Cartea de blog I – LUMEA PIERDUTĂ

Oana Stoica-Mujea

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

PROLOG

 

Bărbatul îşi încheie haina şi, cu ambele mâini, se ţinu strâns de stomac. Privea în stânga şi-n dreapta spre blocurile întunecate ale căror acoperişuri se ridicau dincolo de umbre şi nori. Vântul şi întunericul îi îngheţau venele şi sufletul. Din când în când privea în urmă, părându-i că aude paşi sau fâlfâit de aripi. Strânse şi mai tare haina, iar degetele păreau că-i intră cu totul în materialul gros. Umbre negre se poticneau la pasul său, doar rar lăsând loc vreunui ochi de lumină. Cerul se întuneca tot mai rău, iar pasul său începu să calce cu mai multă băgare de seamă. Ochii bărbatului erau peste tot, iar urechile auzeau şi ce nu trebuia să audă.

Se strecură pe o străduţă întunecată şi strâmtă. Umbrele blocurilor înalte făceau întunericul să pară şi mai aprig. Privi în stânga şi-n dreapta, apoi ascultă, aşa cum o pisică ascultă respiraţia şoarecelui. Îşi şterse broboanele reci de transpiraţie, apoi, cu degetele tremurânde, îşi desfăcu haina.  Privi încă o dată în toate direcţiile înainte de-a se hotărî să scoată manuscrisul prins în piele roşie şi să-l vâre într-un loc din perete. Se lăsă greu pe cărămida rece şi începu să râdă.

– Bătrân nerod, îşi spuse sie, privirea îţi joacă feste, în timp ce auzul nu îţi spune nimic.

Privea spre cer, iar ochii îi relevau o formă inumană, cu aripi lungi, ce păreau să se întindă pe mile depărtare şi un chip demonic ce-i rânjea. Inima îi bătea aiurea, dar creierul lui refuza să creadă că există aşa ceva. Râse iar, isteric. Nu, nu credea, cu toate că ghearele imense ale creaturii se apropiau de el şi luceau sinistru în întuneric. Râsul său deveni tot mai alert şi mai îngâtuit. Când ghearele i se înfipseră în jugulară, scuipă sânge, apoi urlă. Un vagabond ieşi din ascunzătoare, privi spre creatură şi o luă la fugă ţipând cât îl ţineau plămânii. Creatura privi spre pipernicitul ce alerga, dar, cel pe care-l avea în mâini, i se părea mai important.

– Cui ai mai spus?

Bărbatul se înecă cu propriul sânge, scuipă şi încercă să îngâne ceva, dar era prea târziu, simţi cum viaţa i se scurge în mâinile duşmanului. Ochii i se măriră şi aproape că îi ieşiră din cap. Creatura îl scutură de câteva ori.

– Vorbeşte, neghiobule. Vorbeşte!

Abia târziu îşi dădu seama că omul nu mai e în viaţă. Cu disperare îşi luă zborul, în mintea lui născându-se un singur lucru: moarte oricui ştia.

UMBRA CORBULUI

 

Brâul muntos se ridica împrejurul coastelor. Câmpia întinsă, de departe, se vedea ca o sferă magică, învăluită în razele roşiatice ale soarelui. Dimineaţa îl prinsese în munţi, departe de ai săi. De multe ori se întâmpla aşa. Uneori pleca cu lunile, departe de civilizaţie, acolo unde corbii se ridicau şi făceau rotocoale în aer, întinzându-şi aripile întunecate şi umbrind pământul. Corbii deveniseră o pasiune de-a lungul timpului. Se născuse înconjurat de corbi, iar în copilărie îl speriaseră. Se obişnuise greu cu prezenţa lor permanentă. În cele din urmă fu de acord că fiecare îşi cară piatra.

În timp, munţii şi corbii devniră unicii lui prieteni. Oraşul-cetate era destul de aglomerat, nimeni nu mai avea timp de nimeni, iar el tânjea după atenţia cuiva. Şi apoi, cine să-l înţeleagă dacă nu corbii care îi fuseseră moaşe, dar, în acelaşi timp, făceau parte şi din trupul şi mintea lui.

Băiatul se ridică după piatra ce se iţiea spre cer. Crestătura ei luci straniu în lumina dimineţii. Jol privi spre câmpie. Viaţa reîncepuse în cetate, la fel de agitată şi de grăbită ca de obicei. Jol nu putea înţelege ce se întâmplă. Nimeni nu părăsise niciodată Oraşul, iar cei ce o făcuseră nu se mai întorseseră vreodată. Până nici vulturanii nu aveau curaj să treacă peste vârfurile îngheţate ale munţilor, iar ei nu se temeau aproape de nimic. Privi cu jind spre vârfurile îndepărtate. Bărbi albe de zăpadă se întrezăreau. Acolo nici un suflet nu sălăşluia, asta dacă nu-l punea la socoteală pe Neol, ultimul dragon rămas în Oraşul-cetate. Ceilalţi muriseră. Majoritatea întâmpinaseră bătrâneţea, alţii fuseseră ucişi, se spune, pe când încercau să treacă dincolo de munţi, pentru a vedea Lumea Nouă şi a aduce veşti. Jol nu îi văzuse pe ceilalţi niciodată, doar pe Neol îl cunoştea. Uneori, atunci când dragonul ieşea la scăldat, se întâlneau şi vorbeau despre ceilalţi. Neol nu le spunea niciodată pe nume, iar Jol îşi dăduse seama că era mult prea dureros pentru el să se trezească singur în cuibul dragonilor.

Soarele se ridică argintiu desupra lui, pierzându-şi roşeaţa şi lăsând raze călduţe să-i mângâie trupul. Zborul corbilor se termină şi, cu toţii, se aşezară tăcuţi lângă el.

