Fată-n faţă cu moartea

moartea-full

Am 27 ani şi nu cred în moarte. Eu râd de moarte. Îmi e greu să îi dau importanţă, mai ales după ce doi ani de zile am trăit cu ea la uşă. Da, poveste lungă, ca în filme, cu urmăriri, telefoane, ameninţări, tot tacâmul. Şi acum îmi aduc aminte cum Xreder îl plimba pe domnul ce ne urmărea prin tot oraşul. Odată l-am şi aşteptat, că ne pierduse. Da, ne jucam. Nu ştiu, el era temător pentru mine, eu eram doar sarcastică în ceea ce mă privea. Şi apoi era chiar mişto ca cineva să stea tot timpul în faţa blocului tău. Ştiam că nu va face nimic, pentru că era prea pe faţă, iar eu mă amuzam copios. Sigur, nu toţi erau la fel de amuzaţi. Mama era înspăimântată. Înainte de nunta mea a primit zeci de telefoane prin care eram ameninţată. Să vă spun că nu am avut voie să ies din local decât cu călăuză? Ce rost ar mai avea. Oricum, pentru mine totul era o joacă. Asta până când lucrurile s-au înrăutăţit. „Omul rău” a ajuns în pragul falimentului şi al nebuniei. Jocul devenise cu adevărat periculos, nu că eu aş fi crezut asta vreo clipă. Până într-o seară. Eram la şcoală şi am primit un telefon, logic, cu număr ascuns. Bărbatul mi-a spus că mă vede şi că mă aşteaptă în întuneric. Ok, atunci am luat-o razna pentru prima oară în viaţa mea. Am sunat şoferul, pe tata, pe mama, pe Xreder şi eram pe punctul de-a suna şi la poliţie.

M-am învoit de la oră şi am rugat doi colegi să mă ducă la maşină. Nu ştiu cum am plecat de acolo şi nu ştiu cum am ajuns acasă. Mi se părea că toată lumea se uită urât la mine. Cel puţin aşa ştii cum e să o iei razna. Când am ajuns pe scară m-a sunat o colegă cerându-şi scuze pentru greşeală. Sigur, habar nu aveam despre ce e vorba. Ea mi-a spus că prietenul ei a vrut să-i facă o glumă proastă unei alte Oane din agenda ei, şi aşa a nimerit la mine 😀 Nici n-am fost în stare să o bombăn în momentul ăla. Recunosc, am făcut-o mai târziu.

Lucrurile s-au calmat şi de un an e linişte. Dar azi am întâlnit-o din nou. Dap, Moartea. Aş vrea să spun că e o doamnă albă din cap până-n picioare, dar e al dracului de neagră şi fioroasă. Nu ştie decât să bage spaima în oameni. Staţi, nu vă bucuraţi, sunt întreagă. Chiar mai întreagă decât ar fi normal să fiu în cazul de faţă.

I-am povestit Crinei despre prietena lui Lexus şi despre dacia ei. I-am spus Crinei atunci că mă gândeam doar la vremea în care eu luam lecţii de şofat pe dacie. În Piteşti există o curbă la nouăzeci de grade într-o pantă ce nu se poate urca decât cu a întâia, iar curba trebuie luată cu total dreapta. Era chinul cel mai mare pentru mine curba aia. Dacia nu are servo şi trăgeam de volan până făceam febră. Asta îi spuneam şi Crinei, prietena lui Lexus e mai slabă ca mine şi atunci, pe loc, m-am gândit la curba respectivă şi la mânuţele ei fragile. Cum face să tragă de nenorocitul ăla de volan?

Atâta timp cât de la mine din cartier până în cartierul unde eu am avut treabă, nu se face o pasarelă, tot pe acolo trebuie să merg, altfel ar trebui să ocolesc tot oraşul. Majoritatea o ocolesc. Dar Piteştiul e oraşul cu maşini „tari”, de curse, nu de luat curbe ca aia.

Mergeam uşor, urcam de fapt, aveam patruzeci la oră, ca să pot schimba mai uşor în a întâia odată ajunsă la capătul drumului. Adevărul e că mergeam din inerţie. Nu am văzut că în faţa mea e maşină. Mă rog, era mult în faţa mea, aşa că nu aveam de ce s-o văd neapărat. Dar când a început să se îndrepte spre mine cu spatele, jur că am văzut-o.

Funcţiile mele cognitive nu au mai reacţionat. Primul impuls a fost să trec pe banda cealaltă. Sigur, fără să mă uit în laterală, că doar nu mai reuşeam să gândesc până acolo. Noroc că o maşină a trecut raznat pe lângă mine, lucru care mi-a spus că trebuie să rămân unde sunt. M-am uitat în retrovizoare. Nimeni. Asta e soartă, mai ales la cât de aglomerat e Piteştiul. Am băgat marşarier şi am lăsat maşina să meargă cu dosul. La un moment dat, dacia veche din faţa mea a oprit. Am oprit şi eu, dar tremuram din toate închieturile. Picioarele mele nu mai primeau nici un impuls de la creier. Inima îmi bubuia în piept, şi m-au cuprins toate ameţelile pe care de obicei le ţin în frâu cu pastile. Ok, cred că puteam lua tot tubul cu pastile, nu şi-ar fi făcut efectul. Mi-am simţit tot trupul invadat de furnicături şi aveam impresia că leşin.

