Cartea de blog V – Lumea pierduta

11

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

OMUL DIN LUMEA NOUĂ

 

Jol trecu printre comercianţi cu o viteză uluitoare. Corbii abia de se puteau ţine după el, iar trecătorii fură nevoiţi să sară din calea lui, ca din faţa unui dezastru. Cu toţii rămâneau privindu-l, cum îşi îndreaptă paşii pe pavajul plin de ţărână. Alerga în partea cealaltă a Oraşului, acolo unde erau proscrişii şi, în special, vrăjitorii. Nu încercase niciodată să exploreze partea aceea a Oraşului, Mama Sarah îi interzisese în mod repetat. Şi o făcuse în cel mai serios mod, căci sprâncenele i se întâlniseră undeva la baza nasului, iar mustăţile i se zbârliseră. Şi oricine ştia ce înseamnă asta. Oricine avea ceva minte. Însă, de data asta, Jol se hotărâse să îşi ia viaţa în propriile-i mâini. Şi dacă nici vrăjitorii nu aveau să ştie să-i dea răspunsuri, ei bine, atunci nimeni nu o mai putea face.

Alerga, încercând să-şi controleze respiraţia, nepăsându-i că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, dar, în special, nepăsându-i că face ceva ce i se va imputa cu seriozitate şi severitate.

În crâncena sa alergare, dădu peste Trec. Paşii i se împleticiră, trupul i se duse în faţă, şi întreaga greutate se lăsă pe corpul vulturanului. Un moment mai târziu, deschizând ochii, se zări grămadă peste marele preot al Oraşului. Sări în picioare repede, şi încercă să-l ajute pe Trec să se ridice. Însă preotul nu dădea nici un semn că ar vrea să ajungă din nou cu picioarele pe pământ.

– Unde te grăbeşti aşa, băiete?

Limba lui Jol se împletici printre dinţi. Tenul său măsliniu se făcu roşu precum arama, iar picioarele îi tremurau din toate închieturile.

– Ăăă…

– Mda, făcu preotul, ajutându-se de mâini pentru a se ridica. Apoi îşi scutură aripile, după care le lipi înapoi de trup.

Băiatul începu să se fâstâciască.

– Îmi pare… ăăă… rău. N-am vrut…

– După ce termini de alergat, îl mustră Trec, sper să treci pe la mine, încă avem multe de vorbit.

Băiatul aprobă din cap, apoi ochii i se măriră, iar picioarele aproape că nu îi mai stăteau locului. Trec îi făcu semn să plece, iar el nu aşteptă să i se mai spună încă o dată că o şi porni la fugă.

Trecu pe lângă casele mari şi pe lângă ruinele vechilor temple. Apoi, un câmp mare, plin de praf şi nisip, îl întâmpină. Se opri o clipă, îşi privi corbii, apoi privi în urmă. Nici ţipenie de om. O luă din nou la fugă pe câmpul nisipos, lăsând în urma lui o mare de praf, ce se ridica şi cobora peste trupul lui.

Alergă aşa un timp până când zări corturile mari, negre, ce se ridicau din mijlocul unei vegetaţii moarte şi spinoase.

Îşi trase suflul pentru o clipă.

„Ar trebui să rămâneţi la distanţă. Dacă mi se întâmplă ceva…”, nu îşi termină gândul. Înghiţi în sec şi i se păru că inima îi izbeşte cu putere fiecare părticică a trupului.

Continuă să meargă, dar nu mai putea să alerge. Picioarele îi trădau teama. Nu ştia la ce să se aştepte. Vrăjitorii fuseseră exilaţi, acolo, în pustiu, unde nu creştea decât nisip şi mărăcini. Undeva, pe lângă ei, se afla o oază de mare, apă sărată, apă ce nu putea fi băubilă. Şi totuşi, ei supravieţuiau într-un fel sau altul acolo. Mai erau şi alte specii: criminali, hoţi şi, în special, cei ce ameninţaseră dominaţia vulturană. Vorbise odinioară cu Neol, dragonul, despre asta.

– De ce Orăşenii s-au răsculat împotriva vulturanilor? întrebase el.

Dragonul fornăise pe nas, scoţând un fum negru şi gros.

– Asta a fost demult. Atât de demult, că nici eu nu îmi mai amintesc bine.

– Dar cei exilaţi, de ce…

– Întrebări, întrebări, dragonul se apropiase periculos de mult peste chipul său, iar răspunsurile ţi-ar putea aduce doar necazuri.

