Două minute mă vait

A început ieri cu o durere din aia cumplită. Mi-a trecut cu pastile, dar nu s-a dat bătută şi azi noapte a revenit în forţă. Am adormit pe la cinci dimineaţa după un pumn de pastile. Nici măcar nu ştiu dacă m-a răpus oboseala şi n-am mai simţit durerea sau pur şi simplu s-a lăsat păgubaşă până la urmă.

M-am trezit pe la 11 cu doi ochi aţintiţi asupra mea. Când ştii că eşti singur în casă şi doi ochi te privesc, e cam nasol. Şi nu, nu era Piţi, ci Katy, dădaca lui Piţi. Am trimis-o să facă cafea şi am mai dormit o oră şi jumătate 😀 Am băut cafeaua, m-am suit în maşină, şi am plecat la bunica. Durerea a revenit, că e căpoasă fir-ar ea a dracului să fie. Şi mai mult mă enervează acum decât mă doare. Şi mă incomodează. Şi e o idioată.

Oricum, durerea a revenit pe autostradă, ceea ce a fost până la urmă spre norocul meu, pentru că a trebuit să reduc viteza. Dar ce noroc, că mai încolo erau cu radarul 😀 Ca de obicei, cei doi ciobăneşti de la ţară, m-au făcut să arăt ca ceva plin de noroi. Ăia maidanezi sunt mai normali cu căpăţâna proprie.

După ce că eram eu ameţită şi încercam să zâmbesc, că na, să nu vadă bătrâna că sunt pe ducă, idiotul de câine mioritic mi-a dat una în spate să o ţin minte. Am plecat mai ameţită decât m-am dus, asta e clar.

Am venit acasă şi-am dormit. Şi da, tot mă doare. Mă rog, mai mult mă enervează. Că durerea e surdă. Atât cât să mă incomodeze şi să stopeze activitatea cerebrală. Daţi-mi un cuţit şi o rezolv eu. No, asta e povestea. Nu e astenie, nu e depresie, e doar un ceva acolo în mine care când se enervează se umflă şi mă sâcâie. Şi nu mai ţine nici cu pastile. Şi nu mă duc la operaţie nici de-a dracu’, ce-o să facă? O să explodeze? Nemuritoare nu sunt, facă ce-o vrea.

Bun, hai că mă mai vait şi mâine. Pot, nu? 😀

Reclame

Chiar de nimic?

Nu numai că n-am chef de nimeni şi nimic, dar n-am chef nici de mine. Ce zi urâtă 😦 Atâta pot pentru moment, diseră va fi mai bine. Seara e mereu mai bine.

Un pic din Crina

Adriana Vere o privea iscoditoare. Îşi puse proteza auditivă, nu una de foarte bună calitate, şi îi ceru vecinei să facă o cafea. Purta un capot lung, dintr-un material gros ce nu se potrivea cu vremea.

– Vă cunosc, spuse femeia, privind-o cu tot mai mare interes pe jurnalistă.

Crina aprecie că femeia are în jur de şaptezeci de ani, poate mai puţin. Chiar dacă părul nu îi era cu totul încărunţit, avea chipul plin de riduri, iar ochii adânciţi în cap.

– De la Gazeta de Nord-Vest, recunoscu simplu Crina.

– Directoarea, plusă bătrâna.

Crina zâmbi. Nu era sigură dacă bătrâna o înţelesese, dar o nimerise.

– Aş putea să vă pun câteva întrebări?

– Baia e acolo, îi arătă femeia, întorcându-şi trupul şi întinzând mâna spre o uşă de lemn.

Crina zâmbi.

– Nu, nu am nevoie la baie, ridică glasul. Aş dori să vă pun câteva întrebări.

Adriana Vere roşi. Îşi duse mâna la aparat şi se scuză:

– Aparatul, ştiţi, nu e de cea mai bună calitate.

Ziarista dădu uşor din cap în semn că înţelege.

– Doamnă Vere, cum v-aţi pierdut auzul?

Femeia a fost atentă la buzele ei, îşi dădu seama Crina. Probabil că reuşea să citească cât de cât pe buzele oamenilor. Între timp, vecina băgăcioasă, veni cu câte o cafea. Roşcata privi la cafea apoi la bătrâne.

– Aş putea fuma?