– Ne întoarcem în Oraş, le strigă el corbilor. Iar glasul lui păru să atingă fiecare pană a fiecărui corb.

Jol porni agale pe stâncile ce se îmbulzeau arătându-şi colţii periculoşi. Dar el cunoştea fiecare piatră, fiecare fir de iarbă, şi fiecare fir de praf ce se ridica de dimineaţă şi până târziu în noapte. Era plecat de mai bine de douăzeci de zile şi nimeni nu pornise încă în căutarea lui. Mama Sarah îl mustrase la început, atunci când dispărea mai mult de trei zile, apoi se obişnui şi nu mai spuse nimic. Dar toate astea îl făceau să se simtă singur. Cel puţin, odinioară, ştia că cineva se gândeşte la el. Acum nu mai avea decât corbii.

Mergea încet, fără tragere de inimă, cu corbii roind în jurul lui. Dădu uşor într-o piatră aruncând-o la o oarecare distanţă, apoi mormăi în barbă:

– Aş fi vrut să o pot găsi pe mama.

„Şi-a luat zborul”, îi spuseră corbii într-un glas.

– Mda, mormăi Jol.

Auzise povestea de zeci de ori, dar încă nu-i venea să creadă. Mama Sarah îi spusese că mama lui fusese singura femeie-corb din Oraş. Nu se mai născuse nimeni ca ea. Frumuseţea ei era neasemuită. Indiferent de ce rasă erau ceilalţi bărbaţi, roiau în jurul ei. Avea aripi mari, negre, ce străluceau în razele soarelui şi se argintau pe timp de iarnă. Semăna cu el la chip: brunetă, cu ochi negri şi pielea creolă. Era înaltă, aşa ca brazii, şi slabă ca o stinghie, dar aici nu o putea lua în serios pe Mama Sarah, ei şi un urs i se părea mult prea slab. La rândul lor, corbii, atunci când începuse să le audă glasul, îi spuseseră că mama lui a trecut peste piscurile albe de mult prea multe ori, iar Lumea Nouă a învins-o.

O întrebase pe Mama Sarah despre asta, dar bătrâna îi garantase că totul făcea parte din imaginaţia Orăşenilor. El nu îi spuse nimic despre corbi, aşa că încercase să o descoasă în continuare:

– Şi tatăl meu? o întrebă pe bătrână, în timp ce aceasta se chinuia cu o capră bălţată. El cum a fost?

Şi-o amintea şi acum ridicând privirea. Capra încercă să-i scape din mâini, iar ea îşi puse mâinile mari şi păroase în jurul coarnelor trăgând-o cu putere.

– Numai zeii ştiu cum arăta tatăl tău. Frumuseţea Cresei era atât de orbitoare, încât… Nu pot să-mi explic, chiar nu pot. Nu era o fată proastă. Dar într-o zi a venit acasă însărcinată. Bunicul tău a murit de inimă rea la câteva zile după auzirea veştii. Bine că bunica ta a trecut apele întunecate cu ceva vreme în urmă, altfel şi-ar fi ars sufletul pe barca lui Charon.

– Şi n-a spus niciodată nimic despre el? se mirase Jol.

– De când a rămas însărcinată şi până te-a adus pe lume, nu a mai vorbit cu nimeni. Nu îmi dau seama dacă era durerea de-a nu-l avea pe el lângă ea, sau încăpăţânarea ce o caracteriza. Apoi, la patru luni după ce ai venit pe lume, şi-a luat zborul şi nu s-a mai întors.

Jol nu se gândise atunci că ea, Cresa, nu l-a dorit, dar acum, în ultimul timp, în liniştea ce i-o ofereau munţii, ideea aceasta se încolţea tot mai mult în mintea sa.

Corbii porniră înainte spre casa construită din zeci de poliţe. Totul părea un mare joc al scândurilor. Orăşenii întoarseră capul curioşi, dar, văzându-l, îşi reluară treburile zilnice de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Corbii îşi făcură loc pe poliţele ce se ridicau puţin deasupra acoperişului, iar Jol intră pe uşa întredeschisă.

În casă era linişte şi răcoare. Feolii nu se treziseră încă, nu că s-ar fi aşteptat la asta. Se ştia că feolii sunt cei mai puturoşi din Oraş. Cele două pisici negre se întindeau agale pe poliţa mare din faţa sa. Întreaga casă era o arcuire de poliţe, dulăpioare şi lucruri asemănătoare. Doar bucătăria arăta într-un fel deosebit. Jol se duse încet spre bucătărie. Cotrobăi prin dulapuri şi apucă un colţ de pâine şi un pahar cu lapte. Amintirile îl copleşiră. Şi-o amintea pe Mama Sarah stând în mijlocul încăperii, pe poliţa cea mare ce îi era destinată, şi povestindu-le celor doi mici feoli şi lui, despre cavalerii dragonilor de demult.

– Mama Sarah, o întrebase Jol într-o zi, chiar au existat cavalerii dragonilor, că Neol nu îşi aminteşte să-l fi călărit cineva vreodată.

Mama Sarah îşi dusese degetele bontoace, cu unghii ascuţie, spre mustăţile lungi, pisiceşti şi râse:

– Neol s-a născut în Oraş. Dar, odinioară, oraşul nostru a făcut parte dintr-o lume mare. Existau multe alte oraşe învecinate nouă, şi fiecare avea propriul nume. Până şi Oraşul a avut un nume, dar el s-a pierdut odată cu moartea vrăjitoarelor şi naşterea vrăjitorilor. Toţi au spus atunci că bărbaţii cu robe au adus blestemul asupra noastră, unde mai pui că celelalte oraşe, lumea întreagă, au dispărut. Şi doar noi am mai rămas. Se spune că dincolo de munţi, de creste, s-a clădit Lumea Nouă, dar nu e încă pregătită să ne primească, aşa cum nici noi nu suntem pregătiţi s-o întâmpinăm. Atunci, pe vremea aceea, da, au existat cavalerii dragonilor. Şi or mai exista încă, dar dincolo de aceste stânci.

