Motive de critică

51446fantasy-wired-skull-posters

 

Cu al meu top zece nu v-am convins. Cică alea nu sunt cărţi. Aşa că o să le fac pachet şi o să le arunc. O să mă reîntorc, spăşită, la „Regele Lear”, „Divina comedie”, poate, de ce nu „La ţigănci”, poate aşa snobismul din literatură se întipăreşte şi pe blogul meu. De ce nu, dau un search pe google şi vă spun şi alte cărţi. Din alea cu titluri interesante. Oh, cum să uit eu „Crimă şi pedeapsă”. Ideea e să îi citesc tot pe ăia morţi, că ăia vii încă sunt pe pământ. Bun, deci asta nu, ailaltă nu. Nici măcar cu bradul nu v-am convins prea mult. De „Regine” ce să mai zic? Păi, ar fi două posibilităţi: să mă las de „meserie” sau să încerc să enervez şi mai mult.

Dintr-un sadism autoindus – oh, nu vă amăgiţi, nu aveţi nici un merit, aşa mă distrez eu cu mine – am decis să vă enervez în continuare.

Mna, ghinionul vostru, am contract şi pentru partea a doua a Reginelor, că de apoi Tritonicul va decide că mai bine stau acasă şi vând gogoşi, asta este. Nu o să mă împuşc.

Aşa că să începem cu motive de critică:

 

Ăăă… da, încă nu m-am hotărât asupra titlului.

 

Trec îşi frământa mâinile cărnoase. Pentru prima oară în mulţi ani, îşi lăsă aripile libere. Îi îmbătrâniseră, iar penele i se scurgeau acum, la fel cum i se scurgeau şi zilele. Era printre ultimii preoţi ai lui Poisedon, iar şanse erau prea puţine pentru a-şi găsi un înlocuitor demn de încredere. Până nici vulturanii nu mai credeau cu adevărat în zeul peşte, iar el obosise să le tot citească din cărţile vechi. Iluminarea nu venea aşa, pentru oricine, dacă nici el nu ştia, atunci cine să mai ştie cu adevărat. Când Belew dădu buzna peste el, ştiu că e ceva cu adevărat important. Dar nu era destul de convins că mai poate duce această luptă.

Luptase prea mult pentru ai ţine uniţi pe Orăşeni, iar acum simţea că începe să piardă. Cei mai mulţi nici nu doriseră să audă de Lumea Nouă, le era teamă de ea. Necunoscutul îi speria, aşa cum era şi normal, dar mai erau şi alţii, cum ar fi băiatul-corb, ce îşi dorea cu ardoare să pornească pe urmele mamei lui. Erau dorinţe normale, iar Trec le înţelegea. El însuşi trecuse dincolo pentru a-şi înfrâna curiozitatea. Nu putea spune nici acum că era satisfăcut pe de-a întregul de ceea ce văzuse, dar, cel puţin, îşi potolise setea de-a şti. O condusese pe Cresa dincolo de ape, până acolo unde oraşele cu clădirile lor ciudate îi întâmpinaseră. Apoi ea şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors. Nu ştia ce s-a întâmplat cu ea, şi nici nu era sigur că-şi doreşte să afle.

Belew îl privea cu o oarecare răceală. Mâinile lui, lipite de aripile mari, tinere şi impunătoare, se mişcau haotic. Ciocul lung şi gros i se închidea şi i se deschidea, dar nu scotea, cu adevărat, nici un sunet. Trec ştia ce înseamnă asta. Îl cunoştea pe Belew de prea mult timp pentru a nu-şi da seama. Se aşeză lângă el şi oftă.

– Ce s-a întâmplat?

Belew croncăni ceva inteligibil. Apoi oftă şi dintr-o dată scoase un sunet lung şi aspru.

– Prea muuulte…

– Ai stat prea mult acolo, printre oameni, Belew, ţi-am spus că, din când în când, ar trebui să mai trimitem şi pe altcineva. Ţi-am spus, locul acela te face să înnebuneşti.