– Sigur că poţi, interveni vecina. Şi Adri fumează.

Un nou zâmbet se aşeză pe chipul Crinei, care începea să le placă pe bătrâne.

Atât bătrâna cât şi Crina îşi aprinseră ţigările. Vecina dispăru în bucătărie. Probabil că îi era mai uşor să tragă cu urechea de acolo, constată Crina.

– Aşadar, doamnă Vere…

– Adri, o întrerupse bătrân. Te rog să-mi spui Adri, aşa îmi zic cunoscuţii şi cei dragi. De parcă mi-ar mai fi rămas cineva în afară de Maria, şi arată spre bucătărie. Am rămas singură, doar pe ea o mai am şi încercăm să ne îngrijim una pe alta. Dar eu sunt surdă. Abia aud cu aparat, dar să mai fiu în stare să dau şi alarma în cazul în care s-ar întâmpla ceva. Oftă şi îşi propti privirea în cafeaua neagră.

Crina bău şi ea din cafea, şi aşteptă ca femeia să îşi spună oful. De obicei, asta era cea mai bună metodă, când intervievatul îşi golea sufletul, începea să dea şi informaţiile trebuincioase.

– Când am născut-o pe Ana, am crezut că viaţa mea se schimbă. Singură am fost toată viaţa, bărbatul m-a lăsat când a aflat că sunt gravidă. Dar să nu crezi că mie mi-a păsat cu adevărat. Am suferit, aşa cum suferă orice om, dar copilul mi-a dat puterea să trec peste suferinţă.

– Unde e fiica dumneavoastră? se precipită Crina.

Femeia o privi năucă. Nu înţelesese pe de-a întregul întrebarea, dar pricepuse cam despre ce ar fi vorba. Aşa că se avântă.

– A murit când am născut-o, aşa am rămas şi surdă, spuse femeia ştergându-şi zâmbetul de pe chip şi lăsând loc amărăciunii.

– Îmi pare rău, mormăi Crina. Apoi ridică glasul: Unde aţi născut?

Femeia mai luă o gură de cafea. Se ridică greoi şi dădu la o parte draperia grea, lăsând soarele să lumineaze încăperea.

– Am născut la Braşov, abia apoi m-am mutat la Satu Mare. Rămăsesem aproape surdă deja, şi nu m-am dus la control decât cu câţiva ani în urmă, când auzul m-a lăsat de tot. Doctorii mi-au spus că e un cheag de sânge. Din cauza lui mi s-au înfundat urechile. Dacă aş fi făcut o intervenţie la timp, aş fi avut şanse. Dar atunci mă gândeam că nu îmi pasă nici dacă mor. Abia când îmbătrâneşti îţi dai seama că ai nevoie de toate simţurile.

– Aţi fost la Judeţean doi?

Femeia o privi pierdută.

– Iartă-mă, dragă, dar nu sunt sigură că am înţeles întrebarea.

Crina repetă de data asta ceva mai tare.

– Da, recunoscu Adri. Da, m-am dus la Judeţean doi, orelistul la care am ajuns abia aterizase în Satu Mare, acum a plecat undeva în străinătate. De parcă medicii ar putea să-şi facă treaba cum trebuie la salariile de aici. Dădu din mână a leahmite. El mi-a făcut rost de aparat, continuă ea. De făcut nu mai era nimic, şi aparatul mi l-a făcut rost la mâna a doua, printr-o fundaţie de caritate.

– Aveţi o pensie? aproape că ţipă ziarista.

Femeia dădu din cap aprobând.

– Da, da, am o pensie. Am fost dactilografă. Am lucrat un timp la primărie, dar nu am reuşit să învăţ ungureşte şi până la urmă m-au dat afară. Nu aveau nevoie de mine. Apoi am lucrat pe ici pe colo. Am învăţat şi la calculator prin nouăzeci şi doi. Am redactat câteva romane pentru nişte edituri, dar nu am câştigat mare lucru. Oricum, pensia mea e mică, doar o sută şaptezeci de lei pe lună. Abia îmi ajunge pentru dări. Noroc că mi-a pierit pofta de mâncare, că altfel n-aş fi supravieţuit.

Crina simţi că i se strânge inima în piept. Mila o învălui. Se gândea că ar putea face ceva pentru ea şi înjură în gând guvernanţii. Ura ţara asta.