Printre cărţi sadice

Trebuie să recunosc, nu ţin minte numele oamenilor, numele locurilor, nume în general. Trebuie să mi se repete excesiv de mult pentru a reuşi să bag la cap un nume. Sigur, despre numere de telefon sau adrese, nu cred că e cazul să mai vorbim. Situaţia e aceeaşi. Din acelaşi motiv nu ţin minte nici numele personajelor cărţilor. Personajul principal şi poate alte câteva scrise mai des. Desigur, în momentul în care văd numele scris, ştiu exact despre cine e vorba, dar dacă am închis cartea, numele acelui personaj, se şterge. Dar, totuşi, rămâne impresia. Chiar dacă e o impresie pe care i-o ofer unui anonim.

Am făcut această scurtă prezentare, pentru că aş dori să înţelegeţi de ce omit să scriu numele anumitor personaje. Pentru că le-am uitat.

cartea-fara-nume 

O să încep cu „Cartea fără nume”, a distinsului autor Anonymous. Pentru a afla în mare despre ce e vorba, puteţi citi direct pe siteul editurii sau, pentru o recenzie, cred că bună, – nu am citit-o – puteţi vedea aici.

Ei bine, ca la nebuni, desigur. O carte cu şi despre nebunia umană, mizeria umană şi tot ce mai doriţi. Când Ochiul Lunii dispare în Santa Montego se dezlănţuie iadul, nu că acolo nu ar fi fost un iad continuu, dar se poate şi mai rău atunci când vorbim de mirosul banilor. Cartea, la început, îţi dă senzaţia unui western sadic, ca mai apoi să ne ducă pe un tărâm horror, acolo unde morţii vii fac legea. E o combinaţie ciudată între un thriller, un horror şi ceva fantasy, dark fantasy. Totul porneşte le la Ochiul Lunii, un obiect ce se presupune că are puterea de-a ascunde soarele în spatele lunii pentru totdeauna.

Cu toate că în Santa Montego se întâmplă o crimă la cinci minute, oraşul fiind populat de toate scursurile pământului, abia când apar crimele cu caracter ritualic, Departamentul de Investigaţii Supranaturale îşi trimite un detectiv pentru a afla despre ce e vorba. Acţiunea e complicată, merge pe mai multe planuri, dar, în centrul întregii acţiuni se află un personaj care îi bagă în sperieţi pe toţi: Bourbon Kid. Bourbon are o poveste interesantă, copil fiind îşi vede mama trasnformată în vampir. Femeia îl roagă să-i pună capăt zilelor pentru că nu îşi doreşte să trăiască astfel. Atunci el bea o sticlă de bourbon şi o ucide. De atunci, ori de câte ori intra într-un bar şi cerea un pahar de bourbon, era clar că iadul avea să se dezlănţuie. Care e rostul personajului nostru? Vă las pe voi să vedeţi.

Acţiunea este alertă, iar schimbările de situaţie nu îl ocolesc pe cititor: vânători de recompense, vânători de vampiri, Santino bossul crimei, poliţişti, un barman ce doreşte să-şi răzbune familia ucisă cu sânge rece, criminali plătiţi, toţi fac parte dintr-un roman foarte bine scris şi prezentat. Un roman în care personajele contează mai puţin şi acţiunea mai mult.

f52711-mo-hayder-omul-pasare1  

Cartea pe care am terminat-o aseară, mi s-a părut demnă de un Hanibal Lecter, dar într-o versiune mult mai horror, şi fără a avea un geniu al crimei la mijloc. I-o recomand Cellei, că ei îi plac chestiile sadice 😀

Şi această carte merge pe foarte multe planuri. Recunosc, la un moment dat, eşti nevoit să te cam întrebi unde eşti. Dar asta nu ia nimic din savoarea cărţii. Autorul, Mo Hayder are o capacitate extraordinară de-a dezvolta fiecare personaj în parte.

Cartea este un thriller năucitor, sadic până la extrem, autorul debordând de o imaginaţie bolnavă cum rar întâlneşti. Atât Jack, poliţistul care se ocupă de caz, cât şi criminalul, sunt conturaţi cu fobiile şi nebuniile lor. Jack este un personaj complex, atât de bine conturat, încât, uneori, ai impresia că nu e acelaşi personaj. Pe lângă crimele pe care e dispus să le rezolve trecând peste aroganţa colegilor rasişti, el îşi trăieşte ş propria dramă. Fratele său răpit în copilărie ajunge să îl bântuie chiar şi la vârsta de treizeci şi patru ani. Jack ştie cine e criminalul, vecinul său, dar nu poate dovedi nimic, iar din această cauză în el se dezvoltă tot felul de sentimente duse la extrem.

Între drama lui Jack şi drama criminalului nu e o diferenţă prea mare. Ambii suferă şi ambii vor să se vindece. Criminalul este un tip educat, dar suferă de o boală rară: necrofilie. Fiind un om educat, încearcă să-şi ţină în frâu pornirile bolnave, dar ceva se declanşează în el şi începe nebunia.

Abia când criminalul e descoperit şi ai crede că totul a luat sfârşit începe cu adevărat nebunia. Sfârşitul m-a surprins şi m-a păcălit teribil. Nu ai cum să nu îngheţi citind detaliile crimelor. Este, pur şi simplu, mai mult decât îşi poate imagina un om normal. Dar aici noi nu vorbim despre normalitate.

Dacă vă plac genul acesta de cărţi, ambele sunt recomandate. Dar vă avertizez că trebuie să staţi bine cu inima.