– Dar, Mama Sarah, dăduse el înainte, nimeni din Lumea Nouă nu a venit aici?

Ea zâmbise.

– Sigur că a venit. O femeie cu un prunc. Femeia a murit la scurt timp, dar pruncul a supravieţuit, iar oamenii sunt urmaşii lui.

Fusese mulţumit atunci de răspunsuri, dar pe măsură ce crescuse, toate astea nu-l mai mulţumeau. Se gândea adesea că şi el putea fi urmaşul unui om, pentru că nu avea aripi aşa cum avusese mama lui, iar tatăl, de ar fi fost om…

– Ai venit, se auzi strigătul strident al Fleei.

Mica feolă îi sări în braţe începând să toarcă drăgăstos. Fleea era scundă pentru o feolă. Avea doisprezece primăveri, iar Mama Sarah îşi făcea griji în privinţa ei. Mustăţile i se conturaseră abia pe chip, în schimb, mâinile mici şi subţiri îi erau acoperite de blană la baza palmei, aşa cum era şi normal. Chiar şi ghearele îi crescuseră, dar încă nu se înălţase şi nici nu avea un echilibru foarte bun, aşa cum au oamenii-pisici în mod normal.

– M-am întors, îi şopti Jol, lăsând-o uşor pe podea.

– Ai încercat să treci munţii?

Jol o privi năuc.

– De unde ţi-a venit ideea asta?

– Mama spune că o vei face până la urmă, spune că vede asta în ochii tăi.

– Mama Sarah se înşeală, o repezi Jol. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap.

– Păcat, spuse micuţa dezamăgită. Dar dacă îţi vine vreodată o asemenea idee, ar fi mai bine să te consulţi cu mine. S-ar putea să te pot ajuta.

Jol o privi ca trăznit, apoi râse cu putere:

– Şi de unde deţii tu asemenea secrete?

– Din cărţi, spuse ea indiferentă.

Jol îi mâgâie părul argintiu.

– Cred că eşti primul feol pasionat de lectură.

Fetiţa râse zglobie, apoi îl trase pe Jol după ea în căldura dogoritoare a soarelui.

 

*

Corbii dormeau, iar soarele cald se revărsa pe penele lor negre, lăsând valuri, valuri, de sclipiri pe trupurile lor mici. Jol, de asemenea, dormea şi el, ghemuit între corbi pe acoperişul mare. De acolo putea să vadă întreg Oraşul. Casa feolilor era cea mai mare. Se zvonea că, pe vremuri, în Oraş, erau clădiri înalte, temple poleite în aur şi argint, dar şi pietre preţioase ce fuseseră aduse de mare. Doar că marea rămăsese dincolo de stânci atunci când lumea s-a despărţit, iar Oraşul mai avea parte doar de o oază de apă sărată, nici prea mare, nici prea mică, dar suficientă pentru cei ce iubeau scăldatul. Uneori marea Oraşului se învolbura, alteori părea că strigă dincolo de vânturi şi de stânci, de parcă îşi cheamă surată de departe.

Acum, tot ceea ce mai rămăsese din templele vechiului Oraş, era doar praf. Doar uneori locuitorii mai dădeau peste câte o piatră poleită în aur sau peste vreun giuvaier scump. Erau singurele semne ale unei civilizaţii de mult apuse. Şi mai erau şi cărţile. Sute de tomuri găsite cu mult timp în urmă. Prea mult timp. Tomuri păstrate cu sfinţenie de către înalţii preoţii ai nimănui. Se luptau să ţină vie o tradiţie pe care nu o cunoşteau, pe care nu o trăiseră niciodată, dar pe care cărţile o descriau în amănunt. Preoţii încercaseră de-a lungul timpului să reclădească templele şi să reînvie zeii, dar locuitorii nu se lăsaseră convinşi. Prea puţini se refugiau în credinţe deşarte, dar credinţele lor erau altele decât cele ale preoţilor. Aşa că, preoţimea nu făcea decât să păstrăzeze cărţile şi să-i îndemne pe ceilalţi să le citească.

Când se trezi, Jol privi spre clădirea ce se întindea de-a lungul oraşului. Lungă, fără turnuri sau alte pampoane, fără vreo strălucire aparte, dar suficient de mare pentru a adăposti sute şi sute de cărţi. Unii spuneau că sunt cărţi bine păstrate şi în tunelele subterane, doar că acolo nu ajunsese nimeni pentru a şti de este sau nu adevărat. Alţii bănuiau că acele pasaje subterane te pot duce în Lumea Nouă, dar Orăşenii nu credeau că lor li s-ar cuveni o asemenea cinste, poate doar preoţilor.

Era straniu, gândi Jol. Cu toate că Orăşenii nu credeau deloc în preoţime, totuşi le ofereau supremaţia.

Corbii se treziră şi ei, toţi deodată, lăsându-şi ochii negri, ca două bile, să sclipească straniu în soarele după-amiezii. Jol alunecă uşor pe poliţele casei ajungând cu picioarele pe pământ, iar ei îl urmară, aşa cum făceau de fiecare dată, încă de când se născuse.

– Ah, se auzi glasul Mamei Sarah, văd că ne onorozei cu prezenţa.

 Feola, înaltă şi voincă, îl strânse în braţele ei puternice şi păroase. Ghearele ascuţite îi ieşiră din buriciele degetelor, aşa cum se întâmpla ori de câte ori simţea o bucurie aparte. Mustăţile ce îi porneau de sub nări, se întăriră şi se zburliră. Jol ştia că urmează să-l mustre, după care avea să-l sărute şi să-i spună cât de important este el pentru feoli, şi, de ce nu, pentru întregul Oraş.

