, ba cu una, ba cu alta. Oricum, tot de la Corina erau pentru mine, că tare îmi era lene să citesc şi cine le semna – ştiu, sinceritatea asta a mea vă copleşeşte, dar nu contează.

img_6731

Am plecat spre Bucureşti, că de acolo am luat avionul. Normal, am început cu peripeţii. Cu emoţii. Avionul sătmărenilor, respectiv Crina şi Darius, nu a putut fi degivrat. Asta, cred eu, din pricina lui Darius. Vă explic imediat: Darius a fost ferm convins că atunci când i-au dat jos din avion – asta după ce le-a dat şi un sandvici – a lăsat sandviciul pe scaunul avionului. Logic, după nu l-a mai găsit. Adică după degivrare. Se întâmplă chestii interesante în Satu Mare la degivrare. Dar eu n-am timp să le judec. Ulterior, tot Darius, că despre cine altcineva să vorbim, îi cere Crinei un şerveţel, convins fiind că soţia lui i-a pus direct în buzunarul hainei, şerveţele umede. A doua zi, din buzunarul cu şerveţele umede, scoate, de fapt, sandviciul de la degivrare. Ce poate fi mai bestial de atât? Serios acum? Adică, după ce a dat vina pe soţie că nu s-a gândit la şerveţele normale, şi totuşi s-a gândit la cele umede, iote că nu era nici una, nici cealaltă. Extratereştrii ăştia 😆 – Această poveste s-a finalizat în faţa Parlamentului Europei –

Bine, până acolo… doar nu credeţi acum că vă spun tot, pentru că ar fi de scris un roman. Şi totuşi mă sâcâie pe creier, ce s-a întâmplat cu ora aia pe care am pierdut-o în avion? Dap, ăsta chiar e subiect de roman 😉

Să trecem peste, pentru că e prea mult de râs şi i-am promis lui Darius că nu mai zic nimic de el. Ba mai mult, trebuie să-i fac loc şi în blogroll pentru că s-a sacrificat cărându-mi cumpărăturile. Acum nu că Chinezu’ nu s-ar fi sacrificat în acelaşi scop nobil. Dar nu din nobleţe, ci pentru că-l ţineam în loc cărând 😛 După cum vedeţi, fiecare a avut câte un motiv. Desigur, cred că şi Crina tot din aceeaşi pricină mă tot ajuta să car. Pentru că o ţineam din mers. N-aţi văzut aşa ceva, nimic nu fac oamenii ăştia din educaţie 😆 Oh, dar să nu-l uit pe Mordechai, care, la un moment dat, dintr-un sentiment exagerat de milă şi-a dorit foarte mult să ţină punga mea cu ciocolată. Desigur, după două minute i-a înmânat-o Crinei. Adevărul e că era foarte grea.

img_6985

Dar ce vă spun eu aici? Bine, trec repede prin personaje: Crina, o ştiţi, roşcată, înaltă, râde non-stop şi nesuferită, normal. Normal că mă enervează, pentru că toată lumea mă recunoştea pe mine după Crina. Având părul foarte roşu era destul de greu să nu o observi şi cine să fi fost aia de lângă roşcată dacă nu Oana? Acum sunt nevoită să-mi fac un poster cu roşcata în mărime naturală şi să merg cu el pe stradă, nu de alta, dar altfel nu se prinde nimeni cine sunt. Enervantă Crina 😀

Chinezu… hmm, tot timpul am avut impresia că e un puştan care ştie prea multe, dar spune prea puţine. Ultima parte e oarecum adevărată. Adică chiar ştie multe, dar spune puţine. În schimb, am fost surprinsă să întâlnesc un familist convins, foarte inteligent şi cu un simţ al umorului bestial. Darius, familist şi el, dar, până la urmă, încă un copil. Un domn. Râdea tot timpul. Şi mă credeţi sau nu, de multe ori nu am reuşit să îmi dau seama ce e amuzat, dar mă rog, doar nu o să-i iau eu bucuria omului 😛