Anunțuri

45 comentarii la “Printre cărţi sadice

  1. Shauki, tanks. Sa vezi ca vine alta eclipsa 😀 Dar are un limbaj foarte, foarte licentios si crimele prezentate sunt de-a dreptul de neimaginat, te avertizez 😀

  2. Peste tot unde citesc o recenzie aud numai cuvinte de lauda (chiar si astea cu crimele, limbajul, etc). Nu vad pe nimeni sa vorbeasca de rau cartea asta. Cateodata stau prost cu inima la citit horror, dar merita sa incerc! M-ati facut curios…

  3. Mare parte dintre Psalmi sunt scrişi de un tip care, ca să pună mâna pe nevasta altuia, îl trimite pe ăla la război, ca să moară acolo. După aia, are un copil cu tipa, da’ copilu’ moare. Peste un an, mai au un copil, care creşte mare şi-şi ia 700 de neveste şi 300 de ţiitoare. N-a ajuns să le cunoască pe toate, trăind doar 60 de ani… Sfiorant!

  4. Vania, in cazul asta trebuie sa ma apuc sa citesc Psalmii, nu stiam ca sunt asa interesanti 😀 Crime, sex si rock-and-roll, eram sigura ca e vorba de ceva mai spiritual.

  5. Ce bine de voi, că vă puteţi alege cărţile sadice pe care le citiţi 🙂 Eu, din păcate, am aici un teanc cu vreo 40 de cărţi, una mai sadică decît alta. Cel puţin aşa mi se par mie, pentru că sunt obligată să le citesc, cîte trei pe săptămînă. Şi să scriu despre ele. De bine. Că rubrica mea se cheamă „Citeşte!” Cum să spun „e o porcărie” sau „bani daţi degeaba”? Sigur, dacă o carte e foarte proastă, nu scriu despre ea.
    Oana, sper că zilele astea voi primi şi cartea ta. Care, sunt sigură, nu este sadică 🙂 Dacă mai ai probleme cu postatul pe blogul meu, sau pur şi simplu ai ceva de spus, trimite-mi un e-mail, are Crina adresa.

  6. Lucia, multumesc! Stiu cum e cu sadismul cartilor. O vreme am facut si eu un fel de prezentare de carte la revista de cultura „Arges” si tot asa, mi se puneau pe masa zece carti si mi se spunea ca trebuie sa le citesc si sa le laud. Deoarece, acum fara a fi rea, erau cartile ilustrilor pitesteni, si din zece gaseai una pe care sa o pricepi, le-am propus sa fac rubrica de interviuri ca altfel o fac pe aia de polemici 😀 Stiu, e cea mai grea treaba, te admir pentru puterea de-a citit tot, indiferent ca e bun sau ca e rau.

  7. Deci: eu nu am timp pentru asemenea cărţi, pentru că nu am căldură.
    .
    – Domnule doctor, cum a murit sotul meu?
    – Nu stim încă, doamnă. Tot ce stim este că la autopsie s-a zbătut mult.

  8. Pot sa iti dau cateva idei. De exemplu: se poate lua omul de la radet, se taie in urmatorul mod: capul se desprinde de trup, se scot ochii, iar ceea ce ramane, se fixeaza in cuier. Trupul? Cui ii pasa. Apoi, evident, vom face in asa fel incat sa para sinucidere 😆

  9. Întâi se scot ochii, ulterior mădularele, decapitarea urmând spre final… Apoi, se aruncă măgăreaţa pe câţiva vestiţi bloggeri şi critici, restul fiind treaba domnului plutonier-major Onici! Mergem şi noi la proces?

  10. Unchiu’ Vania, te rog mai multă precizie: care mădulare?
    P.S. Nu aşteptaţi să îngheţ că am calorifer electric. Decesul este preconizat luna viitoare, când vine factura la renel (sau cum îi zice).

  11. Oana, am descoperit de ce nu aveam căldură. Oamenii erau pe blogul tău, citeau. Au aflat ce urmează să li se întâmple şi i-au dat drumul. Iar nu apar la ştiri…
    Unchiu’ Vania, nu mai există reduceri. Totul e la supra-preţ.

  12. gata , cine-mi ( se ) oferă alibi ? … n-am avut decît o lamă de ras uzată şi mi-a luat cam mult pînă-am pisat sarea … iar afumătoarea vecinilor era plină ochi ; mi-am pierdut dexteritatea înlocuind cîrnaţii … ufffffff , îmi trag sufletul şi mai am , doar , de dat sms-uri familiilor … că-s duşi ( cîţiva ) într-o vacanţă surpriză cîştigată la tombola de paşte …
    sfioranţi de-a dreptul psalmi … aştept Cîntarea Cîntărilor , pînă săptamîna viitoare … a, şi oferte … sunt libera de contract cîteva zile 😛

  13. Totusi, prefer parca sa citesc ceva mai pasnic. La filme horror nu ma mai uit de vreo 2 ani. Carti horror nu citesc pentru simplul motiv ca am o imaginatie bogata si orice ar zice autorul, eu ingrozesc de 10 ori. Mai bine fantasy 🙂

  14. Pingback: Colecţionara de coşmaruri (I) « Ioan Usca

  15. Lucia, înţeleg perfect cum vine asta. Ca şi cum ar trebui să scrii despre un subiect care nu-ţi place, iar ca să scrii trebuie să te documentezi dinc e nu-ţi place. Mi se întâmplă destul de des. E sadic 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s