Iar citeşti?!

E o întrebare cu ton de reproş, pe care mi-o adresează, în orele de plictiseală, Xreder. Uneori îi răspund: „Ntz, mă scobesc între dinţi”. Alteori fac un semn din mână, dându-i de înţeles să mă lase în pace. Dar în ultimul cred şi eu că am exagerat. Sunt de-a dreptul exagerată. Dar azi m-am prins şi eu. De la recitirea „Annei Karenina”, mi se trage totul. Nici atunci, în tinereţea mea palidă, nu mi s-a părut Anna prea sănătoasă la cap. Nici acum nu mi s-a schimbat părerea. Aşa că n-am găsit nimic altceva decât îmi aminteam în carte. Desigur, am observat că e la fel de bine scrisă, lucru incontestabil, dar la fel de lacrimogenă pentru gustul meu. În acelaşi timp, adică încercând cu mintea de acum s-o înţeleg pe Anna – n-am reuşit – am mai citit şi altceva.

Dar am să încep prin a vă spune că „Elantris” e ultimul fantasy citit în ultima lună. O să vă vorbesc despre carte zilele următoare, pentru că sunt o fată bună şi cartea mi-a plăcut mult. Trebuie să vă spun că nu mai pot citi fantasy. Ureiii… eu ştiu? Dumnezeule mare, am ajuns la saturaţie. Nu ştiu încă dacă îl mai pot scrie, dar mi s-a deschis un apetit pentru cărţi serioase ceva de nedescris. Oare mă maturizez? Doamne fereşte, scuipă în sân 😀

Cum vă spuneam, în timp ce încercam – pentru a doua oară în viaţă – să-i înţeleg zbuciumul Annei, am mai citit şi alte cărţi, că nu m-am putut abţine. Concomitent cu tovarăşul Tolstoi, om bun de altfel, am citit şi „Castelul Prinţesei de Caramel” al măreţului Ţone. Nici nu vă închipuiţi ce mult mi-a plăcut cartea. Este o poveste de dragoste într-un tablou de vis. O carte scrisă din metafore. De fapt, întregul subiect e o metaforă. Mi-a plăcut atât de mult încât am început să şi visez noaptea melci şi pitici. Ar fi păcat să nu o citiţi. Zău că ar fi.

Terminând cu aste două, ajunsă într-o librărie – oarecare – dau peste ceva ciudat. Crime&Mistere Orientale. O colecţie ce cuprinde 35 de cărţi, tocmai bune de citit la o cafea, într-un băruleţ fără prea multă lume. Eu am pus mâna pe cartea a doua din serie „Crimă şi Ramayana”. Cunoscătorii trebuie să cunoască povestea Ramayanei. Satyajit Ray, se pare că este cel mai cunoscut autor de mistery din India. De cum apărea o carte de-a lui din colecţia respectivă, cum se înghesuiau mii de indieni să o cumpere. Cică era o adevărată onoare să pui primul mâna pe carte. Este o cărticică mică, firavă, cu un erou autohton, ce se citeşte în jumătate de oră – fără exagerări. O carte de relax. Oricum, nu aş fi dat năvală să fiu prima care o cumpără 😀 , dar fiecare cu nebunia lui.

Apoi m-am apucat de „Trandafirul Dispărut”, scrisă de Serdar Ozkan – eu nu mă prind dacă e femeie sau bărbat şi nici n-am găsit vreo informaţie ajutătoare. Am cumpărat cartea cu gândul că trebuie să mai citesc şi chestii siropoase. Că Anna nu mi-a ajuns, mă rog, în Karenina nu e vorba numai de iubire pătimaşă, dar şi de Rusia zilelor lui Tolstoi – dar citiţi-o voi, că n-am timp să vă povestesc. Ei bine, totul porneşte de la legenda Artemisei şi se încheie cu o căutare. De fapt, dacă citiţi pe coperta patru o să aveţi o mare dezamăgire, şi probabil că nu o să vă facă cu ochiul. Dar vă spun doar atât. Este vorba despre dualitatea fiinţei omeneşti şi seamănă oarecum cu „Castelul Prinţesei de Caramel” 😉

S-a terminat şi asta. Desigur, am continuat cu „Fără Canguri”. Atât „Trandafirul Dispărut” cât şi „Fără Canguri”, le-am citit în trei ore 😛 Nu cred totuşi că ar trebui să-mi fie ruşine.