Ei au fost cei trei ardeleni care ar fi trebuit să aibă grijă de mine. Dar, desigur, au avut grijă doar de ei. Au despicat fiecare politician, făcându-mă să casc, au râs non-stop, şi până mă prindeam eu… hehe, mai contează? Şi m-au chinuit o zi prin Brugge. Frateee, toţi aveau picioare lungi, eu mai mică şi mai scurtă cum să mă ţin după ei?

img_6684

Din păcate nu am avut suficient timp să stau la „bârfă” cu Isabelle şi cu Jamilla. Dar cu Isabelle nădăjduiesc, totuşi, să beau o cafea săptămâna asta. Poate şi cu Chinezu de s-o îndura să vină la lansare. Nu de alta, dar dau eu cafeaua şi, în plus, nici nu am apucat să îmi iau la revedere cum se cuvine. Pentru că el a dispărut până mi-am dus eu bagajele la maşină şi m-am întors.

Am mai primit, la Brussel, evident, cărţi de la Vania şi Gabriela. „Cartea de sidef” aproape că am terminat-o în masina. Gabi scrie bestial poezie. 😉

Pe ceilalţi nu am apucat să îi cunosc prea bine. Timpul a fost scurt şi nu ştiai unde să te duci mai repede şi ce să vezi. – Am fost şi la muzeul „Pisicii negre”, ca să ştiţi – Aşa că pe Sibilla şi pe Cora le-am văzut prea puţin, şi, din păcate, pe ceilalţi nu am avut timp nici să aflu cum îi cheamă. Ok, recunosc, am uitat 😛 Dar deh, nu le-am avut niciodată cu memoria.

Însă, adevărul este că în povestea asta este vorba despre mine, Brussel şi ardelenii. Mă rog, eu cel puţin aşa am priceput. Şi dacă chiar vreţi să ştiţi, de acum înainte, oriunde mă voi duce, voi încerca să găsesc ardeleni. Sunt aşa fainiii…. Vorba aia – că nu îmi amintesc cine a spus-o 😀 – haidiii, bre!

Oricum, a fost frumos. Bruxelle e minunat, iar de Brugge nu mai vorbesc. O să vă dau şi poze, dar, evident, după lansare. Dacă nu aţi înţeles de la Cella, ei bine, puteţi vedea aici coperta şi prezentarea. Cu un clik pe poză o să ajungeţi pe siteul editurii unde mai aflaţi una alta. Lansarea va fi joi, 20, ora şaptisprezece. Încă mă mai minunez că Voicunike ştia înaintea mea. Bine, îl bănuiesc pe Horia de „scăpare de informaţii” 😀 , dar să nu fiu rea.

Ei bine, poveşti Bruxelleze o să vă mai spun. Sunt multe, cum ar fi povestea domnului Antonio (?!). Desigur, neapărat trebuie să vă povestesc despre Ciupi, un personaj cu o mie de poveşti. Vom avea timp de toate, dar acum, neapărat, trebuie să mă pregătesc de lansare. Desigur, trebuie s-o fac din toate punctele de vedere 😉

Încă o dată îi mulţumesc Corinei pentru invitaţie, dar cel mai mult trebuie să-i mulţumesc pentru Crina. Dumnezeule, fata aia e fabuloasă. Să te trezeşti dimineaţa şi s-o vezi râzând, cât sunt eu de morocănoasă la orele matinale, nu am putut să nu zâmbesc. Dar despre Crina în alt episod, prea îi fac reclamă, zău.

Special pentru Cella:

img_6647

Viitorul… zece ani?!

hourglass

Maria mă întreabă cam ce treabă am eu zece ani de aici înainte. Asta e cam ca chestia aia de mi-o spune mereu Sorin: „Ce planuri ai pentru anul viitor?” Eu îi răspund: „N-am”. El: „Dar orice om îşi face planuri pentru anul ce vine”. Eu: „Uite că de aia nu pot eu trăi fericită, că orice om îşi face planuri, iar eu nu”. Nu, nu îmi fac planuri, dar vin ele singure. Ca treaba aia… dar să o luăm cu începutul.