Un bătrânel, alb ca varul, slab ca dracu’, s-a dat jos din dacie. A venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt bine. Eram bine, dar n-am putut decât să dau din cap. Atunci mi-am dat seama că mi se uscase gura şi nu puteam scoate nici un cuvânt. Bătrânul mi-a spus că volanul a opus rezistenţă şi nu a putut lua total, atunci maşina s-a dus în spate iar el a intrat în panică. Am înţeles. I-am spus să se ducă înainte, pentru că eu sunt incapabilă să mă mişc. Adevărul e că l-am urmărit până am fost sigură că a luat curba. Cu picioarele tremurânde am pornit spre şcoală. Nu m-am putut concentra la absolut nimic. M-am gândit doar la soartă. Pentru că de soartă e vorba. Nu aş fi păţit mare lucru nici de ar fi fost maşină în spate. Aş fi dat în ea şi aş fi împins-o. Dar ideea că aş fi putut face un singur gest necugetat mi-a dat fiori.

Culmea e că acum o lună un puşti cretinoid, venit de pe o străduţă lăturalnică, era să intre în mine. Atunci, în loc să frânez, am accelerat. Şi bine am făcut, pentru că respectivul m-a ratat pe mine şi s-a răzbunat pe copacul ce i-a ieşit în cale. Şi totuşi, atunci nu am avut nici o emoţie. Sigur, am vrut să-l omor, dar pentru mine nu am avut nici cea mai mică teamă.

Sper ca moartea asta să mai aştepte. Mă rog, eu sper să da, alţii să nu. Dar totuşi, azi am avut soartă.

Reclame

Blog de trei clase

 

Nu sunt un blogger cu experienta! am descoperit fenomenul de curand. Unde toti politicienii, pseudo vedetele, manelistii, cocalarii, corporatistele si toate personulitatile au blog, nu vad de ce nu ar avea si un “trei clase”. Va rog sa tineti cont de cele trei clase ale mele, iar pretentiile, asteptarile, sa fie pe masura.

Marius Paraschiv

 

Chiar înainte de Crăciun am aflat de la Isabelle de Marius Paraschiv. Un tânăr cu trei clase a cărui poveste o puteţi afla aici. M-am plimbat şi eu pe blogul lui şi m-am minunat. Tânărul acesta, în ciuda faptului că nu a făcut o şcoală aşa cum se cuvine, este cu adevărat un geniu. L-am îndrăgit imediat.

„CINE SI DE CE. Marius Paraschiv, cunoscut printre utilizatorii mai putin ortodocsi ai Internetului sub numele de Master, era un nimeni. Unul care spala parbrize la semafor in Bacau, primind cateva monede sau suturi si scuipat in ochi, in functie de trafic si de nervozitatea soferilor. Din mizeria adunata de pe masini a strans un ban si a-ncercat sa sa-si lumineze creierii prin salile de Internet. La inceput, se simtea stors de vlaga dupa ce batea in tastele calculatorului “www.”. Cate o litera pentru fiecare din cele trei clase pe care apucase sa le termine inainte sa fie aruncat in strada si trimis la produs de catre mama sa, capul “unui fel de familie”. Trei frati, doua surori, desi pe una dintre ele Marius nu a cunoscut-o niciodata si nici macar nu e sigur ca exista. Toti copiii au un tata, fiecare cate unul si nici unul legitim. Asta micu’ voia cunoastere, voia sa inteleaga ce se intampla in jurul sau. La 13 ani a incercat sa mearga iar la scoala, direct in clasa a cincea, dar l-au aruncat inapoi in strada pentru ca n-avea nici un fel de acte. Oficial nu exista.”

Asta spune Marius Paraschiv despre sine. Mi-a plăcut din momentul în care i-am citit povestea, dar şi mai mult mi-a plăcut că un tânăr cu trei clase scrie mai bine decât unul care stă cu limba română în gură. El ştie cu adevărat să-i aprecieze pe cei care merită şi are mult bun simţ. Dacă îi veţi răscoli blogul veţi da numai peste lucruri bune. Nu ştiu dacă am fost surprinsă să îl descopăr. Am fost sceptică când mi-a povestit Isabelle de el, dar apoi am fost bucuroasă să-i pot citi blogul.

Ei bine, priviţi şi voi cum un blog de trei clase ne dă lecţii în tot ceea ce vreţi voi. Şi aici nu vorbesc doar despre scris, ci şi despre omenie. Aceştia sunt oamenii care merită promovaţi. El nu a vrut să rămână un nimeni şi a luptat pentru a nu fi un obscur al societăţii. Marius, bine ai venit în viaţa mea, eşti o adevărată revelaţie.