Printre cărţi sadice

Trebuie să recunosc, nu ţin minte numele oamenilor, numele locurilor, nume în general. Trebuie să mi se repete excesiv de mult pentru a reuşi să bag la cap un nume. Sigur, despre numere de telefon sau adrese, nu cred că e cazul să mai vorbim. Situaţia e aceeaşi. Din acelaşi motiv nu ţin minte nici numele personajelor cărţilor. Personajul principal şi poate alte câteva scrise mai des. Desigur, în momentul în care văd numele scris, ştiu exact despre cine e vorba, dar dacă am închis cartea, numele acelui personaj, se şterge. Dar, totuşi, rămâne impresia. Chiar dacă e o impresie pe care i-o ofer unui anonim.

Am făcut această scurtă prezentare, pentru că aş dori să înţelegeţi de ce omit să scriu numele anumitor personaje. Pentru că le-am uitat.

cartea-fara-nume 

O să încep cu „Cartea fără nume”, a distinsului autor Anonymous. Pentru a afla în mare despre ce e vorba, puteţi citi direct pe siteul editurii sau, pentru o recenzie, cred că bună, – nu am citit-o – puteţi vedea aici.

Ei bine, ca la nebuni, desigur. O carte cu şi despre nebunia umană, mizeria umană şi tot ce mai doriţi. Când Ochiul Lunii dispare în Santa Montego se dezlănţuie iadul, nu că acolo nu ar fi fost un iad continuu, dar se poate şi mai rău atunci când vorbim de mirosul banilor. Cartea, la început, îţi dă senzaţia unui western sadic, ca mai apoi să ne ducă pe un tărâm horror, acolo unde morţii vii fac legea. E o combinaţie ciudată între un thriller, un horror şi ceva fantasy, dark fantasy. Totul porneşte le la Ochiul Lunii, un obiect ce se presupune că are puterea de-a ascunde soarele în spatele lunii pentru totdeauna.

Cu toate că în Santa Montego se întâmplă o crimă la cinci minute, oraşul fiind populat de toate scursurile pământului, abia când apar crimele cu caracter ritualic, Departamentul de Investigaţii Supranaturale îşi trimite un detectiv pentru a afla despre ce e vorba. Acţiunea e complicată, merge pe mai multe planuri, dar, în centrul întregii acţiuni se află un personaj care îi bagă în sperieţi pe toţi: Bourbon Kid. Bourbon are o poveste interesantă, copil fiind îşi vede mama trasnformată în vampir. Femeia îl roagă să-i pună capăt zilelor pentru că nu îşi doreşte să trăiască astfel. Atunci el bea o sticlă de bourbon şi o ucide. De atunci, ori de câte ori intra într-un bar şi cerea un pahar de bourbon, era clar că iadul avea să se dezlănţuie. Care e rostul personajului nostru? Vă las pe voi să vedeţi.

Acţiunea este alertă, iar schimbările de situaţie nu îl ocolesc pe cititor: vânători de recompense, vânători de vampiri, Santino bossul crimei, poliţişti, un barman ce doreşte să-şi răzbune familia ucisă cu sânge rece, criminali plătiţi, toţi fac parte dintr-un roman foarte bine scris şi prezentat. Un roman în care personajele contează mai puţin şi acţiunea mai mult.

f52711-mo-hayder-omul-pasare1  

Cartea pe care am terminat-o aseară, mi s-a părut demnă de un Hanibal Lecter, dar într-o versiune mult mai horror, şi fără a avea un geniu al crimei la mijloc. I-o recomand Cellei, că ei îi plac chestiile sadice 😀

Şi această carte merge pe foarte multe planuri. Recunosc, la un moment dat, eşti nevoit să te cam întrebi unde eşti. Dar asta nu ia nimic din savoarea cărţii. Autorul, Mo Hayder are o capacitate extraordinară de-a dezvolta fiecare personaj în parte.

