„Incultul” Gyuri :D

sigla1

Oh, am descoperit astăzi noul Pro Scris. Minunată revistă. Dar acum e şi mai minunată. Îmi place mult. Nu numai prin calitatea articolelor, dar acum se poate şi comenta pe marginea lor, ceea ce îmi dă o stare de bine. Noua casă a revistei este mult mai primitoare. Articolele, ei, doar sunt scrise de Gyuri în marea lor majoritate – ocazie cu care îmi cer scuze că nu am avut timp să trimit nimic, promit că pentru următorul număr o să scriu ceva din timp, mulţumesc Gyuri! Vă recomand să o citiţi şi să comentaţi.

Ei, de ce spun „incultul” Gyuri. Poate că sunteţi curioşi, poate că nu. Dar, de-a lungul timpului, Gyuri a fost cel ce mi-a insuflat dragostea pentru fantasy, alături de Robert Lazu care mi-a insuflat dragostea pentru Tolkien. După ce împreună au scos „Enciclopedia Tolkien”, fenomenul m-a fascinat şi mai mult.

Îmi aduc aminte cu mare plăcere că Gyuri a fost cel ce mi-a recomandat cărţile lui Terry Brooks şi „Trilogia Brtimaeus”. Desigur, au fost mai multe, dar pe astea mi le amintesc în acest precis moment. Adică cărţi „de duzină”, aşa cum au fost numite de cineva, doar că au fost recomandate de o adevărată autoritate în lumea sf-istă. Tot Gyuri a fost şi cel care mi-a îndreptat paşii în Şarama. Mi i-a corectat pe alocuri şi m-a sfătuit. Mai ştiu şi că i-a plăcut 😛

„Enciclopedia Tolkien”, în schimb, mi-a adus multe bucurii. Multe plăceri. Am descoperit lucruri ce nu sunt spuse oriunde şi, datorită acestei cărţi, am înţeles cu atât mai bine acea lume minunată, desigur „de duzină” şi ea.

Adesea, când timpul ne permitea, stătea şi comentam diversele cărţi „de duzină”, simţindu-ne foarte bine în timp ce o făceam. Pentru un scriitor al genului, Gyuri e o adevărată mană cerească. Şi cel mai mult îmi place că nu îi e ruşine să îşi expună plăcerile literare.

Aşa că vă invit încă o dată să vizitaţi Pro-Scris şi să comentaţi. Sunt sigură că veţi găsi multe lucruri încântătoare.

Explozii

imgp3943

Dintr-un motiv neidentificat, întreaga mea viaţă am urât filmele cu explozii, foc, pară, etc. Prea incredibile şi pentru cei mai deschişi oameni. Am preferat un horror, un thriller sau, în mod special, un film psihologic gen „Tăcerea mieilor”, dap, genul de film pe care nu l-aş refuza niciodată. Pentru distracţia proprie, comediilor prefer desenele gen Shrek. Şi, în ultimul timp, Slavă Domnului, au tot apărut astfel de desene.

Ei bine, de vreo săptămână – asta nu ştiu cui se datorează, poate că unicul neuron a rămas în pană de idei – am început să ador filmele cu explozii. Case care fac bum, maşini etc. Adică orice face bum îmi place. Nu pot să spun de ce, pentru că, teoretic vorbind, tot cretine mi se par, doar că am devenit extrem de indulgentă, atât de indulgentă că am început să le ador. Nu găsesc nici o explicaţie pentru asta. E un fel de n-ar mai fi. Mă rog, e ca şi cum m-aş uita a şasea oară la „Pisica albă, pisica neagră”, doar că în cazul de faţă e vorba de sadism.

Nici în cărţi nu mi-au plăcut prea mult exploziile. Şi, de-a lungul timpului, am citit unele cu nişte explozii geniale, dar neinteresante pentru mine.

Asta nu ar fi nimic, dar pentru a se vedea că am luat-o pe arătură, vă pot spune că am stat până la patru dimineţa pentru a mă uita la „Misiune imposibilă”, partea a treia. Nu îmi place Tom Cruise. Nu l-am suferit niciodată. Privirea aia de om pierdut în spaţiu, mă enervează de-a dreptul. Dar nici că mi-a păsat aseară. Cu toate că primele două părţi le-am văzut obligată, fără a avea o plăcere oarecare, aseară mi-a plăcut. Dar, cel mai tare m-a încântat la sfârşit, faptul că soţia neajutorată a împuşcat vreo doi drept în inimă.

Aşa că am stat să mă gândesc: dacă aş fi fost în locul ei, şi nu să trec chiar prin ce-a trecut ea, ci prin ceva mai banal, şi de mi s-ar pune pistolul în mână, aş trage? După o jumătate de oră de gândit, cu un zâmbet larg şi satisfăcut, mi-am zis: „Dacă aş putea să-i şi aliniez la zid, zău că nu aş avea nici o remuşcare”.

Am adormit încărcată cu acest gând.

Când m-am trezit soarele era sus pe cer şi mi-am dat seama că totuşi nu-mi plac filmele cu explozii. Ca un fel de Biblie, pe noptiera mea, întotdeauna stă „Le piccole donne”, romanul Louisei May Alcott. Roman pe care nu l-am citit niciodată în limba română, nici nu ştiu dacă există o traducere a lui în română, dar, care, întotdeauna mă repune pe picioare. Acolo explodează doar sufletele celor patru personaje principale, în nici un caz case şi maşini. După ce am citit câteva paragrafe din carte – pe care o s-o învăţ pe de rost până la urmă – am ajuns la aceeaşi concluzie: prefer un horror fără explozii. Ce o fi fost în capul meu?