Reluare :D

E greu sa-l ai pe Vania în mess. Asta înseamnă pisălogeală. Iar astăzi am găsit un pomelnic de offlineuri: „Bagă Asfaltul!; Bagă Asfaltul!” Pentru a fi sigură că mă lasă să mă joc în pacea mamei mele, bag „Asfaltul”. Pur şi simplu nu pricep de ce i s-a pus pata pe povestea asta. Dar na, nu te pune cu nebunul… kgb-istul… mă rog, Vania 😀

 

*

Eram la volan deja de o oră, poate o oră şi. Făceam rondul. Nu aveam o destinaţie anume. Nu aveam nici măcar vreun gând. Uneori mă uitam în laterale pentru a fi sigură că pot traversa pe banda cealaltă. Nimic mai mult sau mai puţin. Doar o plimbare. Consum de combustibil în zadar. Da, mi se mai întâmplă. Lumea deja mă ştie. Maşina stacojie le zâmbeşte sumbru. E destul de veche, dar frumos împopoţonată. E rapidă, chiar dacă motorul pare că moare din clipă-n clipă. Lumea s-a obişnuit cu ea, iar eu, mai mult ca oricine. Chiar dacă ar muri în mijlocul drumului, nu cred că vreuna din noi s-ar prinde.

Eram la a… Dumnezeu ştie… oricum, dădeam o nouă tură. Acelaşi drum, aceiaşi oameni cu priviri pierdute. Acelaşi asfalt pătat şi plin de gropi. Până şi soarele, miraj al minţii, părea să stea întins pe mijlocul drumului, scoţând aburii din pământ. Pana s-a produs rapid. S-a auzit mai întâi un poc, un fâs şi gata. Un cui. Straniu, trecusem de zeci de ori prin locul ăla şi nu fusese nici un cui. O mână conspirativă? Habar nu am, poate doar imaginaţia mea. Sau, poate, abia îmi începusem circuitul. Era prea cald, nu îmi păsa.

Service-ul era puţin mai în spate. Am târât-o până acolo. Nici mie nu îmi venea să cred că mai poate. Motorul ofta, apoi se încorda. O combinaţie ciudată de vaiet şi putere.

Mecanicul mă privi relaxat.

– În sfârşit, murmură el.

Am ridicat nepăsătoare din umeri. Uneori, pur şi simplu, e timpul să te opreşti. Probabil că-mi venise şi mie timpul.

– Facem pana? întrebă el, privind la roată ca la ceva ce nu înţelegea.

– Aha, răspund eu, în timp ce mi-am aprins o ţigară.

El ridică din sprânceană.

– A dracului căldură.

– Aha, îmi place să rămân constantă.

– Vreţi să o fac acuş?

Mă uit la asflat. Parcă se topeşte sub razele soarelui. Totul e un miraj. Smoală ce erupe în vuve de ceaţă.

– Aha.

– Tre’ să mai fac o maşină, puteţi aştepta?

Şi unde să mă duc? Era un singur drum, acelaşi şi acelaşi mereu. Aceeaşi monotonie. Trebuia să ies din asta, poate că aşteptarea era un răspuns.

– Aha.

– Nu vorbiţi prea mult, concluzionă el şi se apucă de reparat maşina de lângă mine. Aşa iera şi tuşa Vera, zâcea doar „Da” sau „Nu”. Doar când se enerva foarte tare mai zâcea: „Căţaua aia proastă că te-a făcut”. Dar nu cred că o zâcea cu răutatea. Vorbiea şi iea aşa, la mânie. Ştiţi cum ie.

Ştiam, dar de cât timp nu îmi scosesem frustrările la iveală. De când nu mai urlasem? De când nu mai spusesem ce îmi doresc? Nici să mă enervez nu mai puteam. Cel puţin, tuşa Vera mai zicea de o căţea şi îşi revenea. Dar mie nu îmi rămăsese decât maşina şi asfaltul. Mă obseda. Asfaltul mă obseda. Smoala. O vedeam cum curge din iadul fierbinte şi se aşează pe pământ. Mă înghiţea. Mă chema acolo.