– Poate că într-o zi o să-ţi iei zborul, spuse feola, dându-i drumul din strângere. Şi cred că ăsta e destinul tău. Dar ştii că nu îmi place să dispari cu zilele prin munţi. Poţi da oricând peste vreun faun supărat sau, de ce nu, peste vreun animal necunoscut.

– Mama Sarah, ştii bine că nu mai e nici o cărare necunoscută pentru mine, iar faunii nu îşi fac apariţia în această perioadă din an.

– Da, da, aşa a spus şi Tata Brig, şi uite cum s-a dus şi nu s-a mai întors.

– Dar nici nu eşti sigură că a întâlnit vreun faun.

Mama Sarah dădu grav din cap şi porni spre ţarcul caprelor.

– Eşti încă un copil, Jol, chiar dacă trupul îţi e puternic şi mintea iute. Nu ştii să te lupţi cu un faun, aşa cum nu ştii mai nimic nici despre munţi.

Jol nu mai spuse nimic, ştia că Mama Sarah câştiga întotdeauna duelul verbal, aşa că nu avea rost să o contrazică. Sări gărduleţul ce împrejmuia caprele şi se avântă în mijlocul lor.

– Prinde-o pe cea bălaie, urlă Mama Sarah, iar Jol se grăbi să execute ordinul.

După ce capra fu prinsă şi legată de gard, Mama Sarah îşi luă scăunelul mic şi ulcica şi începu să mulgă.

– Aş vrea să îmi spui dacă ai iar de gând să pleci în munţi.

Jol privi spre clădirea ce adăpostea cărţile.

– Nu, mă voi duce să citesc ceva, poate aşa îmi voi lămuri unele lucruri.

 

*

Preotul Trec îl întâmpină cu un zâmbet lung afişat pe chip. Trec avea un chip normal sau, atât de normal pe cât putea avea un vulturan un chip. Nu făcea parte dintre acei vulturani cu ciocuri lungi şi groase, el avea chipul asemănător oamenilor, nici un cioc neincomodându-l la vorbă.

Avea aripi lungi şi puternice, de culoare maron închis. În noapte nici nu se vedeau, dacă stelele sau luna decideau să stea ascunse după păturile de nori. Însă Trec îşi ţinea aripile ascunse sub veşmântul lung şi alb, lăsându-şi doar mâinile negricioase la vedere. Gheare lungi şi groase, mult prea puternice, îi străpungeau buricele degetelor. Şi le mişca încet, cu grijă, ştiind cât rău poate face dacă le mişcă prea repede.

– Jol, băiat-corb, mă aşteptam să revii.

Jol îi zâmbi stingher. Mai fusese doar o dată în marea casă a cărţilor, şi atunci, ca şi acum, Trec îl întâmpinase şi îl ajutase să găsească una dintre cele mai vechi poveşti a lumii „Balada unui zeu nebun”. Acum, Jol nu era acolo pentru a citi, ci pentru a afla de la Trec ce fel de Oraş este cel în care trăiesc şi cum ar putea să-l părăsească pentru a explora Lumea Nouă.

– Prea Înalte Trec, se adresă stângaci Jol. Aţi putea să-mi povestiţi despre Oraş?

Chipul vulturanului, maroniu spre negru, se închise şi mai mult. În mâna dreaptă ţinea un toiag argintat, în capul căruia se afla un vultur pleşuv. Preotul înfipse toiagul în podeaua neagră.

– A trecut mult timp de când nu m-a mai întrebat nimeni despre Oraş.

Jol deveni curios.

– A mai întrebat cineva?

Trec îi făcu semn să-l urmeze, iar Jol nu şovăi nici o clipă.

„Aşteptaţi!”, le spuse el corbilor pe tăcute, iar aceştia se opriră pe uşa cea mare, încercând să nu scoată nici un sunet.

Trec îl conduse pe Jol pe holul întunecat, după care merse prin marea bibliotecă şi mai departe în grădina din spate, acolo unde vulturanii îşi ţineau întâlnirile. Grădina era verde. Iarba tunsă, abia de-şi arăta căpşorul, iar florile ce încercau să-şi facă loc, erau stârpite imediat. O bancă lungă, frumos lucrată din fier forjat, aştepta undeva lângă clădire. Trec îi făcu semn omului-corb să se aşeze, iar tânărul îl ascultă fără să şovăie.

– Într-o zi, acum vreo şaptesprezece sau optisprezece ani, o umbră, mai mult decât orice altceva, a bătut la uşa marii bilbioteci. Purta o haină lungă cu glugă ce îi acoperea chipul. Am reuşit să-mi dau seama că pe spatele lui se află o pereche de aripi, dar, sub nici o formă nu era un vulturan. Căci vulturanii nu îşi ascund chipul, sunt prea mândri pentru asta. A venit şi mi-a spus: „Spune-mi tot ce ştii despre Oraş”.

Trec se plimba prin grădină, părând că picioarele nu vor să-i stea locului.

– Nu am simţit teamă, dar creatura aceea impunea un anumit respect. Era de temut, dar, în acelaşi timp, nu era. Parcă m-a vrăjit, căci cuvintele mi-au ieşit pe gură de parcă le-aş fi citit dintr-o poveste.

Curiozitatea lui Jol deveni tot mai mare.

– Şi cine era?

Trec ridică din umeri.

– De atunci am citit totul despre Orăşeni, dar nimeni nu i se potrivea descrierii. Am presupus că a venit din Lumea Nouă, cu toate că nu părea a fi aşa. În Lumea Nouă sunt numai oameni, iar Oraşul, tocmai din acest motiv s-a adăpostit de acea lume, pentru că locuitorii lui erau vânaţi de cei ce nu puteau înţelege de ce nu suntem la fel.

Jol căzu o clipă pe gânduri.

– Atunci, lumea nu a dispărut, ci noi am făcut-o.

