Temeri

Am o teamă ascunsă. Mă rog, nu e chiar ascunsă, să zicem, mai degrabă, ţinută în frâu. Mi se pregăteşte ceva, ceva de genul „lider de opinie”. Nu, nu vă spun de acum despre ce e vorba pentru că mie nu îmi place să dau sfoară în ţară până când nu văd rezultatul. E plictisitor să faci asta, şi dacă nu iese nimic, apoi dai o mie de explicaţii.

 

Crina, n-am uitat, o să trimit şi alea, dar m-a ocupat puţin „liderismul” 😀 –

 

Lider de câte ceva am fost eu cam mereu. Că de mere, că de pere, că de viermi de mătase, nu prea contează. Lider de opinie?!, mai greu, mai ales că nu socializez decât rar, cu anumite persoane, deci orator şi lider de opinie în acelaşi timp, greu. Sigur, acum mi se pregăteşte în scris. Să fiu eu în stare să conving oamenii că trebuie să mă creadă pe cuvânt? Sau să îi iau de gât – tot în scris – şi să le impun asta. Greu de spus, greu de făcut.

Pe lângă dezamăgirile acestui început de an, desigur, am primit şi câteva propuneri tentante. Nu vi le spun nici pe astea. Cel puţin nu până nu mă hotărăsc eu. Sunt un om tare nehotărât, ar trebui să ştiţi asta despre mine. Ba sunt prea hotărâtă şi intru în rahat până peste cap, ba sunt nehotărâtă şi pierd câte o oportunitate de zile mari. Dar cum dracu’ să ştii care sunt deciziile care îţi vor face bine şi care nu? Ideal ar fi să nu mă grăbesc niciodată, dar cum să te pui cu un taur smucit căruia azi îi pică că vrea aia, şi apoi îşi dă seama că e nasol? E greu, până nici taurul nu se poate cu el însuşi. Motivele fiind multiple.

Aşa că zilele astea încerc să îmi acord ceva credit. Dacă accept aia o fi bine? Şi apoi tot eu îmi zic ca o nălucă: „de ce n-ar fi?”

Acum nu ştiu dacă am pierdut sau nu trenul Luciei, dar se mai poate şi la anul, iar, pe de altă parte, poate că nu era momentul sau era? Doamneee, ce fiinţă enervantă sunt. Reuşesc să mă enervez şi pe mine şi să mă pun în situaţii din alea prosteşti.

Trenul liderului nu l-am pierdut, că am sărit repede de trei metri că vreau. Ca apoi să mă gândesc dacă o să fiu şi în stare. De vrut, vrem toţi câte ceva, dar suntem capabili să ducem până la capăt? Că oricum aş fi, până la urmă mie tot îmi place să am şi un „finish”, altfel mă dărâm singură. Aşa că hai să încerc.

Că e mai mult de muncă, nu mă sperie, că e o muncă din care s-ar putea să nu văd rezultate… m-am obişnuit, dar, totuşi, mi s-a luat, vreau rezultate. Aşa că voi da cu capul de pragul de sus, poate de zece ori până să mă trezesc bine la realitate, dar cucuiele alea îmi vor spune întotdeauna de unde am plecat şi unde am ajuns. Dacă ajung undeva.

Desigur, când o să mă maturizez, o să vă spun. Cred că încerc să sar de etapa asta a copilăriei, acum să văd şi dacă pot.