– Într-o zî, tuşa Vera s-a dus la doctor, îi murise căţaua, ştii dumneata cum ie la ţară, dacă îţ moare căţălul, ie ca şi cum ţ-ar muri toată lumea. Era deja pă lumea aialaltă când o ajuns la doctor. Ăla văzu căţaua şi îi zâse tuşei că ie moartă. Tusa să uită la iel şi îi zâse: „Mortă îi mă-ta”. Şî dă atuncea, nu a mai scos nici un cuvânt, decât înainte să să ducă a mai zîs „să vă duceţi dracu’”. Ierea o fămăie dă viaţă. Am iubit-o rău pă tuşa.

Încă priveam asfaltul. Urme de smoală se adânceau în el, apoi se ridicau, formau chipuri şi îmi râdeau. Uneori îl mai auzeam pe mecanic. Vorbea continuu, ca o moară stricată. Mă înnebunea, iar asfaltul mă urmărea.

– Tanti Glia, pretena tuşii Vera, zâcea că o urmăresc moştrii dă zmoală. Glia o fost, în tinereţea iei, o fămăie dăştaptă, dar să mărită cu unul care a pus pâciorul în prag şi a zâs, dar tare, să audă tăt satul: „Fă, moaştele mă-tii, ăi fi tu profesoară, dar nu te mai duci acolo. D’acolo nu mâncăm pâine, treci dracului la câmp, că nu ne hrănim gurile cu ce le zâci tu la boşcordoii ăia”. Şî, dă atuncea, tanti Glia a luat-o pă un drum nu prea omenesc, dacă înţelegi ce zâc.

Am dat tăcută din cap. Cumva, parcă o vedeam pe tanti Glia în mine.

– Făcea măreu acelaşi drum, continuă el. Ca şî dumneata. Acelaşi drum la nesfârşit. Nici nu mai privea în urmă. Cre’ că nu mai ştia, biata, că avusese o viaţă. Într-o zî s-o dus. A dispărut dă pă faţa pământului. Ciudatul ăla dă omu’su o zîs că or înghiţît-o oameni dă smoală şi la două luni s-o sînucis. Dar dă tanti Glia, nimenea nu o mai aflat nici pă dracu’. Ieu crezî că să topi, dă năfericire. Aşe e când faci acelaşi drum la infinit. Te topeşti, dispări ca o nălucă din aia.

Asfaltul mă înghiţea. Simţeam cum mă trage în interiorul său. Începusem să mă topesc. Să mor, ba nu, să nu mai exist ca fiinţă. Eram vie, dar sufletul îmi era atât de trist, că deveneam invizibilă. Nici măcar eu nu mă mai puteam vedea. Asfaltul îmi luase învelişul.

El s-a ridicat şi s-a uitat drept spre mine.

– Eh, s-o fi plictisit. Şi mi-o zîs şeful că bălmăjesc cam mult şî spării clienţii.

 

 

*

Citiţi şi asta!

P.S: De ce nu pot baga taguri? AAAAA?!!!!

Curat murdar!

Hai să o lămurim definitiv. Nu de alta, dar mă lasă nervul ăla de-l mai am şi încep să devin agresivă. Abia acum încep să-l înţeleg pe Bogdan Hrib, doar că pe mine mă mai ţine 😀

A început aşa:

