Arhivele lunare: ianuarie 2009
Povestea corbului
Trăise în ea ca o corabie scufundată în cel mai adânc abis al amintirilor. Trăiese încercând să viseze, să îşi închipuie cum tălpile ei goale calcă alene pe pietrişul tăios. Cum praful îi intră în părul negru, lăsându-l alb, ca o pelerină cu pete de cristal. Cum aripile-i simt atingerea plăcută a soarelui şi-a vântului. De multe ori visase că zbura, iar zborul o purta mereu la el, la cel căruia îi dăduse viaţă, lăsându-l singur alături de doi bunici umani ce nu îi înţelegeau sufletul de corb, ce nu aveau să ştie vreodată să-i explice. Se gândise adesea la el, băiatul cu suflet de corb. Copilul pe care cum îl născuse, cum corbii îi dăduseră târcoale. Îl învăluiseră, îl iubiseră, aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul, şi nimeni nu ştiuse atunci să îi explice ce e el, ce e copilul ei. Apoi îl auzise pe el…
Era o toamnă blândă în Oraş. Tot timpul era o toamnă blândă, iar iarna abia dacă venea cu temperaturi ceva mai mici ca de obicei, dar nu suficient de mici, nu aşa cum spuneau bătrânii că ar fi fost iernile odinioară. Ea nu îşi putea închipui zăpada, auzise că e albă şi rece. O sferă de cristal ce cădea din cer şi acoperea pământul ca o plapumă albă. Pământul pentru ea era la fel ca pentru toţi ceilalţi, de la caz la caz: negru, verde, plin de nisip sau mocirlos, acolo unde nu exista pietris sau pavele, care să acopere murdăria. În toamna aceea a plouat mult, dar totuşi în aer era o năbuşeală greu de suportat. Umezeala intra în plămâni şi astupa căile respiratorii. Fugise din Oraş spre deşert, cu un gând ce acum îi scăpa. În urma tratamentului la care fusese supusă, nu îşi mai amintea fiecare detaliu. Dar pe el nu-l putea uita. Amintirea acelei zile avea să rămână cu ea până când corbul, cu sufletu-i trist, înnegurat şi demonic, avea să se sfârşească în ea. Iar ea avea să îl urmeze în lumea de dincolo, aşa cum fiecare îşi urmează drumul la un moment dat.
Ploua nesfârşit chiar şi peste deşert. Nisipul se nămolise peste degetele ei firave de la picioare, ca o pânză de păianjen. Mersul îi era incomodat, dar şi mai rea era ploaia care-i biciuia trupul. A căzut. Nisipul mocirlos şi-a pus de îndată ghearele pe ea, înnorodind-o şi murdărind-o. Şi-a privit mâinile, picioarele şi a început să râdă. S-a speriat de propriul râs, nu ştiuse că e atât de pur şi cristalin. Nu mai râsese niciodată cu o asemenea poftă şi nici nu se gândise că va fi vreodată în stare să râdă de propria persoană. Şi-a dus mâinile murdare la nivelul chipului şi şi l-a pipăit. Acum râdea şi mai tare, dându-şi seama că e toată neagră de murdărie. Doar aripile, de parcă ar fi fost independente de restul trupului, i se ridicară deasupra capului, încercând să scape de nebunia corpului. „Ar fi trebuit să zbor, dar atunci vulturanii m-ar fi zărit”, şi râse din nou parcă surprinsă de faptul că reuşea să gândească. Atunci cerul s-a înnegrit. Era ca o zdreanţă ruptă, sfâşâiată şi murdară. Doar din loc în loc, câte o rază de soare lăsa un alb imaculat. Cerul era la fel de murdar ca ea, dar sufletul îi era alb, imaculat, ca zăpada despre care vorbeau bătrânii. Când şi-a ridicat privirea i-a văzut pe ei. Cu aripile ce păreau a fi cârpe, fără a avea o culoare anume. Erau şterse, la fel ca şi cerul ei.