Trec se opri şi îi aruncă o privire blândă.

– Întocmai, zâmbi el.

– Dacă e aşa, continuă Jol cu raţionamentul, înseamnă că Lumea Nouă nu e deloc nouă.

Vulturanul râse zgomotos.

– Nu, nu e, dar nimeni nu vrea să creadă asta. Doar mama ta m-a crezut.

– Mama?

Trec îşi plecă uşor capul consimţind.

– Cresa spunea că trebuie să părăsească Oraşul. Era singurul om-corb, nici măcar nu există vreo denumire străveche pentru voi. Se simţea singură şi mult prea diferită, iar asta a făcut-o să se depărteze de Orăşeni. M-a întrebat dacă va muri, de va încerca să treacă munţii. Iar eu, în neghiobia mea, i-am garantat că Lumea Nouă nu e altceva decât o lume plină de oameni. Şi, dacă avea să treacă peste Ocean, atunci ar fi reuşit.

Jol privi spre cerul ce se înroşea, aruncând pete roşiatice pe pământ.

– Chiar credeţi, spuse el, încercând să-şi stăpânească emoţia, că nu murim dacă trecem dincolo?

Trec îi confirmă din priviri. Jol dădu să-l întrebe despre Cresa, dar chiar atunci, peste ei, dădu buzna un vulturan înalt, cu un cioc lung şi gros, şi aripile mari desfăcute larg, ceea ce însemna că abia aterizase.

– Trec, avem necazuri, tună glasul celuilalt.

Trec privi spre Jol, chipul i se înăspri, dar glasul încă îi era blând.

– Te aştept şi mâine, om-corb, acum mă cheamă datoria.

Jol privi speriat spre vulturanul cel mare cu cioc lung şi gros, apoi, se strecură pe lângă el şi o luă la fugă. Se temuse dintotdeauna de vulturani, căci ei conduceau Oraşul, iar uneori puteau fi nemiloşi. Când ajunse în stradă, o umbră lungă i se culcă la picioare. Jol privi umbra, apoi îşi ridică ochii, dar nu văzu nimic. Privi din nou pământul, dar umbra dispăruse.

„Umbra corbului”, spuseră corbii într-un glas.

 

 

Reclame

Am fost şi la radio…

Nu pentru prima oară, dar, cu toate astea, am uitat unde e clădirea 😀

Cu portbagajul plin de cărţi, dar şi cumpărături abia făcute, cu gândul că e cam cald şi s-ar putea strica ce era de stricat, după ce m-am rătăcit şi era cât pe ce să-l ratez pe Dumis care mă aştepta în poartă, am ajuns şi la sediul Muntenia FM. După ce am stat puţin de vorbă în curtea radioului şi i-am dar unui căţel din mâncarea lui Piţi, Dumis a intrat în panică că nu mai are timp să înregistreze emisiunea. Oricum, s-ar putea să o fi înregistrat computerul din casa lui proprie.

Din păcate n-am avut timp să vorbesc despre toţi cei despre care aş fi vrut să vorbesc, aşa că îi propun lui Dumis să mă mai invite şi drept subiect să avem „bloggeri fără blog”. Mai răruţ cu cărţile mele, că e o emisiune despre internet, pentru Dumnezeu 😛

Şi ca să vă fie tuturor clar, tocmai mi-am ars degetele în cuptorul propriu şi personal. Mare gospodină îs.

 

P.S: Peste vreo oră voi posta primul capitol din „Cartea de blog”. Aşa că nu fugiţi prea departe. Mă rog, veţi avea timp tot weekend-ul să o citiţi, ţinând cont că zilele următoare nu prea voi frecventa oraşul meu natal 😛

INREGISTRAREAAA!!!

Iar citeşti?!

E o întrebare cu ton de reproş, pe care mi-o adresează, în orele de plictiseală, Xreder. Uneori îi răspund: „Ntz, mă scobesc între dinţi”. Alteori fac un semn din mână, dându-i de înţeles să mă lase în pace. Dar în ultimul cred şi eu că am exagerat. Sunt de-a dreptul exagerată. Dar azi m-am prins şi eu. De la recitirea „Annei Karenina”, mi se trage totul. Nici atunci, în tinereţea mea palidă, nu mi s-a părut Anna prea sănătoasă la cap. Nici acum nu mi s-a schimbat părerea. Aşa că n-am găsit nimic altceva decât îmi aminteam în carte. Desigur, am observat că e la fel de bine scrisă, lucru incontestabil, dar la fel de lacrimogenă pentru gustul meu. În acelaşi timp, adică încercând cu mintea de acum s-o înţeleg pe Anna – n-am reuşit – am mai citit şi altceva.

Dar am să încep prin a vă spune că „Elantris” e ultimul fantasy citit în ultima lună. O să vă vorbesc despre carte zilele următoare, pentru că sunt o fată bună şi cartea mi-a plăcut mult. Trebuie să vă spun că nu mai pot citi fantasy. Ureiii… eu ştiu? Dumnezeule mare, am ajuns la saturaţie. Nu ştiu încă dacă îl mai pot scrie, dar mi s-a deschis un apetit pentru cărţi serioase ceva de nedescris. Oare mă maturizez? Doamne fereşte, scuipă în sân 😀

Cum vă spuneam, în timp ce încercam – pentru a doua oară în viaţă – să-i înţeleg zbuciumul Annei, am mai citit şi alte cărţi, că nu m-am putut abţine. Concomitent cu tovarăşul Tolstoi, om bun de altfel, am citit şi „Castelul Prinţesei de Caramel” al măreţului Ţone. Nici nu vă închipuiţi ce mult mi-a plăcut cartea. Este o poveste de dragoste într-un tablou de vis. O carte scrisă din metafore. De fapt, întregul subiect e o metaforă. Mi-a plăcut atât de mult încât am început să şi visez noaptea melci şi pitici. Ar fi păcat să nu o citiţi. Zău că ar fi.