„asa cum nu poti sa faci dezacord intre subiect si predicat, cum vace Ivona, si sa-mi spui ca ea e foarte atenta cu limba scrisa. ba da, ai dreptate – e foarte atenta, dar in limitele competentei sale – nu foarte largi.
cind insa te mai si angajezi la o editura pe post de redactor, tu nestiind cum sa legi corect doua cuvinte cu o conjunctie intre ele, deja lucrurile trec de simpla ‘eroare’. repet: sa nu confundam notiunea de greseala (fie ea si repetata) cu cea de incompetenta. si la rao o fi f’un moment prost la ‘cadre’. or fi plecat oameni buni si-au ramas/venit veleitari. nu stiu, ca n-am mai citit in ultima vreme nimic de la rao si nu pot sa ma pronunt. vorbesc doar despre ce vad. si vad, aici, carti pocnite una dupa alta, fara absolut nici o exceptie. adica eroarea devine norma. miroase din danemarca pin-aici, s-avem iertare. e laudabil ca iei apararea editurii care te publica, dar eu tot nu pot sa uit in ce hal si-au batut joc de tine cu povestea cu tipografia care nu stiu ce ti-a facut in text…
in concluzie, consider nevalabila afirmatia ta ca “se intimpla, asta-i viata”.”

Bine, nu se întâmplă. Până şi T. S Eliot, nu, calmaţi-vă, nu scriitorul, îmi spune că nu a trecut de pagina şapte a Ivonei. Bine măcar că la a mea s-a ajuns la 70.

Se dă cu stângu’ în dreptu’. Ba că autorul e analfabet, ba ca redactorii sunt la fel, ba că lumea o să explodeze. S-a ajuns la un fel de-a ne bate joc de editorul şi scriitorul român că ăştia suportă. Nimeni nu se gândeşte la munca depusă şi de o parte şi de alta. Se ştie a se da cu nori, a se arunca cu bălegar, a se vorbi în necunoştinţă de cauză şi a critica fără a citi. Asta da, suntem buni, al dracului de buni. Dacă n-am fi atât de buni la asta, atunci am ajunge şi noi undeva.

N-am spus niciunde că nu e important să cunoşti limba în care scrii. E foarte important, vital. Dar când faci asta aproape tot timpul şi te mai trezeşti şi la cinci dimineaţa, aşa cum a făcut Ivona, pentru a-ţi termina cartea. Sau scrii până la patru dimineaţa, aşa cum face eu, mă gândesc că e şi normal să îţi mai scape. E normal să le mai scape şi redactorilor, că stau toată ziua cu ochii în calculator, şi e al dracului de greu să stai nemişcat opt ore pe zi şi să mai pretenţia să fii şi coerent după ce că ochii tăi au luat-o razna. Eu zic că ar trebui să scrie şi să publice cei care vorbesc. Vă rog, eu vă fac loc, sunt un om prea bun. Scrieţi voi, că la critici sunteţi buni. Editaţi voi, tot din acelaşi motiv. Şi, cu o rugăminte majoră, nu îmi mai futeţi neuronul. Nu vă place, nu cumpăraţi şi scutiţi-mă. Orice aş spune eu se interpretează, dacă nu spun iar se interpretează. Ei bine, aveţi posibilitatea 24 de ore să vorbiţi singuri, chiar aici, pe postul ăsta. Apoi gata! Trăiască ăia care nu greşesc niciodată!!!

Şi ca să închei cu un om cu cap:

Bai, Vucea, ca “Domn” nu poti fi ca ai gasit si tu o greseala din fuga tastelor! Ca sa-ti protejezi neuronii de astfel de orori, nu mai citi nimic pe net ca vei gasi asemenea scapari la tot pasul. Doamne fereste, sa citesti un manuscris dat la o editura! Ai zice ca scriiorul ala e analfabet, desi nu-i asa. Acu, daca ti-ai varsat veninul de dimineata, sper sa-ti functioneze bila pe tot parcurdul zilei. A! Bila aia din partea dreapta, de langa ficat, sa nu faci confuzie! Cu aia de sus vad ca stai prost oricum, iar pe alea de jos nu le ai, fiindca n-ai avut curajul nici macar sa te semnezi cand scrii magarii. Hai, s..salut!”

Simona, eşti inspiraţia mea 😀