A icnit şi a vrut să fugă. Nu mai dorea să se lase persecutată. Nu de puţine ori vulturanii cei mai tineri o trataseră ca pe o sclavă, ţipând la ea şi punând-o să-şi dea singură palme pentru propria distracţie. Şi dacă refuza nu avea parte decât de durere. Dureri crâncene ce o făceau să zacă şi săptămâni întregi. Când ieşea din Bibliotecă, după timp îndelungat, orăşenii nici nu îndrăzneau să o privească. Nu vorbeau niciodată despre ea, nu o bărfeau niciodată. Se purtau de parcă n-ar fi existat. Le era interzis să se apropie de femeia-corb. Ea era secretul… Al cui secret, nu avea de unde să ştie. Până atunci, când din cer a început să plouă cu vulturani. Ciocurile lor mari croncăneau, iar aripile le fâlfâiau tare, fulgerător, ameninţător.
Şi-a pus capul în palme, crezând că astfel poate va scăpa. Se ascundea ca un copil în propriile spaime. „Dacă eu nu-i văd, nici ei n-or să mă vadă”, se amăgea de una singură. Spaimele nu mai erau atât de mari, ţinând cont că nu mai vedea. Dar auzul era la fel de important ca şi văzul. Şi auzi o bufnitură. Avu impresia pentru o clipă că pământul se despica, că încearcă să o îngroape, să o ascundă de propria neputinţă. Nu mai putea lupta cu ei, dar nici cu sine. Şi încă o bubuitură îi zdruncină curajul. Abia atunci, cu o doză nebună de curaj, îşi desfăcu degetele şi privi printre ele. Imaginea aproape că o îngrozi, dar îi dădu şi o speranţă. Doi vulturani, cu aripile întinse de o parte şi de alta, stăteau întinşi în faţa ei ca jertfele de altă dată aduse marelui Poseidon. Îşi retrase uşor mâinile de pe faţă, şi chiar atunci un alt vulturan i se întinse la picioare ca într-o rugăciune pustiită. Nu fu capabilă să încerce imediat să vadă ce se întâmplă, nu era capabilă decât de ură. Oare de câte ori nu o loviseră ei, nu o umiliseră, nu se purtaseră cu ea în fel şi chip, făcând-o să se simtă asemeni unui peşte ce se zbate pe uscat? Se ridică şi începu să dea. Picioarele ei nu se puteau opri. Pe rând dădu în cele trei trupuri căzute, ascultându-le gemetele şi bucurându-se în sinea-i. Furia o orbi şi atunci când cel de-al patrulea căzu, se năpusti asupra lui cu pumnii şi picioarele, ca un animal de pradă.
Când mâinile mari o apucară, încercă să opună rezistenţă. Se zbătu, muşcă, ţipă, dar ele erau prea puternice, iar ea prea firavă şi nemâncată de ceva timp. Se lăsă moale în braţele zdavene, cu lacrimile acoperindu-i chipul ca un păienjenişi. Nu mai vedea, nu mai auzea, nu mai era furioasă. Se simţi ridicată de la pământ şi înjură în sinea ei, doar un vulturan o putea ridica atât de sus. Doar un vulturan putea să zboare cu ea în braţe. Se simţi moartă şi îşi dori să moară.
Iar mă plâng?
Probabil.
Nu, nu cred că mă plâng, cred că încep să trag concluzii. Aşdar, am mai spus, dar tot mai spun ca să vă intre bine în cap. Mă rog, trebuie să-mi intre şi mie, nu numai cititorilor mei. – Înainte de-a începe ţin să vă anunţ că sunt foarte obosită şi că azi am reuşit să mă obosesc pentru vreo două zile – Revenind, revin la literatura fantasy. Nu, mai degrabă, revin la acel fantasy clasic, cel pe care l-am tot abordat până acum, lăsând în urmă faptul că am scris două thrillere şi ceva ce nu pot defini. Da, am spus că după „Dinastiile” nu voi mai aborda fantasy-ul clasic. Poate ceva New Weird sau ceva în genul „Cronicile Bibliotecarului”, care, la urma urmei, face parte dintr-un fantasy pământean, să îi ziceam contemporan. Mă rog, cred că şi ăsta va fi scris mai mult la cerere. Probabil că o să încerc cu un prim volum care nu necesită continuare de nici un fel. Să zicem că e precum seria „Holmes”, se păstrează personaje, dar nu se leagă acţiunea. Aşa că pot încerca, măcar de gust.