Nici atunci, şi nici acum, nu înţelesese despre ce e vorba. Când vorbea cu Neol, era ca şi cum ar fi vorbit singur. Rămânea cu aceleaşi întrebări de pus, chiar dacă dragonul susţinea că i s-a răspuns. Iar acum, de unul singur, se ducea drept în gura leului. Probabil că avea să-şi regrete hotărârea, dar încă era decis, chiar dacă teama îl prinsese în braţele sale.

 

*

În faţă i-a apărut ea. Poate că ar i-ar fi spus „creatură”, aşa cum îi numeau Orăşenii pe proscrişi, dar, adevărul era, că nu văzuse nimic mai frumos pe pământ. Părul ei blond se scurgea în plete, ce păreau raze de soare, pe spatele-i gol. Trupul îi era acoperit de o bucată de piele, suficientă pentru a nu-i trăda părţile importante ale trupului. Plângea. Pielea ei albă, uşor bronzată, sclipea minunat în lumina soarelui târziu. Era un om, un pui de om, poate puţin mai mică ca el. Când şi-a ridicat privirea verde, Jol a suspinat. Corbii au dat rotocol deasupra capului lui şi au crăunit înspăimântaţi.

Lacrimile ei, ca nişte cristale, îi acopereau faţa rotundă, uşor arsă de soare. Jol înghiţi în sec. Nu ştia dacă ar trebui să se apropie, şi, oricum, nu ştia cum să se poarte în astfel de situaţii. Când venea vorba de consolări, prefera să o ia la fugă. Şovăi o clipă, apoi, spre uşurarea lui, copilul de om îi ţipă drept în faţă:

– Tu ce mai vrei?

Jol făcu un pas în spate. Privi în jurul său, apoi reperă corbii. Dar păsările păreau absente.

„Da, daţi bir cu fugiţii atunci când am nevoie mai mare de un sfat”.

Ei crăuniră şi se ridicară în înaltul cerului.

– Deci? ţipă din nou fata, cu şiroaiele de lacrimi scurgându-i-se sub bărbie.

– Păi… eu… eramdoarîntrecere, spuse mult prea repede.

Copila îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Se ridică în picioare şi îl studie pe Jol din cap până-n picioare.

– Proscris?

Jol îşi plecă fruntea.

– Ăăă… nu chiar.

– Hmm, făcu fata. Fugar?

– Nici, îndrăzni Jol.

– Atunci? urlă ea.

Tânărul făcu încă un pas în spate, într-un fel îl atrăgea chipul ei angelic, dar, în alt fel, îl speria.

– Păi… doar în trecere.

Fata se aşeză la loc în ţărână. Îşi plecă privirea şi cu degetul începu să scormonească nisipul fin, făcând praful să se ridice în rotocoale mici.

– Cauţi ceva?

Jol privi după corbi. Prea departe de el, laşii. Se aşeză apoi în faţa ei, încercând să-i vorbească ca un egal, cu toate că el îi era superior, ea fiind doar o proscrisă.

– Răspunsuri, spuse el simplu.

Fata suspină, apoi zâmbi perfid, ridicându-şi ochii de un verde smarald spre el.

– Ah, dar când le primiţi, nu le acceptaţi şi tot noi suntem cei pedepsiţi.

– Nu înţeleg.

Bluclele creţe îi căzură pe ochiul drept, făcând-o şi mai frumoasă decât era în realitate.

– Nu înţelegi, creatură a vulturanilor, pentru că ai fost crescut să asculţi, ai fost învăţat că tot ceea ce ţi se impune e bine. Ţi s-a spus că asta e lumea perfectă şi că nu ai ce căuta dincolo.

– Ai putea să-mi spui despre asta? se entuziasmă el.

– Aş putea să-ţi spun multe, dar nu îţi voi destăinui nimic până când bătrânii nu or să cadă de acord în ceea ce te priveşte.

Jol se înfioră. Deja îşi imagina o bandă de criminali şi hoţi bătrâni, plini de cicatrici, cu dinţi mâncaţi şi arme dintre cele mai tăioase, decizându-i soarta.

– Adică? întrebă el cu jumătate de glas.

– Doar nu crezi că ţi-am spune din secretele noastre fără să ne încredem în tine.