Belew strânse pumnii făcându-şi aripile să fâlfâie uşor.

– A intrat aici…

Se opri, mai mult pentru a fi sigur de efectul produs. Trec mări ochii, iar carnea bătrână începu să-i tremure.

– Zed?

Belew aprobă din priviri.

– Pe toţi zeii, ţipă Trec, ridicându-se în picioare şi fâlfâind nervos din aripi. Am crezut că-l ţii sub observaţie.

Belew păli. Oricât de negru i-ar fi fost tenul, acum era de-a dreptul galben.

– Zed nu era un prost…

– Era?! ţipă Trec exasperat. Ce ai făcut Belew?

Belew începu să-şi fâlfâie aripile. Se ridică şi începu să se plimbe în jurul băncii.

– Trebuia, Trec! Trebuia! A furat „Talpa lui Org”.

Trec simţi un fior străpungându-i trupul. O transpiraţie rece îi căzu pe şira spinării printre aripi.

– Poseidon să ne apere. Belew, ar trebui să te pedepsesc pentru că ai ridicat mâna împotriva unui om, dar, până una alta, trebuie recuperat manuscrisul, dacă îl descifrează cineva, suntem pierduţi.

 

*

Am închis şi am deschis gura de câteva ori. Nu, nu voiam să vorbesc, ci doar să trag aer în piept. Însă, în mod anormal, aerul nu voia să-mi pătrundă în plămâni. Cred că ochii mi se lipiseră de geamul acela. Globii mei oculari nu mai puteau fi distraşi sub nici o formă. Nici de ar fi explodat o bombă lângă mine, nu m-ar mai fi putut mişca. O simţeam pe Daleea respirând în spatele meu, dar nu îmi păsa.

Nu ştiu ce am văzut mai întâi, dar presupun că picioarele maronii, atât de fine şi de lungi, ce continuau cu acel corp perfect şi cu chipul şi mai perfect. Ochii aceia negri, ca două scântei în lumină. Apoi, de parcă un demon s-ar fi ridicat din mormânt, i-am zărit aripile ce i se desprindeau din spate. Lungi, puternice, mari şi negre. Spaţiul în care era închisă era destul de mare. Nu era încătuşată, dar nici nu părea a-şi dori să mişte. Stătea perfect dreaptă, ca o statuie. Doar sânii perfect rotunzi şi goi îi trădau respiraţia. Ne privea cu ură şi mânie. Automat mi-am trecut privirea asupra mânilor ei. Mi se părea aproape ireal ca o fiinţă de felul acela să deţină şi mâini. Mâini ce nu îi erau lipite de aripi, aşa cum mi-aş fi închipuit eu. Avea palme fine şi unghii umane. Mult prea umane pentru a fi putut zgâria un corp.

– Ce e? am reuşit să îngân după o eternitate.

Daleea se apropie de geam.

– Aş zice că e jumătate om, jumătate corb.

– Dumnezeule, am murmurat din nou. I-aţi făcut teste?

Ea a tras aer în piept.

– Ah, deci ajungem acolo unde nu te interesa.

Nu am reuşit să-i răspund, pentru că încă nu eram pregătit să mi-o scot din raza vizuală. Nu ştiu de ce, dar în inima mea s-a produs ceva. Era cea mai frumoasă creatură pe care o văzusem vreodată.

– Toate analizele, spuse Daleea, prezintă un om normal. Dar radiografiile… făcu o pauză, o privi şi continuă, arată o structură osoasă bizară. Oase ce-i cresc din plămâni, fără să-i perforeze, şi, se pare că tot acea structuă îi susţine şi aripile.

– Poate zbura?

Daleea mângâie fereastra.

– Da, poate. Aripile sunt suficient de puternice.

– Crezi că e vorba de un experiment?