Dar mă reprofilez pe thriller şi poliţist, momentan. Mai am eu şi teatru în minte, dar nu chiar acum. Cred că trebuie să mă mai coc. Să mai cresc puţin. Desigur, în viitorul apropiat, poate la anul, o să încerc un horror, mai mult pentru plăcerea proprie decât pentru altceva. Până una alta mă mulţumesc cu ceea ce am făcut până acum. Oricum n-am de ales, trebuie să mă mulţumesc, că bine sau nu, eu le-am făcut. Acum nu o să cad în negura scriitoricească, cu toate că tind să mă duc drept pe fundul prăpastiei şi să arunc laptopul cu tot ce am scris până acum. Dar zic eu că mai am şanse. Nu ştiu, poate că schimbând genul, schimb şi omul 😀 Greu de crezut, dar nu imposibil.
Sunt plictisită de fantasy, poate de aceea nici nu dau un randament maxim în momentul de faţă. Sunt plictisită de scrieriile fantasy, nici măcar nu mai pot citi coerent o carte fantasy, cu toate că Elantris îmi place destul de mult, dar nu e chiar genul ăla de fantasy pe care să-l placă toată lumea. Adică nu e o carte comercială, iar eu m-am încăpăţânat să cred că nu îmi place 😛
Poate o să încerc şi ceva nuvele, cu toate că nu ştiu să scriu proză scurtă, mă rog, nuvela nu e chiar proză scurtă, dar nu e nici lungă. Mna, până la urmă e mai scurtă decât un roman şi mai lungă decât o povestire, ceea ce s-ar putea să fie bine pentru mine. Cred că pofta de nuvele mi-a venit după ce l-am recitit pe Theodor Constantin şi a sa „Vrăjitoarea din casa cu stafii”. Cred că pentru un timp o să rămân la nuvele, habar n-am de ce. Dar cum îi spuneam şi Luciei, eu mă schimb de la săptămână la săptămână, dar de un lucru sunt sigură, după „Dinastiile” potopul 😀
Momentan nu mai pot scrie nici la „Cronicile Bibliotecarului” – Crina o să mă omoare 😛 –, dar nici nu vreau să rămână la jumătate precum „Crima perfectă”. Probabil că o să citesc un timp, o să încerc să mă liniştesc, nu ştiu, poate chiar să scap de valul de idei care îmi tot vin. Şi dacă tot plouă, de ce nu, să dorm mai mult 😀 Să scap de gătit pentru o vreme şi de viaţa socială, cred că nu mai am chef de socializare zilele astea. Dar trebuie să-mi vină cheful, ştiu eu că trebuie, pentru că vin lansările şi nu o să pot apărea cu faţa pe care o am azi. Adică ursuză şi fără chef de nimic.
Mă rog, şi dacă tot am ajuns aici, voi ce îmi recomandaţi să citesc? Vă rog, fără SF sau Fantasy, la astea mă descurc şi singură. Nu ştiu, aş citi ceva din secolul optisprezece, nouăsprezece – la subiect mă refer -. Am chef de ceva de genul ăsta. Nişte regine reale, nişte bârfe despre aceste regine. Viaţa la curte, din astea. Şi terminaţi cu Dumas, nu cred că mai sunt cărţi necitite ale lui. Da? 😀
Fiinţa manipulatoare
Toţi manipulăm într-o mai mică sau mai mare măsură. Este în firea omului. Unii ar zice că treaba asta a început de la Cicero, dar eu cred că a început de la Adam şi Eva. De fapt, de la Eva. Aici voiam să ajung, la femeie.
Femeia este cea mai manipulatoare fiinţă de pe pământ. Hai doamnelor, nu roşiţi şi încercaţi să vă scuzaţi, este un adevăr prea vechi pentru a fi negat acum. Desigur, nu vorbim aici de toate femeile de pe pământ. Mai sunt şi femei care se complac în alte treburi, dar despre ele nu vreau să vorbesc acum, poate nici altă dată. Şi nu pentru că aş avea ceva cu ele, doar că nu fac parte din nervozitatea mea sporită şi nici nu cred că vor face vreodată.