Cartea este un thriller năucitor, sadic până la extrem, autorul debordând de o imaginaţie bolnavă cum rar întâlneşti. Atât Jack, poliţistul care se ocupă de caz, cât şi criminalul, sunt conturaţi cu fobiile şi nebuniile lor. Jack este un personaj complex, atât de bine conturat, încât, uneori, ai impresia că nu e acelaşi personaj. Pe lângă crimele pe care e dispus să le rezolve trecând peste aroganţa colegilor rasişti, el îşi trăieşte ş propria dramă. Fratele său răpit în copilărie ajunge să îl bântuie chiar şi la vârsta de treizeci şi patru ani. Jack ştie cine e criminalul, vecinul său, dar nu poate dovedi nimic, iar din această cauză în el se dezvoltă tot felul de sentimente duse la extrem.

Între drama lui Jack şi drama criminalului nu e o diferenţă prea mare. Ambii suferă şi ambii vor să se vindece. Criminalul este un tip educat, dar suferă de o boală rară: necrofilie. Fiind un om educat, încearcă să-şi ţină în frâu pornirile bolnave, dar ceva se declanşează în el şi începe nebunia.

Abia când criminalul e descoperit şi ai crede că totul a luat sfârşit începe cu adevărat nebunia. Sfârşitul m-a surprins şi m-a păcălit teribil. Nu ai cum să nu îngheţi citind detaliile crimelor. Este, pur şi simplu, mai mult decât îşi poate imagina un om normal. Dar aici noi nu vorbim despre normalitate.

Dacă vă plac genul acesta de cărţi, ambele sunt recomandate. Dar vă avertizez că trebuie să staţi bine cu inima.

Reclame

Care-i scopul?

Pe mine ma surprinde pe zi ce trece faptul ca nu e nimeni atent la ce spun. Scopul e acela de-a va prezenta, într-o chestie fantastica, misiunile elaborate ale KGB-ului, dacă mai aveţi şi alte întrebări fără răspunsuri, apelaţi cu încredere.

Care e cultura fantastică a scriitoare/ autoarei sau ăleia, păi ar fi puţin Eliade, Voiculescu, Liviu Radu, din ăştia. De ce nu se raportează la fantasticul propriei ţări? Că nu are chef. Că are dreptul de-a creea o cultură fantasy proprie şi toate cele. Şi, încă ceva, dacă Tolkien s-a raportat la elfii nordici, atunci e nevoie de a citi ceva din fraţii Grimm – culegeau folclor ei, şi nu îl puneau în coş, e o altă treabă cu culegerea asta a folclorului, treabă grea. Mă miră că unii trăiesc în America degeaba, acolo e loc sub soare pentru toată lumea, aici lumea e prea ocupată de români. Alte întrebări? Îmi pare rău, dar nu mai avem răspunsuri pentru cei ce au impresia că am venit eu să le iau pâinea de la gură.

Haideţi să lămurim nişte lucruri, de astăzi nu mai aveţi voie să mă contraziceţi. Ieşiţi frumos din casa mea şi scuipaţi pe uşă. De acum încolo, toleranţa mea va fi zero, ba chiar minus unu. Cine mă contrazice nu mai are ce comenta pe aici.

Să mai lămurim un lucru. Am dreptul de a-mi spune părerea despre orice: politică, cărţi, filme, etc, fără să vă simţiţi voi jigniţi, doar pentru că nu sunteţi în asentimentul meu. E CLAR? E noua politică a blogului. Nu ţin cont de sufletul nimănui. Dacă eu vreau să strig în gura mare că nu mi-a plăcut o carte, atunci o să strig în gura mea. Că nu vă jignesc vouă intelectul. Îmi spun părerea mea.

Şi încă ceva, nu numai unii au dreptul la păreri pe lumea asta şi nu numai ale lor trebuie acceptate.

Pentru plângeri, vă rog să vă adresaţi biroului compentent, dar aveţi grijă că nu are legătură cu blogul ăsta. Mă puteţi da în judecată pentru că nu vă bag în seamă, vă puteţi duce la Băse să-i cereţi să pună CNA-ul pe mine sau, şi mai bine, puteţi încerca direct la DNA. Cică la Revoluţie mi-am câştigat dreptul de-a vorbi liber, ei bine, sunt sigură că bocii acestei ţări nu sunt de acord, dar scrie asta în „Drepturile omului”, aşa că – pentru a folosi un limbaj cu totul şi cu totul ieşit din comun – mi se rupe de bocisme şi alte cele. Dacă nu sunteţi în stare să urmaţi câteva reguli simple, vedeţi-vă de treaba voastră, iar eu o sa-mi vad de a mea.