– Mă îndoiesc, mi-o tăie ea aspru. Aş fi ştiut. Oricum, pentru a nu îţi face griji, am întrebat peste tot. Nimeni nu ştie nimic despre un asemenea experiment. Dacă ar fi fost, tot ar fi scăpat pe undeva.

Ea mi-a atras privirea. Daleea încă vorbea, dar nu o mai auzeam. Femeia-pasăre mă privea în ochi, iar în ei am simţit o mare tristeţe. Un fel de jale. Părea că sufletul i se sfâşie, iar eu, cumva, aş fi vrut să îi alin durerea.

– Nu poate sparge…

– Nu, spuse sigură pe ea Daleea.

– Ai încercat să comunici cu ea?

Daleea dădu uşor din cap.

– Da, sunt sigură că mă înţelege, dar nu vrea să scoată nici un sunet.

Paşii mei s-au îndreptat uşor spre închisoarea transparentă. Respiraţia ei deveni mai rapidă, mai abruptă. Sânii ca două mere i se mişcau rapid, de parcă atunci îşi recăpătase suflul. Iar în noada gâtului îi vedeam nervozitatea sporită.

– Nu putea să fie cineva ca ea, i-am spus Daleei. Priveşte-i mâinile.

– M-am gândit la asta, dar dacă nu sunt toţi la fel, dacă unii dintre ei au gheare?

Era o posibilitate, desigur, dar, dintr-un motiv pe care nu mi-l explicam, nu credeam asta.

– De ce nu îi daţi drumul?

Am simţit privirea ucigătoare a agentului FBI, năpustită asupra mea.

– Ai înnebunit?

Ce-aş fi putut răspunde? Poate că m-am îndrăgostit. Dintr-o dată m-am simţit penibil, şi totuşi, nu o puteam lăsa acolo.

Mi-am luat privirea de la ea. Atunci s-a mişcat brusc şi s-a lipit palma de geam. Daleea privi nervoasă.

– N-a mai făcut aşa ceva niciodată.

Nu o puteam asculta pe Daleea. Mâna mea s-a întins automat spre a femeii-corb, iar palmele ni s-au lipit prin fereastră. Poate că totul a fost doar o senzaţie, dar am fost sigur că îi pot simţi căldura.

– Nu îi e frig?

– „Adăposturile” sunt încălzite, mi-a răspuns Daleea cu jumătate de glas. Vrack, îndepărtează-te, încearcă să te manipuleze.

Nu o puteam asculta, dar nici nu puteam să nu îi iau sfatul în serios. Abia când am văzut cutia de metal căzând din tavan peste geam, m-am îndepărtat.

– Mai ai câte ceva de văzut, îmi spuse ea, recăpătându-şi, dintr-o dată, glasul.

 

Reclame

Un top zece

img84

După ce Aspoiu m-a făcut cu ou şi cu oţet, lucru pentru care îi mulţumesc, mă gândeam să vă povestesc, ba nu, să vă recomand câteva cărţi. Un top zece al cărţilor care mi-au plăcut în mod deosebit şi pe care le-am citit anul acesta.

Ok, ar trebui să fac un top cincizeci, dar nu am răbdarea necesară acum şi nici starea de spirit. După şase ore de stat în maşină, abia dacă mai pot gândi altfel decât în viteze. Ceea ce e trist.

1 Încă mi-a rămas sufletul la cartea Ivonei: „Cu sânge rece şi albastru”. Nu pot spune de ce m-a marcat atât de mult, dar nici o altă carte nu a detronat-o până în prezent. Abia aştept a doua carte a Ivonei.

2 Deşi nu se încadrează tocmai la literatură: „Amintiri din portbagaj”, cartea lui Ohanesian, a reuşit să mă facă să o citesc în mai puţin de o zi. Şi chiar mi-a plăcut mai mult decât m-aş fi aşteptat.