Terminând cu aste două, ajunsă într-o librărie – oarecare – dau peste ceva ciudat. Crime&Mistere Orientale. O colecţie ce cuprinde 35 de cărţi, tocmai bune de citit la o cafea, într-un băruleţ fără prea multă lume. Eu am pus mâna pe cartea a doua din serie „Crimă şi Ramayana”. Cunoscătorii trebuie să cunoască povestea Ramayanei. Satyajit Ray, se pare că este cel mai cunoscut autor de mistery din India. De cum apărea o carte de-a lui din colecţia respectivă, cum se înghesuiau mii de indieni să o cumpere. Cică era o adevărată onoare să pui primul mâna pe carte. Este o cărticică mică, firavă, cu un erou autohton, ce se citeşte în jumătate de oră – fără exagerări. O carte de relax. Oricum, nu aş fi dat năvală să fiu prima care o cumpără 😀 , dar fiecare cu nebunia lui.

Apoi m-am apucat de „Trandafirul Dispărut”, scrisă de Serdar Ozkan – eu nu mă prind dacă e femeie sau bărbat şi nici n-am găsit vreo informaţie ajutătoare. Am cumpărat cartea cu gândul că trebuie să mai citesc şi chestii siropoase. Că Anna nu mi-a ajuns, mă rog, în Karenina nu e vorba numai de iubire pătimaşă, dar şi de Rusia zilelor lui Tolstoi – dar citiţi-o voi, că n-am timp să vă povestesc. Ei bine, totul porneşte de la legenda Artemisei şi se încheie cu o căutare. De fapt, dacă citiţi pe coperta patru o să aveţi o mare dezamăgire, şi probabil că nu o să vă facă cu ochiul. Dar vă spun doar atât. Este vorba despre dualitatea fiinţei omeneşti şi seamănă oarecum cu „Castelul Prinţesei de Caramel” 😉

S-a terminat şi asta. Desigur, am continuat cu „Fără Canguri”. Atât „Trandafirul Dispărut” cât şi „Fără Canguri”, le-am citit în trei ore 😛 Nu cred totuşi că ar trebui să-mi fie ruşine.

După toate aceste lecturi, îmbucurătoare pentru suflet, am trecut repede la un roman poliţist în adevăratul sens al cuvântului – domnilor Tritonici?, cartea asta de unde se poate comanda, că în librării nu mai există. Şi aici vorbesc despre „Atac în bibliotecă”, romanul lui George Arion. Off, ce-ma mai râs şi ce-am mai suspinat. Minunat e Arion, chiar şi după 25 de ani de la prima ediţie a cărţii, tot mi s-a părut fabuloasă. Până şi glumele acelea „fumate” de noua generaţie sunt spectaculoase şi ţi se bagă în ungherul inimii. Minunată carte, merci Bogdan. Aşa carte poliţistă mai rar. Şi cine a zăi, măi, că românii nu sunt buni? A? Aud.

De ieri, însă, iarăşi încântată, fără să pot lăsa o carte din mână „Umiliţi şi obidiţi”. Sunt pe la partea a treia, aşa că mai aşteptaţi vreo două zile să vă explic cât exult 😀

Şi cam atât. A, da, iar citesc 😉

Un fragmentel

36699

Am terminat de mâncat şi am zărit semnalul luminos ce mă avertiza că am primit un mail. Rapidă ziarista, dacă ar fi toţi ardelenii ca ea, ce repede ar merge lumea. Dar oare nu merge deja prea repede? În fine, nu fac acum filozofia chibritului. Nu acum când îmi dau seama că am chef să mă bag într-o anchetă şi să le dovedesc tuturor că eu sunt mai deşteaptă decât jumătate din mapamond. Hercule Poirot, teme-te! Mă îndoiesc că s-ar teme. El se trage de mustăţi şi rezolvă o crimă în cel mult două sute de pagini. Eu am renunţat chiar şi la părul de pe picioare, iar pagini n-are cine să-mi scrie.

Mă îndrept spre mail. Mă scobesc între dinţi – ca o doamnă ce sunt – şi privesc inteligent. Şi încă o dată, nu o să pricep de ce oamenii folosesc Yahoo, când au propria gazetă. Citesc primele rânduri şi zâmbesc apreciativ. Afurisită Dunca asta, cum şi-a băgat ea nasul în viaţa mea. Mare lucru, puţini sunt cei ce reuşesc să afle ceva despre mine. Dar ea mi-a trimis chiar şi o poză de acum doi ani, când mă vopseam blondă şi încercam să par feminină. Ochii aceia verzi, pătrunzători, parcă n-ar fi ai mei. O amintire îmi fulgeră ţeasta, dar o alung repede. Citesc restul informaţiilor. Se pare că în urmă cu o săptămână s-a găsit într-un alt apartament, al unei bătrâne surde, o ureche. Doctorii sunt aproape siguri că ochii şi urechea provin din acelaşi corp, dar încă mai au de studiat. Ataşat îmi trimite un document pdf, cu un capitol dintr-o carte. Recunosc rapid cartea şi personajul:

„Eu sunt Stelian Munteanu.

Acesta este chiar numele meu real. Mai am unul. Dan.

Stelian Dan Munteanu.