Jol cântări situaţia. Oare avea altă şansă de-a afla vreodată adevărul? Şi dacă avea să moară… mai bine aşa decât să trăiască în neştiinţă.

– Mă învoiesc.

– Atunci vino cu mine, îi ceru ea.

Ea se mişcă încet, ridicându-se din praful auriu. El o urmă tăcut, doar după un timp îndrăzni să întrebe:

– De ce plângeai?

– Mă numesc Fiare, îi spuse ea, de parcă ăsta i-ar fi fost răspunsul.

 

*

Vulturi blănoşi. Erau peste tot. Oriunde s-ar fi uitat îi vedea. Se uitau la el ca la o ciudăţenie. Jol ar fi spus că e tocmai invers, ei erau ciudăţeniile. Nu mai văzuse până atunci vulturi blănoşi, iar aripile lor erau atât de mari şi de puternice, că Jol nici nu îşi putea închipui cum ar fi să care o asemenea greutate în spate. Erau înalţi, majoritatea lor bărbaţi, blonzi, prea puţini aveau părul uşor închis la culoare. Nu aveau ciocuri ca vulturanii. Nici unul nu părea să le semene prea mult, şi totuşi, ceva… aducea cu ei.

Fiare îl trase de mână când unul din vulturii blănoşi încercă să-l atingă. Îl trase atât de tare încât avu impresia că degetele ei îi intrară cu totul în carne. Până şi corbii se scuturară uşor, trecuţi prin fiorul durerii. Dar durerea nu i se păru la fel de aspră precum atingerea ei. Mâinile îi erau ca de gheaţă. Şi, atunci când îl eliberă, îşi dădu seama că, pentru o clipă, sau poate mai multe, îşi pierduse conştiinţa.

Deschise ochii larg şi se trezi într-o încăpere întunecată. Doar o lumânare ardea pe o măsuţă joasă, răspândind raze stinghere.

Chipul bătrân îl înspăimântă. Vru să ţipe, dar nu făcu decât să mărească ochii. Părul lui alb aproape că îi acoperea întreg chipul. Un păr rebel, nepieptănat, ce se zburlea la fiecare mişcare a bătrânului. Ochii îi erau albi ca spuma laptelui. Jol pricepu pe dată că bătrânul e orb. Încercă cu disperare să scape de mâinile lui zbârcite din cauza timpului ce îi acoperise întreg trupul. Bătrânul părea a fi puternic.

– Stai! ţipă atât de tare, că păsările îşi luară zborul, iar Jol rămase împietrit.

Bătrânul continuă să-şi treacă mâinile ridate peste bustul său gol. Picuri de transpiraţie curgeau pe chipul lui, unindu-se sub bărbie. După un timp se ridică. De undeva din spate luă o cârpă prăfuită şi îşi şterse chipul.

– Aşa e mai bine, spuse bătrânul.

Jol se ridică uşor. Privirea îi era pretutindeni. Nu înţelegea unde se află şi cum a ajuns acolo. Acum îi privea pe vulturii blănoşi şi, dintr-o dată, s-a trezit cu mâinile acelea peste bustul său gol. Nu mai era nimeni în cort. Abia după un timp înţelese că se află într-unul dintre corturile proscrişilor.

– Unde e ea?

Bătrânul se aşeză pe pământ. Picioarele şi braţele îi erau încrucişate într-un mod bizar. Dădu din cap de câteva ori, de parcă ar fi vrut să îi răspundă, dar mai întâi trebuia să cugete. Jol rămase tăcut, aproape ţinându-şi respiraţia. Undeva, în mintea lui, putea să-şi audă corbii. Era noapte. Simţea asta prin ei. Nu mai simţise până acum o asemenea senzaţie care să provină de la corbi. Într-un fel era straniu, dar în celălalt sens, era mai mult decât plăcut. Pentru prima oară, dintr-un motiv neştiut, aproprierea dintre el şi corbi i se păru adevărată.

Pânza întunecată s-a dat la o parte, iar ea apăru încadrată într-o lumină galbenă ce părea să provină de la un foc foarte mare.

– Cum te simţi?

 Jol tresări când îi auzi glasul. Părea venit de undeva dintr-un gheţar. Pielea i se zbârli pe întreg trupul. Un fior rece, ca un vânt nevăzut, îi trecu pe şira spinării.

– Sunt bine, răspunse el încet.

Fiare ridică din sprânceană. Bătrânul abia de schiţă un gest, prea fin şi prea rapid pentru a fi văzut.