Ţinând cont că anul ăsta termin a doua facultate, ca să mă dau mare, am hotărât aşa: Doi ani voi trăi din salariul de scriitor. Refuzându-le pe cele trei care le am deja, al treilea venind de la tata, celelalte de la munci. Dar, pentru că s-a înţeles ceva greşit, soţul meu are şi el salariu. Şi cum suntem doi, de strictul necesar tot îmi rămâne. La asta mă refeream atunci. Bun, indiferent că voi trăi sau nu din scris, după ăştia doi ani am de gând să rămân la facultate, adică să predau. E o toană de-a mea. Între timp vreau să fac un doctorat în domeniul jurnalismului sau aşa ceva. Pe acolo. Mai departe, Dumnezeule, Maria e optimistă, dar eu nu sunt convinsă că voi mai trăi încă zece ani. Dar vă pot spune ceva. Indiferent de planurile ce vor veni, ce se vor răvăşi – că s-or mai şi răvăşi unele dintre ele – ce se vor anula, în fiecare an voi scrie cel puţin trei cărţi. Deci un lucru e sigur. Restul… numai de sus ştie dacă se va întâmpla sau nu. Una e să-ţi pui în cap, alta e să şi realizezi. Dar cu scrisul îmi iese sigur 😉 Aşa că, în mare, cam asta am de gând să fac. Acum, dacă mă întrebaţi ce voi face pe plan personal, asta chiar nu vreau să plănuiesc, ce o vrea şi cum o vrea Dumnezeu.

Aşa că, nu mă întrebaţi în nici un caz ce planuri am pentru anul viitor. Sigur voi scrie trei cărţi, restul, nu ştiu. În mare îmi doresc, dar până la a se realiza, ei bine, mai e.

 

 

P.S: Până sâmbătă staţi cu ochii pe Tritonici să-mi vedeţi moaca, dacă vreţi să mi-o vedeţi. Cella şi Trexel rămân şefi pe aici. Adică fac legea. Trexel, Cella are întinetate pentru că e doamnă. Să nu avem discuţii… Bun, şi acum, credeţi-mă că am o groază de treabă, aşa că trebuie să vă las. Ne revedem cât mai curând posibil.

 

Maria, te pup. Ne vedem neapărat săptămâna viitoare 😉

Avantaje… sau nu!

Ideea e următoarea: Sunt un om privilegiat. Păi să vă spun. Când eram în spital, ţinând cont că pe mine s-a testat un nou tip de anestezie totală, abia venită de peste oceane (n-am priceput exact care oceane), a trebuit să fac analize complete de tot. Printre acestea s-a enumerat şi raza la plământ. Ok, raze… doi plămâni. Când ies eu de acolo, tipa aia, disperată, începe:

– Dumnezeule mare, ai o scolioză atât de urâtă… Şi a început să îmi spună ce voi păţi dacă nu fac recuperare. Ce să recuperez, nu m-am prins. Eu eram nervoasă, plictisită, sătulă de toate cretinismele de analize. Aşa că, la un moment dat, ţip la ea:

– Bineee, dar plămânii cum îs? Că eu fac o anestezie specială, breee. Dă-o dracu’ de scolioză.

– Bine plămânii, zice ea. Dar ai o scolio…

Cam asta a fost ideea în sine. Femeia rămăsese blocată pe scolioza mea.