3 „Blocul câş”, romanţul lui Liviu Radu, încă mă mai face să zâmbesc. Recunosc, mi-a plăcut mult mai mult decât „Waldemar”. O carte savuroasă cu adevărat. Are totate ingredientele: e uşor de citit, destul de scurtă şi comică. Să nu uităm că e şi fantasy.

4 „Trilogia Abaţiei” a lui Dan Doboş, rămâne şi anul acesta printre favoritele mele. Mai ales auzind că reeditarea la Millennium Press e mult, dar mult mai bună. Deci, de notat, a se pune mâna pe noua ediţie.

5 „Hoţ şi Dragon”, cartea lui Zahn, mi-a lăsat o impresie plăcută, cu toate că nu am vrut cu nici un chip să o citesc. Era ceva ce se punea între mine şi cartea asta. Dar, ca de obicei, când nu îmi doresc să citesc ceva, îmi place.

6 Nu ştiu dacă „Copiii lui Hurin” a lui Tolkien, nu merita un loc mai bun. O carte bună, care lămureşte multe lacune din LOTR, dar, pe de altă parte, e scrisă superb, ca de obicei. Indiferent de ce spun ceilalţi, mie tot îmi place Tolkien. Mi se cam rupe că oamenii s-au săturat de el. Eu nu m-am săturat, mulţumesc!

7 Da, „Brisingr”, adică „Eragon” cartea a treia – Paolini. Da, da, da, ştiu. N-am minte nici cât un copil de zece ani şi tot aşa. De ce tot ţin oamenii să se uşureze în gustul meu, nu pot pricepe. Eragon, recunosc, a început stângaci. Da, foarte, dar ţinând cont că vorbeam, la ora aceea, de un copil de cinsprezece ani, mi s-a părut destul de bine. Şi, a fost din ce în ce mai bine. Unde mai puneţi că povestea chiar e frumoasă. Pe lângă ceea ce spun gurile răutăcioase. A ajuns el să aibă vânzări record? Ei? În cazul ăsta cui îi mai pasă de critici?

8 „New Weird”, da, au fost câteva poveşti care chiar mi-au plăcut. Nu ştiu dacă Robert sau Cristi şi le-au ales pe cele mai mişto, dar clar au fost cele mai, din cele mai. Acum nu pot spune că întreaga carte e în genul meu, dar sunt şi poveşti foarte bune.

9 „Mormintele din Atuan”, cartea Ursulei. K. Le Guin, mi s-a părut cu adevărat genială. Mi-a plăcut mai mult decât mi-aş fi închipuit atunci când am cumpărat-o. Recunosc, chestia asta cu cumpăratul este dintr-un gest reflex. Mda, oare când o să mă opresc?

10 Am încercat mult să-mi dau seama cui i-aş acorda un loc zece în sufletul meu. Pentru că, la drept vorbind, este un top subiectiv, care mi-a umplut mie creierul şi inima, şi nu e obligatoriu să vă placă şi vouă. Aşa că am decis: „Sabia Shannara” a lui Terry Brooks, rămâne în topul meu şi anul acesta. Cu toate că am citit cartea anul trecut, încă mai am în minte imagini ale acelei cărţi. Lucru care, aşa cum mai spuneam, mi se întâmplă rar. Da, un fantasy de excepţie, probabil nu pe placul tuturor pentru că şi ăsta a fost „lovit” de Tolkien.

În topul zece al cărţilor de anul acesta, astea sunt cele mai importante.

Pentru că n-am niciodată prea mult de lucru, îmi notez mereu ce citesc, pentru că la sfârşitul anului vreau să am bilanţul. Cu toate că anul acesta îmi propusesem să număr cărţile pe genuri, desigur, am uitat. Aşa că, până în prezent, de la începutul anului, am terminat un număr de 174 cărţi. Ok, cam atât pentru azi. Mâine poate o să fiu capabilă să postez ceva pentru Cella 😀