Să începem cu nunta. Încă dinainte de nuntă, femeia vede în bărbatul respectiv un bun personal (iar nu generalizăm, dar în 80% din cazuri e cum vă spun, că de aia sunt femeie). După căsătorie devine şi mai rău. Din păcate, doar puţine femei ştiu să manipuleze în aşa fel încât să-l lase pe bărbat să se creadă buricul pământului, dar, de fapt, ea e cea care trage sforile. Femeile care ştiu să tragă sforile în aşa fel încât a nu răni orgoliul celuilalt, fac parte din categoria „DA”. Dar ce ne facem cu cele care pe lângă manipulare şi calcă în picioare, ajungând să facă din bărbatul de lângă ele o cârpă. În primul rând, femeile alea nu au respect pentru ele, cum dracu’ să stai cu o cârpă lângă tine. Genul: „da, iubito”, „sigur, iubito”, „facem cum zici tu, iubito”. O, Doamne! Ce dracu bărbat mai e ăla? Ăla care gândeşte cu creierul ei, funcţional sau nu?
V-am spus doar, am stat cinci ani într-o mare de bărbaţi, că aşa a fost să fie. 20% erau însuraţi, 60% aveau prietene, iar ceilalţi erau fericiţi 😀 Da, bărbaţii sunt bârfitori, cataloghează repede pe oricine, sunt meschini şi în toate felurile, dar sunt mult mai sensibili decât femeile. Iar femeia potrivită face din ei, ce nici un alt om nu ar reuşi să facă.
Chiar şi acum am prieteni care stau cu mine la o cafea, şi în momentul în care îi sună nevasta, jură că eu nu sunt acolo. În primul rând că bărbatul ăla se obişnuieşte să-şi mintă consoarta. Chiar dacă e vorba de o chestie minoră sau nu, aia nu mai e relaţie. Cel mai actual exemplu este de la o nuntă. Mireasa i-a spus alesului că dacă mai fumează îl lasă, cu crize de isterie, plânsete şi urlete. Ăla, bietul, în timpul nunţii lui, se pitea pe unde putea să fumeze. Aşadar, nici ţigara n-a înlăturat-o şi a şi ajuns să o mintă din prima zi de căsătorie. Nu, nu se face aşa. Zău doamnelor. Puteţi să îi explicaţi ce aţi vrea voi, pentru binele comun, pentru a fi ambii fericiţi. Dar e şi dreptul lui să accepte sau nu. Oricum, manipularea blândă e mult mai rentabilă. În plus bărbatul respectiva nu îşi pierde încrederea în el, nu stă tot timpul cu teama nevestei şi nu încearcă să scornească tot timpul o minciună.
Bărbatul trebuie să aibă impresia că e liber să facă ce doreşte, că doar aşa se trezeşte şi în el conştiinţa. Dar dacă voi îl forţaţi să o aibă, nu o să aveţi decât o cârpă de spălat pe jos. Şi atunci vă veţi plictisi şi veţi fugi la altul.
Vorbeam aseară cu un domn drag mie, despre faptul că el nu ştie să spună „Nu”. Aici nu e vorba de soţia lui care e o doamnă, ci în general. Şi i-am spus că aşa era şi X, nu refuza pe nimeni. Eu l-am învăţat că oamenii sunt răi şi că tu nu îi refuzi, dar ei o vor face atunci când îţi va crăpa buza. Iar acum am ajuns să îmi spună „Nu” şi mie 😀 Bine, recunosc, nici nu m-am chinuit să-i explic că eu nu sunt duşmanul. Îl prefer aşa, decât să zică toată ziua: „da, sigur, cum vrei tu”. Dar asta depinde de la femeie la femeie. Mie îmi plac bărbaţii care pot gândi cu al lor cap. Dar, din păcate, în jurul meu văd tot mai multe femei care vor să-şi dovedească că sunt mai deştepte şi mai descurcăreţe decât bărbaţii lor. Eu nu neg asta, dar el sigur e ca un câine rănit în ambalajul lui. Şi ce se va întâmpla când îl vor apuca dracii? Ei? Să nu ziceţi că nu v-am prevenit, că nu va crede nimeni că ochiul ăla vânăt e de la frigider 😉
Dar, desigur, asta ţine şi de educaţie. Iar mie o femeie care ţipă, urlă şi îşi ţine soţul sub papuc, nu îmi pare o femeie educată. Viceversa e valabilă fără doar şi poate. Iar mie nu îmi plac oamenii needucaţi. Şi cu asta am pus punct.