După ce m-am operat, m-am dus şi la doctora aia cu scolioza. Dacă vă spun că aia a început la fel, de ziceaţi că mor atunci şi nu gata. Adică nu mai aveam nici o şansă. Ok, ok, fac exerciţii din alea idioate. Gataaa!!! Apoi, gagica, cu un umor negru bine dezvoltat începe: nu mai ai voie să cari (bifat ok), nu mai porţi tocuri (să mori tu!), dacă vrei un copil opţiunile sunt următoarele: aaa, poţi rămâne paralizată; bbb, prin cezariană nu rămâi paralizată, dar stai nouă luni în pat (să mori tu, iar!). Mă rog, astea sunt cretinisme. Însă, mişto este că mama nu mă lasă să-mi car nici propria geantă. E tragico-comic. Cum să vă explic. Închipuiţi-vă două femei într-un mall, una trage de geanta celeilalte, iar ailalată, adică cea deposedată, se luptă din greu pentru bunul ei. Şi începe mama:

– Să vină Xreder să o ducă la maşină!

O, Doamne, să-i spună cineva că îmi pot duce singură GEANTAAA!!! Sunt disperatăăă!

Aşa trăiesc eu de când cu scolioza.

Mama: Unde te duci?

Eu: La cumpărături.

Mama: Să o iei pe Katy cu tine şi să te ducă până în casă.

Oh, să îi spun să mă şteargă şi la fund. Cu toate astea, mulţumesc, am voie să mănânc singură. Adică pot duce singurică lingura la gură. Ce minunat 😛

După ce azi, am avut examen (da, l-am luat, ho), am fost la Mall, am făcut, am dres, m-am certat cu X pe o plăsuţă, ajung acasă şi intru la Trexel. Ştiam eu că mi se pregăteşte, dar nu eram chiar convinsă. Bine, recunosc, m-a sunat Crina de dimineaţă. Da, m-a trezit, că aşa o apucă pe ea sunatul 😆 Glumesc, eram trează. Ce de detalii. Şi îmi zice că a citit la Trexel şi s-a râs. Eu repetam pentru examen, aşa că n-am apucat să intru, şi nici de râs nu îmi ardea că eram cam palidă 😀 Aşa că am intrat pe seară. Hehe, ştiţi de ce m-am bucurat? Să vă explic. Am o fină, e mare, anul cinci la facultate. Nu a fost înnebunită după Stăpânul cu inele, dar după ce a citit Şarama, mi-a zis că e mult mai mişto decât tot Tolkienul pe care l-a citit ea. Sigur, nu sunt de acord. Tolkien e un geniu al literaturii de gen, apropo a apărut cartea „Copii lui Hurin”, îmi e lene să pun accent pe „u”. V-o recomand, eu mai am puţin şi o termin, bestială. Aşa că, atâta timp cât soţia lui Trexel se trezeşte la cinci pentru a mai apuca să citească din cartea mea, păi nu pot decât să sar în sus de bucurie. Nu îmi aduc aminte ca mama să se fi trezit la ora aia pentru mine. Mai repede mă striga din dormitor:

– Mai trăieşti?

– Cred, răspundeam eu ca din cavou.

– Ei, mai rezişti până la şapte, îmi răspundea ea după care adormea subit.

Aşa că vă daţi seama cât sunt de fericită.

Doamna Trexel, vă mulţumesc! Şi vă pup! Şi sunteţi minunată!

Un nou fragment – MIERCURI O SĂ MORI!

5f8b49244077e46c52367d9f564a6295

Isabela se simţea goală. Şi-a aprins ţigara fără să ceară permisiunea. Fumul învălui repede încăperea mică, acoperind perdeaua stacojie pe care lumânările o impuneau în cameră. Se simţea singură. De fapt, era singură. Şi aşa se simţise întreaga ei viaţă. Acum îşi putea da seama care e motivul. Nu o simţise niciodată pe Sfânta Ana cu adevărat mama ei. Uneori instinctul e mai puternic decât raţiunea. Zâmbi în sinea ei. Dar zâmbetul avea un gust amar, nu semăna deloc cu ambrozia zeilor. Trase din nou din ţigare, uitând complet de prunc, de faptul că avea să moară sau de planurile măreţe pe care şi le făcuse.