– Îmi…, începu ea, dar se opri. Ar trebui să mă urmezi. Vreau să-ţi prezint pe cineva.

Jol se mişcă rapid. Îi aruncă fugar o privire bătrânului. Se opri pentru o clipă, dar nu îşi dădu seama că nu avea rost să încerce. Bărbatul părea mult prea adâncit în gândurile lui, poate şi puţin nebun. Jol îl mai privi o dată, mai mult pentru a se asigura că a rămas pe loc, acolo unde îl văzuse şi ultima oară.

Când briza serii îl lovi în faţă, simţi o ameţeală plăcută. Proscrişii erau adunaţi în jurul unui foc măreţ. Femeile găteau, iar bărbaţii şi copiii imitau o vânătoare. Ceva mai departe de foc, un bătrân, adunase în jurul lui zeci de copiii, făcându-i să râdă şi să danseze.

Fiare se întoarse spre el cu o expresie amuzată.

– El e Briş, arătă ea spre bătrânul ce îi adunase pe copii. Omul din Lumea Nouă.

Jol mări ochii.

Fiare îi făcu semn s-o urmeze, iar el, ca un animal de companie, porni tăcut în urma ei.

Corturile mari ale proscrişilor desenau umbre pe pământ. Păreau a fi gheare mari ce abia aşteaptă să te înşface, topindu-se în lumina focului. Proscrişii îl priveau cu uimire, dar corbii păreau să le fie pe plac.

– Ce e cu ei? o întrebă Jol pe Fiare.

Fata îşi ridică o clipă privirea.

– De la Cresa… nu a mai existat altcineva care să se apropie ideii de corb.

– Cresa?

Ea se opri o clipă.

– Ai auzit de ea?

– E mama, şopti el.

 

*

Briş îl privea într-un mod ciudat. Părea să-l cerceteze. Încă nu scosese nici un cuvânt de când intraseră în cortul cel mare, împânzită cu opaiţe, ce aruncau o lumină strălucitoare, aproape ireală. Cortul mare era decorat cu pânzeturi fine, ce întruchipau diverse scenete. Jol nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Desigur, în peştera lui Neol, zărise o dată desene rupestre, dar nu îi păruseră nici pe sfert la fel de minunate ca cele ce împodobeau cortul lui Briş.

Briş părea a fi căpetenia proscrişilor, după felul în care arăta cortul. Era mult prea spaţios, împărţit în două de o pânză fină de culoarea caramelului. Dincolo de camera mare se putea zări un bladachin cu picioare sculptate. Pe unul din pereţii de pânză stătea atârnată o cucură lucrată de o mână măiastră. Capetele săgeţilor, ascuţite şi fioroase, ameninţau acea linişte perfectă.

Fiare oftă. Un sunet abia perceptibil, care, însă, îl înfrigură.

– Briş e cel ce îţi poate oferi răspunsuri, vorbi ea.

Dar Jol nu o putea auzi, era mult prea fascinat de omul din Lumea Nouă. Părea a fi bătrân, dar nu credea că e la fel de bătrân ca cel ce tocmai îşi trecuse mâinile peste trupul lui. Era un alt fel de bătrâneţe, ceva ce el nu putea înţelege. Mai degrabă, i se părea a fi o slăbiciune. Chipul bărbatului nu era ridat, dar trăsăturile îi erau adâncite. Părul grizonat, prins la spate, într-o coadă de cal, şi ochii de un gri-verzui, îl speriau cu adevărat. Pe de o parte i se părea ireal, dar pe cealaltă… nici nu voia să se gândească. Încercă să îşi dea seama unde sunt corbii, dar ei parcă dispăruseră din mintea lui. Acum se simţea singur. Singur şi înspăimântat.

– Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, concluzionă Jol.

Fiare îl privi. Ochii ei îl îngheţară.

– Cauţi răspunsuri, omule-corb, răspunsuri pe care numai Briş ţi le poate da.

Ca la un semnal, Briş se smuci spre ei, ţintindu-i cu o privire nebună.

Reclame

5 comentarii la “Cartea de blog V – Lumea pierduta

  1. Pingback: Cartea de blog VI si VII « Oana Stoica Mujea

  2. Pingback: Cartea de blog VIII si IX - Lumea pierduta « Oana Stoica Mujea

  3. Pingback: Cartea de blog XI - Lumea pierduta « Oana Stoica Mujea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s