După toate aceste lecturi, îmbucurătoare pentru suflet, am trecut repede la un roman poliţist în adevăratul sens al cuvântului – domnilor Tritonici?, cartea asta de unde se poate comanda, că în librării nu mai există. Şi aici vorbesc despre „Atac în bibliotecă”, romanul lui George Arion. Off, ce-ma mai râs şi ce-am mai suspinat. Minunat e Arion, chiar şi după 25 de ani de la prima ediţie a cărţii, tot mi s-a părut fabuloasă. Până şi glumele acelea „fumate” de noua generaţie sunt spectaculoase şi ţi se bagă în ungherul inimii. Minunată carte, merci Bogdan. Aşa carte poliţistă mai rar. Şi cine a zăi, măi, că românii nu sunt buni? A? Aud.

De ieri, însă, iarăşi încântată, fără să pot lăsa o carte din mână „Umiliţi şi obidiţi”. Sunt pe la partea a treia, aşa că mai aşteptaţi vreo două zile să vă explic cât exult 😀

Şi cam atât. A, da, iar citesc 😉

Reclame

Un fragmentel

36699

Am terminat de mâncat şi am zărit semnalul luminos ce mă avertiza că am primit un mail. Rapidă ziarista, dacă ar fi toţi ardelenii ca ea, ce repede ar merge lumea. Dar oare nu merge deja prea repede? În fine, nu fac acum filozofia chibritului. Nu acum când îmi dau seama că am chef să mă bag într-o anchetă şi să le dovedesc tuturor că eu sunt mai deşteaptă decât jumătate din mapamond. Hercule Poirot, teme-te! Mă îndoiesc că s-ar teme. El se trage de mustăţi şi rezolvă o crimă în cel mult două sute de pagini. Eu am renunţat chiar şi la părul de pe picioare, iar pagini n-are cine să-mi scrie.

Mă îndrept spre mail. Mă scobesc între dinţi – ca o doamnă ce sunt – şi privesc inteligent. Şi încă o dată, nu o să pricep de ce oamenii folosesc Yahoo, când au propria gazetă. Citesc primele rânduri şi zâmbesc apreciativ. Afurisită Dunca asta, cum şi-a băgat ea nasul în viaţa mea. Mare lucru, puţini sunt cei ce reuşesc să afle ceva despre mine. Dar ea mi-a trimis chiar şi o poză de acum doi ani, când mă vopseam blondă şi încercam să par feminină. Ochii aceia verzi, pătrunzători, parcă n-ar fi ai mei. O amintire îmi fulgeră ţeasta, dar o alung repede. Citesc restul informaţiilor. Se pare că în urmă cu o săptămână s-a găsit într-un alt apartament, al unei bătrâne surde, o ureche. Doctorii sunt aproape siguri că ochii şi urechea provin din acelaşi corp, dar încă mai au de studiat. Ataşat îmi trimite un document pdf, cu un capitol dintr-o carte. Recunosc rapid cartea şi personajul:

„Eu sunt Stelian Munteanu.

Acesta este chiar numele meu real. Mai am unul. Dan.

Stelian Dan Munteanu.

………………………………”

Citesc dintr-o suflare capitolul doi din „Blestemul manuscrisului”, Crina Dunca îmi ataşează o altă informaţie. Partea asta e scrisă de Bogdan Hrib şi e aproape autobiografică. Nu pot să nu-i mulţumesc în sinea mea, chiar dacă nu aş face-o niciodată în realitate. M-a scutit de multe ore de muncă. Aşadar, Stelian Munteanu este acelaşi cu scriitorul. Aşadar, cine îl urăşte atât de mult pe Bogdan Hrib? O, aţi crezut că-l bănuiesc de crimă? În primul rând că nu sunt sigură că e o crimă, în al doilea rând nu cred că Hrib ar fi fost atât de fraier încât să omoare un om în Satu Mare şi să semneze cu numele personajului lui. Dar mai bine să verific ce-a făcut domnul scriitor în ultimul timp. Legătura dintre el şi Răzvan Dolea, dar şi legăturile lui amoroase. Nu ştii niciodată cui i-o tragi, cel puţin aşa îmi spunea mereu tata când o privea pe mama cu înstrăinare.