Hai să omorâm presa

Aşa mă gândeam eu după ce am văzut ce pot debita unii aici. Presa e de vină că ţara s-a dus dracului. Presa e de vină că dă în cinstiţii de demnitari, de lucrători la primărie etc. Şi cică dacă ar da cineva în bunicu sau în Xreder. Băi, păi în bunicul nu pot da, că a murit pe drum. Ce să mai dea în el, nu i s-a întâmplat destul? Adică a ajuns la deces. Dar în tata şi în Xreder s-a dat constant în presa piteşteană. Da, au fost şi alţii care i-au lăudat. Dar eu nu am resentimente cum au alţii. Că şi ziariştii îşi câştigă pâinea. Aşa e normal. Hai să spunem că noi suntem neprihăniţi, virgini, fără pată. Să le explicăm presarilor cum suntem prea buni pentru pământul ăsta. No, hai.

Eu mă cert direct cu ziaristul care mă porcăie, nu bag o întreagă industrie în acelaşi căcat. Dar cu cine să te înţelegi. Bine, jos pamfletul, jos ironia şi toate celelalte. Jos cu ele. Atunci jos şi cu scriitorii de SF, pentru că din punctul meu de vedere spun numai aiureli. Da, jos şi cu fantasy-ul şi cu toate celelalte specii de romane. Ba mai bine, hai să ne punem toţi botniţă şi să tăcem dracului din gură. Ba chiar să-l rugăm pe Băse să dea o lege: „de azi cine vorbeşte aiurea va fi spânzurat”. Aşa? Aşa trebuie? Păi hai să-l înviem pe Ceauşescu atunci. Că acolo ajungem. Şi ce dacă presa vorbeşte. Ăsta este rolul ei. De aia au făcut oamenii ăia revoluţie pentru a avea dreptul la libera exprimare.

Şi cel mai rău e că vorbeşte tocmai cel ce aşteaptă după colţ să ironizeze pe oricine. Eu zic aşa, dacă suntem corecţi până la capăt, să nu mai vorbim unii de alţii, ci să stăm în faţa icoanei şi să ne rugăm pentru iertarea gândurilor ce ne trec prin cap. E bine aşa?

Bine, de mâine ies cu puşca pe drum şi cum văd un ziarist, cum îl împuşc.

Auziţi? Ăia nepătaţi să nu mai strige în gura mare. Şi omul ăla cinstit să arunce primul cu piatra. Vai de capul nostru, de asta ne ducem dracu’, că vedem doar după gard, dar în curtea noastră nu ne uităm.

P.S: Sper ca într-o zi să aveţi nevoie de această pată asupra societăţii, şi să vă răspundă în acelaşi fel în care îi răspundeţi şi voi.

 

Reclame

Cărţi în tocăniţă

Stăteam, gânditoare, în Zhana – adică restaurantul de lângă casă – cu Gogol şi ale lui „Suflete moarte” în mâna dreaptă, iar în stânga, ca prin minune, ţineam cafeaua. Studiam, cu interes, traducătorii acestei cărţi, numai unul şi unul, dar o să-l amintesc doar pe Arghezi că tare drag mi-a fost şi-mi este. Acolo, citind, l-am întâlnit pe Lexus, care m-a înnebunit cu prietena lui care l-a părăsit. Adică mi-a făcut capul calendar că am şi uitat ce citeam când a plecat.

Noah, se mai întâmplă. Mi-am reluat lectura. Când am ajuns la volumul II, m-am oprit. De ce? Pentru că s-a terminat cafeaua şi apoi, patronul a decis că trebuie să îmi bubuie creierul deja ameţit. Şi uite aşa am ajuns să vorbim despre oamenii ăia de luni 😀 Domnul Max, în mărinimia lui, mi-a mărturisit că de la chestia aia cu gheişa (adică cartea), a ajuns la romane poliţiste. Eu, normal, m-am grăbit să-i recomand. „Frate, vrei să citeşti poliţiste mişto?” Desigur, aşteaptă să scot eu „Indicii anatomice” 😀 Nu, nu i-am spus asta, dar i-am vorbit despre colecţia crime-scene de la Tritonic. Asta pentru că ultimele două poliţiste pe care le-am citit au fost din seria respectivă, adică: „Zâmbet ucigaş” şi „Dansul morţii”. Recunosc spăşit că am început cu zâmbetul pentru că mi-a plăcut titlu, ce firfizoană sunt. Dar de plăcut, mi-a plăcut mai mult „Dansul morţii”, pentru că e mult mai bine documentată. Personajele trăiesc prin intermediul dramelor personale şi răsturnările de situaţie sunt la fiecare pas. Recunosc că n-am avut nici cea mai mică bănuială până la sfârşit, iar asta mi-a dat motive de frustrare.

Ei bine, de parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de rele. De parcă lectura mea în faţa cafelei nu a fost întreruptă de prea multe ori, Max se gândeşte că si piciul său ar avea nevoie de ceva iniţieri în lectură. Na, ca orice puşti, nu vrea să citească. Aşa că ce să-i faci? Mi-am adus aminte de „Elantris” şi am început să-i vorbesc puştiului despre Inchiziţie. Vă explic imediat şi de ce. M-am gândit eu că dacă ar şti cât de cât despre Inchiziţie, despre religia ca metodă de tortură, ar putea citi mult mai uşor cartea cu pricina, ţinând cont că şi acolo se vorbeşte despre un fel de Inchiziţie, doar că se numeşte altfel. Dar partea cea mai frumoasă a cărţii, desigur, ţine de Elantris, oraşul ce odinioară se remarca prin magie, prin frumuseţe, iar acum aducea doar moarte, durere, suferinţă. Personajele cărţii sunt foarte bine schiţate, începând cu o prinţesă din cale afară de căpoasă, un rege ce face parte dintr-un cult religios secret şi un prinţ ce încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de durere prin muncă. Este o carte plină de învăţăminte, lucruri frumoase, o altă magie, specială, minunată. Ei, voi ce ziceţi?