Prima carte cu personaje reale

Este simplu. Atunci când într-un apartament din Satu Mare se găsesc doi ochi, fără trup, şi un anonim anunţă o crimă, se dezlănţuie iadul. Crina Dunca, directoarea gazetei de Nord-Vest, este prima care se implică în caz. Informatorul ei din poliţie ţinând-o la curent cu tot ceea ce se întâmplă, dar, desigur, el nu îi poate furniza informaţii oficiale, aşa că doamna Dunca se vede nevoită să se implice până la coate.

Când lângă cei doi ochi se găseşte un bileţel – vestitul clişeu, cu litere decupate din ziare – cu numele lui Stelian Munteanu, anchetatorii nu pot decât să ajungă la Bogdan Hrib.

Cum Inspectorul Şef Ionuţ Constantin, sătmăreanul, nu s-a confruntat în întreaga sa carieră cu o aşa ceva, Bucureştiul trebuie să intervină. Dar nu intervine aşa cum s-ar aştepta cititorul, făcând muncă de teren şi deplasându-se la Satu Mare. Nu, întreaga afacere cade pe capul Iolandei Ştireanu, unul dintre cei mai buni dedectivi, doar că ea suferă de agrofobie, aşa că munca de teren nici nu intră în discuţie, ţinând cont că îi e teamă şi de propria uşă.

Rezolvarea crimei, dar şi drama interioară a Iolandei, poreclită Lala, o veţi afla pas cu pas. Cine este criminalul? De ce procedează cum procedează şi ce legătură au toate astea cu Bogdan Hrib, ei bine, trebuie să aşteptaţi măcar trei luni pentru a afla. Dar, între timp, o să vă tot bat la cap, că aşa e frumos 😀

 

P.S: Pe parcurs or să mai apără şi alte personaje reale. Desigur, ele vor fi modelate după neuronul meu.

Ce-aţi avut cu bieţii canguri?

Poză şutită de la Madelin

Am citit-o! Recunosc că am citit-o mai repede. Aşa cum am citit şi alte cărţi despre care n-am apucat să vorbesc, dar nu rămân ele „nevorbite” 😀 „Fără canguri”, savuroasă, savuroasă cu adevărat. Normal că am început cu începutul, chiar dacă vorbim de un volum de proză scurtă, nu mă lasă inima să trec peste anumite povestiri. Şi bine am făcut. Nu de alta, dar nici nu ştiţi ce pierdeţi. Ar fi păcat să citiţi fiecare poveste în parte. Vi se va arăta o lume savuroasă, presărată cu cinism şi umor. Cel mai mult mi-a plăcut „Armura”. Poate a fost şi prima şi m-a impresionat într-un mod deosebit, dar nici „Nevasta lui Don Juan”, nu e de lepădat. Nu ştiu dacă mă aşteptam la acest final, dar am chicotit în sinea mea. O să vă spun cu altă ocazie de ce. Deci, da! O carte savuroasă care merită citită din scoarţă în scoarţă. Încet, nu cum am făcut, încercând să respiraţi fiecare literă şi să înţelegeţi fiecare cuvânt.

Dacă nu aveţi încă cartea, nu ezitaţi să o comandaţi.

 

Despre „Fără canguri” au mai scris: Adrian Năstase, Bogdan Hrib, Madelin, Săptămâna Financiară, Chinezu şi or mai fi fost, dar nu îi ştiu eu pe toţi, aşa că îmi cer scuze anticipat. În aşteptarea cangurilor a scris şi Crina, normal 😀

Dacă Lucia va fi de acord cu un interviu online exclusiv despre această carte, va apărea şi în revista de cultură „Argeş” – din păcate nu pot părăsi Piteştiul în momentul de faţă pentru un interviu face-to-face.

 

Sfatul meu? Cumpăraţi cartea, fraţilor, că o să vă pară rău de nu o faceţi.