………………………………”

Citesc dintr-o suflare capitolul doi din „Blestemul manuscrisului”, Crina Dunca îmi ataşează o altă informaţie. Partea asta e scrisă de Bogdan Hrib şi e aproape autobiografică. Nu pot să nu-i mulţumesc în sinea mea, chiar dacă nu aş face-o niciodată în realitate. M-a scutit de multe ore de muncă. Aşadar, Stelian Munteanu este acelaşi cu scriitorul. Aşadar, cine îl urăşte atât de mult pe Bogdan Hrib? O, aţi crezut că-l bănuiesc de crimă? În primul rând că nu sunt sigură că e o crimă, în al doilea rând nu cred că Hrib ar fi fost atât de fraier încât să omoare un om în Satu Mare şi să semneze cu numele personajului lui. Dar mai bine să verific ce-a făcut domnul scriitor în ultimul timp. Legătura dintre el şi Răzvan Dolea, dar şi legăturile lui amoroase. Nu ştii niciodată cui i-o tragi, cel puţin aşa îmi spunea mereu tata când o privea pe mama cu înstrăinare.

Spre disperarea unora

Oricum n-am nimic mai bun de spus

 

ZIARISTII DIN INTREAGA LUME IMPOTRIVA LUI TRAIAN BASESCU.
( Petitie a Uniunii Internationale a Ziaristilor in sprijinul presei romane )

Pe aceasta cale tin sa dau o veste neplacuta, unui presedinte care uraste presa si libertatea de exprimare democratica. Filmul meu “Desecrarea Menorelor” care descrie expozitia islamica de tip Al-Queda de la New York organizata de statul roman,sub umbrela serviciului extern,a fost terminat, Filmul a fost cumparat de N.H.K.japonez si a intrat in atentia intregii medii internationale. El va fi vizionat la inceputul acestei toamne in Statele Unite. Aceasta manifestare a urii de rasa organizata de statului roman. reprezinta un eveniment unic ,fiind prima expozitie antisemita organizata si sponsorata din bani publici, de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Cenzura din tara a reusit sa ascunda faptul esential, ca expozitia ICR,Patapievici din vara trecuta, nu afost romaneasca ci una araba.
Autorul aceste blasfemii este AMVAR ANBAKI ,artistii romani asigurand doar decorul si diversiunea. La Bucuresti sa vorbit mereu de un ponei roz de cativa centimetrii pa care era desenata o zvastica, trcecandu-se cu vederea un perete urias (vizibil din strada) pe care menora, simbolul sacru al evreilor purta cuvantul FUCK manjit cu sange si urina. Amintind de un elefant care se impreuneaza cu un evreu religios, de tatuajul SS de pe bratul unui rabin, de patiarhii bibliei pregatindu-se de sex ,sper ca cititorii vor intelege cu ce arta avem parte. Orice om normal, ar fi luat masuri imediate pentru a inchide cat mai curand aceasta monstrozitate. Basescunu numai ca nu si-a cerut scuze celor pe care ia jignit, asigurand pe toti, ca romanii sunt un popor al binelui, a lasat deschisa expozitia, mai mult de trei luni, de la inchiderea ei oficiala.Am cunoscut in viata mea multe, dar nu am intalnit o josnicie mai mare. Sa pui la bataie imaginea si demnitatea unei tari doar pentru a apara o clica politica, sperand ca te vor ajuta sa te agati de putere, este de neiertat. El nu va fi iertat intr-un oras cu mai mult de un milion de evrei si inca cu multi supravetuitori a lagarelor de concentrare. Ea nu va fi iertata nici de comunitatea romaneasca care a fost pusa intr-o situatie neplacuta, cu reputatia de oameni civilizati pusa
sub semnul intrebarii.
Filmul pune bazele unui scandal international, punand regimul BASESCU in fata unei situatii fara iesire. El va trebui sa explice participarea sa(sponsorizare, sprijin logistic) la un atac fara precedent, al propagandei extremismului islamic. Dupa reactiile emotionale ale spectatorilor la primele vizionari pot afirma cu certitudine ca nimeni niciodata nu va da mana cu acest personaj,” plecat” departe de lumea civilizata si normele elementare de convietuire in societate.
Ultimul incercare disperata de a oprii filmariile a avut loc de Zilei Nationalacu ocazia careia am vrut sa sa obtin opiniile membrilor comunitatii si a oaspetilor straini. Editorialul ” Ordin de Restrictie”semnat de scriitorul Victor Nicolae in penultimul numar al revistei New York Magazin > Nr. 606 descrie percutant cele intamplate. Nu ramane decat sa adaug ca aceasta actiune a fost premeditata. Faptul ca am fost invitat cu trei saptamani inainte de eveniment pentru a fi atras intr-o cursa a facut sa fiu de la inceput suspicios. Esecul acestei actiuni si va ramane mult timp in memoria invitatiilor si a diplomatiilor straini prezenti la eveniment. Eu personal nu am vazut sau imaginat ceva similar. Politia americana chemata sa ma aresteze vazind aparatul de filmat si ecusonul de presa si-a pus hainele pe cap sapca pe fata si acompaniata rasetelesi in aplauzele audientei a luat-o la…… fuga.
Aceasta actiune curajoasa a diplomatilor culturali in civil, va costa statul roman mai mult de un milion de dolari. Incercarea de a sabota un ziarist american prin chemare a politiei si declaratii
false adresate oficialitatilor sunt considerate extrem de grave. Pentru ca absolut totul este inregistrat pe pelicula cazul este usor de adjudecat. Nu ramane decat cu banii obtinuti sa deschid
un ICR paralel aici in metropola americana. Singura deosebire ca acesta va fi un adevarat centru de cultura si limba romana nu va fi considerata periculoasa si interzisa.
Am fost convins ca atacul impotrva mea nu este izolat. Acum sunt eu victima ,maine vor fi altii iar la sfarsit vom fi toti. Atacul presedintelui impotriva presei si a libertatii de exprimare nu a facut dechit sa confirme previziunile mele. El nu a facut decat sa puna gaz pe foc. In consecinta pe langa scriisoarea si CD-ul care vizualizeaza cazul meu am pus discursul democratiei originale in acelasi plic. El a fost trimis nu numai asociatilor din care fac parte ci si majoritatilor organizalor
de jurnalisti din jurul lumii. Cerand ajutorul lor am pus umarul in apararea a ce a ramas presa libera in Romania. Tocmai cand scriam aceste randuri am primit o scriisoare deosebit de importanta. Uniunea Internationala a Jurnalistilor in numele a trei mii de membrii protesteaza impotrva ataculului impotriva mea si se ridica in apararea presei si mediei im pericol. (acest document in limba engleza, sta la dispozitia la dispozitia oricarui ziar sau blog interesat sa-l publice.) Pentru demonstratia pe care o pregatesc in aceasta primavara am trimis invitatie de participare majoritatii organizatilor profesionale ca si reprezentatiilor presei straine aflate la NY.
Am inteles ca lupta lui Traian Basescu impotriva “mogulilor”si a ziaristilor este o preocupare esentiala si poate o va duce la bun sfarsit. Totusi ma intreb in fraza de incheiere cum se va descurca acum cand i-am pus in cap presa intregii lumi.

