Tânără speranţă

 

V-am mai povestit de Denis Meraru, nu? Da, e domnul care a scris „Pepiniera”, doar că, primul său roman, mai trebuie puţin ajustat. Aşa că mai aveţi puţină răbdare, cred că în curând vom avea un nou debutant pe piaţa cărţii româneşti, iar asta nu poate decât să mă bucure.

Ştiţi ce îmi place mie la Denis? De la romantism, trece la sadism, cu cea mai mare uşurinţă.

Sigur că nu i-am cerut voie să vă povestesc despre al doilea roman pe care abia l-a terminat şi pe care acum îl şlefuieşte. Sper să nu îmi bage un pumn în gură, că ar fi al doilea autor român pe ziua de azi 😀 Şi m-aş simţi uşor frustrată. Dar cunoscându-l pe Denis, nu cred că va avea curaj. Nu de alta, dar stăm în acelaşi oraş şi s-ar putea să nu îl văd când trece frumos pe trecerea de pietoni 😀 Ups!

Revenind la romanul lui. Noul lui roman. Ei bine, îmi permit de la mine putere să vă dau câteva detalii, asta aşa, pentru a vă deschide apetitul spre o lectură sadică, dar savuroasă în acelaşi timp 😉

„Oraşul fără bani”

 

 

Romanul „Oraşul fără bani” este – ca să folosesc un oximoron – o utopie realistă. Într-un oraş de 60.000 de locuitori, intitulat Steak City, pentru comandantul garnizoanei – generalul Locosinho – bancnotele şi puterea reprezintă raţiunea lui de a exista. Avându-i complici pe adjunctul său, colonelul Killenberg – un militar ahtiat după execuţii şi crime-  şi pe primarul Clementos, generalul reuşeşte să preia comanda oraşului şi să pună în aplicare un plan nemaivăzut, acela de a închide complet oraşul şi de a îl înconjura cu şanţuri speciale adânci de 5-6 metri în care se toarnă acid sulfuric pentru a împiedica ieşirea locuitorilor în afară. Oraşul este conectat cu exteriorul doar prin patru poduri mobile, ca un fel de castel fără ziduri. Locosinho ia decizia de a înfiinţa „Brigăzile Banilor”, care au rolul de a confisca salariile şi pensiile oamenilor în fiecare lună. Practic, locuitorii din Steak City rămân fără bani, iar în locul veniturilor în bancnote li se dă un cuantum impus în produse alimentare. Părăsirea oraşului se poate face numai în baza unui permis special şi în schimbul achitării unor taxe imense în produse, lucru practic imposibil pentru locuitori.

Cum oamenii rămân fără bani, trocul devine cuvântul-cheie în oraş. Steak City devine oraşul legilor lui Locosinho. Dotat cu o inteligenţă nativă sclipitoare, dar pe care adoră să o folosească în scopuri negative, generalul adoptă cu o frecvenţă năucitoare noi şi noi legi şi ordine abracadabrante care îngrădesc libertăţile locuitorilor. Sub pretextul restabilirii egalităţii sociale, în oraş se construieşte Marele Depozit de Alimente, singurul loc de unde oamenii îşi pot lua salariile şi pensiile în alimente sau schimba cu altele. Geniul lui Locosinho e controversat până la paroxism şi îl face să îşi ia şi o nevastă secundară, în persoana unei foste prostituate care încercase să atenteze la viaţa lui. Generalul ajunge şi să interzică folosirea maşinilor, impunând în schimb transportul în comun obligatoriu pentru toţi angajaţii.

În mod paradoxal, dictatorul Locosinho are şi momente când este justiţiar, precum atunci când ia decizia de a condamna la moarte mai mulţi soldaţi care uciseseră nişte copii într-un supermarket părăsit. În timp ce sumele strânse de către oamenii lui Locosinho cresc mult de tot, libertăţile oamenilor cunosc un regres radical şi dramatic. O parte dintre opozanţii regimului ajung să fie vânduţi la licitaţii emisarilor unor lideri sau magnaţi din alte ţări.

……………………………………………………………………

 

Finalul romanului este o mare lovitură de teatru, o dovadă de manipulare diabolic de creativă.

Prin dialogurile vii, „pigmentate” cu mult umor şi numeroase doze de aciditate, ca şi prin numeroasele răsturnări de situaţii şi întâmplările originale, „Oraşul fără bani” este un roman în care plictiseala este prohibită, o carte scrisă alert şi palpitant, fără timpi morţi”

 

Cam aşa se vede romanul prin ochii autorului.

Anunțuri

10 comentarii la “Tânără speranţă

  1. Pingback: Vânt de primăvară - II « Ioan Usca

  2. Oana, ca sa nu ma calci pe trecerea de pietoni o sa folosesc elicopterul in deplasarile mele prin oras. De unde bani de elicopter? Din incasarile… visate ale primelor doua romane.

  3. Pingback: Relatare “realistă” a unei vizite la Bruxelles (IX) « Gabriela Savitsky

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s