Cultură generală…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A mea, a voastră, a tuturor. Ideea e că eu nu ştiu tot adevărul istoric din spatele poveştii, şi dacă aveţi completări le aştept cu plăcere.

 

Dar înainte de-a vă povesti despre cavalerul castilian Rodrigo Diaz de Bivar, vreau să lămurim câteva lucruri, pentru a nu rămâne aşa, în aer.

 

LUCRURI DE LĂMURIT:

 

Jugularii sunt menestrelii spanioli, cei ce îşi însoţesc poveştile cu o vielă. Vielă, desigur, este stră-străbunica viorii. Iar Ghitara este urmaşa directă a vielei (vihuelă în spaniolă). La sfârşitul secolului XV vihuela se transformă în ghitară, devenind instrumentul naţional al spaniolilor.

 

POVESTEA

 

Povestea ce v-o spun acum nu am auzit-o de la un jugular, ci, prima oară, am intrat în contact cu ea acum vreo şapte ani citind „Le cid” a lui Corneille. Dar, la vreo doi ani diferenţă mi-a picat în mână „Il cantare del cid” a lui Bertoni. Ceea ce m-a intrigat, comparând cele două opere, este faptul că lipsesc sau se adaugă elemente. Aşa că am căutat să aflu baza reală a poveştii. Cine e Cidul?

Suntem în Castilia anului 1033, la cârmă este regele Fernando I. În acest timp, din mulţime se ridică un caballeros ( sau hidalgos – cavaleri spanioli, nobilii cei mai mici din ierarhia feudală a Spaniei. De obicei foarte săraci, erau vasalii infansonilor, nobilimea mijlocie, care, la rândul lor, erau vasalii baronilor, iar baronii aveau ca suzeran pe rege), pe numele lui Rodrigo Diaz de Bivar. În istoria reală, Rodrigo n-a fost decât un căpitan în oştile regilor Fernando, Sancho şi Alfonso al VI-lea. S-a născut în anul 1043 şi a murit la 56 ani, în 1099, la Valencia.

Teritoriul unde se află astăzi Spania fusese invadat de mauri cu începere din anul 711, când faimosul prinţ al deşertului Tarik a trecut prin Gibraltar. De atunci, frumoasa Valencia – şi atunci se vorbea de frumuseţea grădinilor sale şi de castelul neasemuit – a trecut de la un rege maur la altul. Din teritoriile ocupate, în Spania nu au rămas decât câteva stătuleţe independente, dintre care, cel mai important era regatul Castiliei, stăpânit de Fernando şi urmaşii săi din secolul al XI-lea. Dar, adevărul este că poporul spaniol a început să se formeze abia în timpul Reconquistei; iar limba spaniolă lua fiinţă în această perioadă, având la bază dialectul castilian. S-a luptat mult pentru Reconquista şi mulţi au murit ridicând spada împotriva arabilor. Dar cele mai mari sacrificii le-a făcut poporul, în special ţărănimea, apoi populaţia orăşenească şi micii cavaleri. Reconquista a durat cam de la sfârşitul secolului al VIII-lea până în anul 1492, o dată cu cucerirea Granadei. Dar cea mai dramatică perioadă, şi ce-a ce a lăsat în urmă cele mai multe poveşti, este perioada în care a trăit şi lupta Cidul (supranumele i-a fost atribuit de regii mauri, cel puţin aşa spune legenda).

Se spune că Cidul a fost unul dintre cei mai viteji căpitani ai luptei pentru Reconquista, fiind şi cel ce eliberează Valencia şi, într-un fel, chiar domneşte asupră-i până la sfârşitul zilelor. Cu toate astea, în realitatea istorică, Cidul a fost un feudal crud şi lipsit de scrupule, dar, a căpătat, în imaginaţia cântăreţilor, cele mai nobile trăsături, devenind astfel un reprezentat de frunte al aspiraţiilor naţionale spaniole.

A fost căsătorit cu Jimena (Himena), luând-o de soţie după ce i-a ucis tatăl, pentru a-i aduce onoare propriului tată, şi au avut împreună două fiice. Pentru cei ce au citit varianta lui Corneille, Rodrigo şi Himena capătă alte trăsături. De fapt, fiecare poet, prozator, a adaptat povestea vremurilor, astfel pierzându-se multe din adevărurile istorice.

În istorie, naşul celor doi a fost Alfonso al VI-lea, cu toate că legenda spune că naşul ar fi fost Fernando. Uciderea tatălui Himenei nu a fost confirmată de istorie, această poveste cu uciderea părintelui apare la Corneille, probabil, pentru a-şi ţine cititorii cu sufletul la gură.

Cidul a trecut prin multe bătălii, atât cu spada în mână cât şi sufleteşti. Cu toate că legendele spun că ar fi murit când barba i s-a cărunţit, în realitate a murit destul de tânăr, la doar 56 ani. Eu n-am reuşit să găsesc nicăieri adevăratul motiv al morţii sale. Poate mă lămureşte cineva cum a murit. A căzut în luptă sau a dat vreo boală în el? Legenda spune, desigur, că după ce Cidul a murit, a lăsat cu limbă de moarte să fie îmbălsămat cu o alifie specială primită de la un rege maur (aceasta având proprietatea de-al face pe mort timp de 20 de ani să arate la fel ca în viaţă), să-l pună pe cal cu spada în mână şi să-l trimită în faţa cotropitorilor. Maurii prinzând de veste că Cidul a murit s-au grăbit să atace Valencia, dar când acesta a ieşit călare pe calul său, cu sabia în mână (avea şi nume spada aia, dar eu nu îmi mai amintesc), regii mauri au fugit (greu de crezut).

Cel mai mult mi-a plăcut povestea celor două fiice ale Cidului. Poveste confirmată şi de datele istorice. Dar pentru asta vă recomand să citiţi „Le Cid”. Sunt sigură că se găseşte şi o variantă în limba română pe undeva 😉

Blogareala

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Eu nu mă întreb de ce nu dorm la ora asta, pentru că mă uit la „Grande Fratello”. În timp ce scriu mă uit. În timp ce scriu, de obicei, mă uit la câte ceva. Cred că altfel n-aş putea. Dacă nu aud pe cineva vorbind în cameră, mă apucă bâzdâcii. Uneori ascult muzică, dar nu pot să cânt pentru că aş deranja toată casa, aşa că prefer să mă uit la TV.

Bine, dar nu de asta vă vorbesc în această minunată zi. Ci că de ieri – Doamne – Xreder mi-a dat şi blogul lui în grijă. Aşa că mi-am făcut de lucru, de parcă aş şi avea cine ştie ce timp. În plus, sunt mult prea obosită zilele astea. Am nevoie de mai mult somn, aşa că azi, mâine, o să dorm. Şi o să dorm mult. Poate o să fac ceva sală, dar de mai mult nu voi fi în stare. Deja mă simt mai epuizată ca niciodată. Şi, vă spun sincer, sunt şi foarte nervoasă. De ce? Habar nu am. Pur şi simplu sunt nervoasă. Şi nu mai ţin cont de nimeni şi nimic. Bine, e târziu, aşa că o să dorm… poate.