– Ciudat, şi eu care am crezut că vezi în mine chipul lui şi că nu mă mai poţi iubi.

Ana îşi scutură capul cu putere.

– Nu, nu a fost niciodată aşa. Tu nu aveai chipul lui, ci chipul ei. Dar nu te-am urât niciodată pentru asta. Nu a fost vina nimănui. Nu mă puteam supăra pe un copil, iar pe el am încetat să-l mai înţeleg de mult. Nici pe mine nu mă mai înţelegeam. Pentru că nu mai ştiam cum. Când m-am culcat cu preotul… tăcu, suspină şi reluă: am făcut-o pentru că l-am iubit. Dar el s-a sinucis la un an după aceea.

Isabela stinse ţigara, lăsând mucul să cadă jos.

– S-ar putea să mor, spuse ea. Poate chiar azi…

Ana o privi înţelegătoare, de parcă ştia totul.

– Am visat, spuse Sfânta Ana. Am visat că eşti în pericol, am visat că vei veni. Oftă. Am visat că îţi poţi schimba soarta, dar totul depinde de tine.

Isabela o privi uimită. Ana continuă:

– Se roagă pentru tine, şi îi făcu semn spre camera de primire. Se roagă şi blesteamă. Uneori, bezna o învingi cu beznă, aşa cum moartea o învingi cu moartea.

Isabela începea să se simtă îngrozită.

– Da, spuse Ana, de parcă i se pusese o întrebare anume. E magie, nu e credinţă.

Părul Isabelei se ridică din cap, de parcă ceva ar fi curentat-o.

– Dumnezeule, ce dracu’ faci aici?

Ana se ridică greoi de lângă ea.

– Fac ce trebuie să fac pentru a te salva. Moartea te bântuie, şi singură nu o poţi alunga.

Isabela îşi smulse geanta şi o zbughi pe uşă. Nu mai zări nimic în calea ei, se aruncă în maşină şi porni. Nu ştia în ce parte s-o apuce. Se jucă un timp cu mobilul, uitând să schimbe viteza. Apoi, îşi dădu seama unde vrea să ajungă. Şi de ce vrea să ajungă.

 

*

Doctorul Vlasie m-a privit calm. După ce mi-au fost recoltate probele de sânge, am rămas singuri. Soţia doctorului s-a dus la azilul de bătrâni după Calea Griviţei. Era o pasiune a ei pe care, la drept vorbind, nu puteam să o înţeleg, dar îi respectam dorinţa. Oricum, nu aveam de ales, şi nici în măsură de-a da sfaturi nu eram.

– Dacă bănuielile mi se confirmă, pot să-ţi spun doar că ai fost într-un mare pericol, m-a trezit bătrânul meu doctor.

Era îmbrăcat într-un pluovăr tricotat, făcut de mâna soţiei. Un pluovăr gros, ce părea să i se agaţe de gât şi să-l sufoce. Părea şi mai bătrân cu toată acea lână ce i se căţăra pe trup, şi totuşi, privirea lui avea o îngrijorare înfundată. Nu am zis nimic, nu ştiam ce să spun, şi, cu atât mai puţin, nu intuiam ceea ce bănuia el. Iar într-un sens ciudat, nici nu îmi păsa. Eram liniştită de când mă primiseră în casa lor. Îmi plăcea şemineul din camera mea şi zăpada ce se aşeza uşor pe fereastră. Jocul focului ce se îmbina pe pereţii mei. Unele amintiri îmi reveneau. Erau mai mult frânturi. Chipuri, şoapte, vorbe şoptite auzite în depărtarea casei în care locuisem. Însă nu reuşeam să îmi dau seama alea cui sunt glasurile. Încă era negură în mintea mea. Încă mă zbăteam să îmi dau seama de ce doctorul Vlasie mă ţinea închisă în casa lui. Dar nu îmi displăcea asta. Îmi plăcea chiar prea mult. Nu mai trăiam cu teama că Vlad vine acasă şi mă mângâie, că îmi vorbeşte ca unui copil care nu înţelege ce înseamnă viaţa.