Robert Horvath  cineast New York.

p.s Am trimis invitatii pentru a participa la manifestatia ziaristilor si fotografilor profesionisti care vor avea loc in fata misiunii Romaniei la ONU ,in apararea libertatii presei, urmatoarelor organizatii:  SOCIETY OF PROFESIONAL JURNALSTS ,INTERNATIONAL JOURNALISM ,FOREIGN COMMITTEE. PRESS  FREEDOM NETWORK, NATIONAL PRESS CLUB, NATIONAL PRESS PHOTO GRAPHERSS ASSOCIATION,INTERNATIONAL PRESS ASSOCIATION                              FOREIGN PRESS CENTERS,,CPJ – Committee to Protect Journalists, THE SOCIETY OF PROFESIONAL FREELANCERS,INTERNATIONAL FEDERATION OF NEW MEDIA,INTERNATIONAL PRESS INSTITUTE,WORLD PRESS FREEDOM COMMITTE,REPORTERS SANS FRONTIERES.

Prima carte cu personaje reale

hrib-carte

Este simplu. Atunci când într-un apartament din Satu Mare se găsesc doi ochi, fără trup, şi un anonim anunţă o crimă, se dezlănţuie iadul. Crina Dunca, directoarea gazetei de Nord-Vest, este prima care se implică în caz. Informatorul ei din poliţie ţinând-o la curent cu tot ceea ce se întâmplă, dar, desigur, el nu îi poate furniza informaţii oficiale, aşa că doamna Dunca se vede nevoită să se implice până la coate.

Când lângă cei doi ochi se găseşte un bileţel – vestitul clişeu, cu litere decupate din ziare – cu numele lui Stelian Munteanu, anchetatorii nu pot decât să ajungă la Bogdan Hrib.

Cum Inspectorul Şef Ionuţ Constantin, sătmăreanul, nu s-a confruntat în întreaga sa carieră cu o aşa ceva, Bucureştiul trebuie să intervină. Dar nu intervine aşa cum s-ar aştepta cititorul, făcând muncă de teren şi deplasându-se la Satu Mare. Nu, întreaga afacere cade pe capul Iolandei Ştireanu, unul dintre cei mai buni dedectivi, doar că ea suferă de agrofobie, aşa că munca de teren nici nu intră în discuţie, ţinând cont că îi e teamă şi de propria uşă.

Rezolvarea crimei, dar şi drama interioară a Iolandei, poreclită Lala, o veţi afla pas cu pas. Cine este criminalul? De ce procedează cum procedează şi ce legătură au toate astea cu Bogdan Hrib, ei bine, trebuie să aşteptaţi măcar trei luni pentru a afla. Dar, între timp, o să vă tot bat la cap, că aşa e frumos 😀

 

P.S: Pe parcurs or să mai apără şi alte personaje reale. Desigur, ele vor fi modelate după neuronul meu.

Ce-aţi avut cu bieţii canguri?

cangur-fara-canguri

Poză şutită de la Madelin

Am citit-o! Recunosc că am citit-o mai repede. Aşa cum am citit şi alte cărţi despre care n-am apucat să vorbesc, dar nu rămân ele „nevorbite” 😀 „Fără canguri”, savuroasă, savuroasă cu adevărat. Normal că am început cu începutul, chiar dacă vorbim de un volum de proză scurtă, nu mă lasă inima să trec peste anumite povestiri. Şi bine am făcut. Nu de alta, dar nici nu ştiţi ce pierdeţi. Ar fi păcat să citiţi fiecare poveste în parte. Vi se va arăta o lume savuroasă, presărată cu cinism şi umor. Cel mai mult mi-a plăcut „Armura”. Poate a fost şi prima şi m-a impresionat într-un mod deosebit, dar nici „Nevasta lui Don Juan”, nu e de lepădat. Nu ştiu dacă mă aşteptam la acest final, dar am chicotit în sinea mea. O să vă spun cu altă ocazie de ce. Deci, da! O carte savuroasă care merită citită din scoarţă în scoarţă. Încet, nu cum am făcut, încercând să respiraţi fiecare literă şi să înţelegeţi fiecare cuvânt.

Dacă nu aveţi încă cartea, nu ezitaţi să o comandaţi.

 

Despre „Fără canguri” au mai scris: Adrian Năstase, Bogdan Hrib, Madelin, Săptămâna Financiară, Chinezu şi or mai fi fost, dar nu îi ştiu eu pe toţi, aşa că îmi cer scuze anticipat. În aşteptarea cangurilor a scris şi Crina, normal 😀

Dacă Lucia va fi de acord cu un interviu online exclusiv despre această carte, va apărea şi în revista de cultură „Argeş” – din păcate nu pot părăsi Piteştiul în momentul de faţă pentru un interviu face-to-face.

 

Sfatul meu? Cumpăraţi cartea, fraţilor, că o să vă pară rău de nu o faceţi.