Dacă vă întrebaţi ce m-a apuca, ei bine, cred că s-au adunat. Din păcate cunosc multe cazuri de prostie feminină. Şi atunci cum să te mai uiţi la femeie ca o icoană, când ea nu se gândeşte decât cum să subjuge şi să ţină sub papuc?
Ema m-a dat pe spate
Mai întâi ţin să vă spun că nu o cunosc pe Ema, deci nu mă puteţi acuza de subiectivism nici pe mine, nici pe ea. Bine pe mine puteţi 😀
Mulţumesc, Ema! Sunt foarte, foarte mişto colajele.
Dar nici Arhi nu e mai prejos:
De acum încolo puteţi vedea părerile cititorilor, colajele sau orice le mai trece prin minte, AICI. Oricând şi oricum!
UPDATE: Daca nu merge codul de pe blogul meu, puteti sa-l luati de la Laura, de la ea sigur merge.
Hai să îi urăm şi lui
Că e nebun, ştie, nu trebuie să i se amintească la fiecare cinci minute, pentru că de asta mă ocup eu de fiecare dată când am timp să vorbesc cu el. Când nu am, îi transmit oricum că e, ca să nu uite cumva 😛
Mă gândeam ce aş putea să îi ofer, cadou adică. Nu e greu, pe domnul îl mulţumim repede cu o tărie şi puţină muzică rusească. Hai că v-aţi prins. Vania a îmbătrânit. A ajuns la 48 de ani. Doamneee, ce de ani ai 😀 Când o să ajung ca tine, dacă o să ajung, sunt curioasă dacă o să-ţi mai urez pe blog 😛
La mulţi ani şi Anei, soţia domnului. Ziua ei a fost ieri, dar acum îi serbăm pe amândoi în acelaşi timp că aşa e frumos.
Hai că nu îţi urez nimic, pentru că nu ştii să primeşti, dar îi las pe alţii să-ţi ureze. Eu dau ţuica.
În aşteptarea lui Elantris
Acum citesc Elantris. Sunt abia la capitolul cinci, dar pot spune că m-a prins bine şi m-a făcut foarte, foarte curioasă. Am ales câteva coperte din lume, dar şi pe cea de la Tritonic. Până vă voi vorbi eu despre ea, ei bine, o puteţi comanda de aici.
P.S: Octav, cartea ta, pe care ai câştigat-o „Oraşul gravat”, va porni mâine să te caute 😀
UPDATE: Pentru a vedea la ce lucrez acum, viziteaza dinastiile
Pune şi tu banner
Pune şi tu banner cu „Războiul reginelor”.
Laura, mulţumesc pentru cod. Recunosc că nu mă pricep deloc la lucrurile astea, coduri, html, etc. Pentru mine rămân o enigmă 🙂
Poţi ajuta şi tu „Războiul reginelor” să devină cunoscută. Aşa că vă voi rămâne veşnic recunoscătoare dacă puneţi un banner pe siteul/blogul vostru.
Codul mai jos:
<a href=”http://dinastiile.wordpress.com/” mce_href=”http://dinastiile.wordpress.com/”><img border=”0″ width=”160″ src=”http://i537.photobucket.com/albums/ff338/laurai1983/RazboiulReginelor-1.jpg” mce_src=”http://i537.photobucket.com/albums/ff338/laurai1983/RazboiulReginelor-1.jpg”/></a><br/>
P.S: Le mulţumesc celor care au pus deja bannerul.
P.S: Cartea e susţinută de: Crina (prima, recunosc 😀 ), Laura, Adina, Trexel, Vania, până acum. Cella, dar fără blog 🙂 şi Shauki dar fără cod.
Rectificare: Shauki cu un super cod:
<a href=”http://dinastiile.wordpress.com/” rel=”attachment wp-att-24″><img src=’http://shaukisbookcase.files.wordpress.com/2009/01/razboiul_reginelor_prezentare.jpg‘ alt=” /></a>
Carte recomandata de: Teritoriul meu Merci!
Nu stiti ce pierdeti, spune si Nicu 😛
Oana Stoica Mujea 