Doctorul Vlasie s-a aşezat în faţa şemineului celui mare din sufragerie. Şi-a luat una din multele cărţi de psihiatrie şi şi-a aşezat-o pe genunchi.

– De când o cunoşti pe Vera?

Întrebarea mă surprindea şi nu mă surprindea. Erau mai multe lucruri care-mi zburau prin minte. Ştiam că e normal să mi se ceară răspunsuri.

– Din liceu.

– Iar pe Vlad? Cum l-ai cunoscut?

Era o întrebare stranie, ţinând cont că îmi aminteam doar frânturi din prima noastră întâlnire.

– Îmi amintesc că Vera ne-a făcut cunoştinţă, doar că nu sunt sigură când şi cum ne-am întâlnit.

El dădu încet din cap, ca un detectiv care punea cap la cap fiecare informaţie, iar mie, fără nici un motiv, în minte mi-au venit versurile lui Coşbuc. De fapt, de câteva zile mă obsedau.

„ Ştiţi voi povestea, când un fiu

De împărat odată,

În piept cu dor turbat de viu,

S-a îmbrăcat în fată.

Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,

Pe pieptul tânăr el şi-a pus

Altiţă-n loc de-armă?”

Habar nu aveam ce înseamnă asta, de ce versurile acelea mi se pogorau în minte. De ce mă făceau să mă gândesc la anumite lucruri. Lucruri pe care aveam impresia că le ştiu dintotdeauna, dar pe care, la drept vorbind, nu le ştiusem niciodată. Şi totuşi, acolo se ascundea ceva, ceva destul de interesant. Cumva, în versurile alea se afla viaţa mea, şi nici măcar nu eram crăiasa zânelor.

– Aşadar, Vera ţi-a făcut cunoştinţă cu Vlad, spuse încet doctorul.

– Nu chiar, mi-am amintit eu. Adică nu genul acela de cunoştinţă. Mai mult aşa a fost să fie. Vera ieşea cu unul dintre prietenii lui. Aşa ne-am cunoscut. Într-un fel a fost soartă, în alt fel a fost doar ghinion.

– Nu-l iubeşti, nu?

Am ridicat din umeri. Adevărul e că habar nu aveam. Uneori credeam că-l iubesc, dar, alteori, eram sigură că nu. Nu ştiu care dintre sentimente era mai puternic, dar, cu siguranţă, unul dintre ele trebuia să fie mai presus.

– Nu ştiu, am recunoscut eu.

– Vei avea timp să-ţi dai seama, s-a mulţumit el să-mi răspundă.

Poate că timp aveam, dar răbdare nu prea. Avusesem prea multă de-a lungul timpului, aşa că nu îmi permiteam să aştept la nesfârşit. Şi totuşi, nu îndrăzneam să spun asta. Cumva ştiam că atunci când eşti în faţa unui psihiatru trebuie să ai răbdare, altfel nu ar fi avut sens. M-am aşezat lângă el şi am început să vorbesc neîntrebată:

– Vera e cea mai bună prietenă pe care o am. Cam uşuratică, ce-i drept, dar asta nu a făcut-o niciodată să îmi fie îndepărtată. A fost lângă mine ori de câte ori am avut probleme…

– Dar nu şi acum, m-a întrerupt el, privind drept în foc.

Am înghiţit în sec.

– Nu, nu şi acum, a fost în Franţa.

– Mda, murmură doctorul.

Nu am luat în seamă ironia lui, cred că voia să mă înnebunească.

– Oricum, am continuat eu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vera a venit cum a aflat.

El dădu din cap. Părea abătut. Trist. Cumva plictisit sau doar îngrijorat. Şi-a deschis cartea şi a început să citească, de parcă nimic altceva nu ar fi contat în acel moment.