Blogareala

050demetia

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Eu nu mă întreb de ce nu dorm la ora asta, pentru că mă uit la „Grande Fratello”. În timp ce scriu mă uit. În timp ce scriu, de obicei, mă uit la câte ceva. Cred că altfel n-aş putea. Dacă nu aud pe cineva vorbind în cameră, mă apucă bâzdâcii. Uneori ascult muzică, dar nu pot să cânt pentru că aş deranja toată casa, aşa că prefer să mă uit la TV.

Bine, dar nu de asta vă vorbesc în această minunată zi. Ci că de ieri – Doamne – Xreder mi-a dat şi blogul lui în grijă. Aşa că mi-am făcut de lucru, de parcă aş şi avea cine ştie ce timp. În plus, sunt mult prea obosită zilele astea. Am nevoie de mai mult somn, aşa că azi, mâine, o să dorm. Şi o să dorm mult. Poate o să fac ceva sală, dar de mai mult nu voi fi în stare. Deja mă simt mai epuizată ca niciodată. Şi, vă spun sincer, sunt şi foarte nervoasă. De ce? Habar nu am. Pur şi simplu sunt nervoasă. Şi nu mai ţin cont de nimeni şi nimic. Bine, e târziu, aşa că o să dorm… poate.

Ia maşina, du maşina…

Honda mea a trecut la sandale, nu de alta, dar încerc să grăbesc căldura asta prin toate metodele. Pentru a-mi încălţa maşina a trebuit să mă duc să recuperez sandalele din ograda bunicii, acolo unde depozitez eu tot ce nu pot depozita în casă – abia aştept să fie gata biblioteca 😀 . Am luat jeep-ul, pe care, mai întâi, l-am descărcat de tot felul de materiale – nu, nu l-am lovit. Am plecat la ţară, am luat sandalele, m-am jucat cu câinii, rapid venit la Piteşti. Dus roţi, venit luat maşină. Stat schimbat. Şi pe alea de iarnă le-am lăsat acolo, că nu mai eram în stare să mai fac un drum pe autostradă. Nu cu jeep-ul, vreau să zic. Idioţenia de volan trebuie manevrat în toate părţile, că el nu ştie ca la toate maşinile, când îi dai drumul din mână să se îndrepte. Nu, nene, îl îndrepţi tu. Trebuie să fii atent la manevre, că altfel o iei imediat pe arătură şi – normal că se poate mai rău – la o sută douăzeci la oră trepidează. E deja a doua oară în patru zile când sunt nevoită să mă duc la ţară fără maşinuţa mea. Şi a doua oară când toată lumea – mai puţin tirurile şi daciile – mă depăşeşte. Nu se face aşa ceva, sunt o doamnă, ce dracu’.

Aşa că treaba asta cu ia maşina, du maşina, nu prea îmi place. Un beat de poliţai după autostradă era cât pe aici să mă mai şi oprească. Cred că îl băteam, ţinând cont că n-am putut depăşi viteza legală. Adică mă vedeaţi la TV cu chipiul ăluia între dinţi, la ce nervi aveam.

Mno, sper doar că nu mai vrea nimeni să mă treacă pe altă maşină zilele astea, nu de alta dar eu vreau să merg cu maşina, nu cu trotineta. Şi pentru a nu ştiu câta oară sunt convinsă că jeep-ul nu e maşină de oraş. Da, e fenomenal pe munţi, merge bine, e genial, dar în oraş sau pe autostradă mai bine nu.

Cam asta am făcut eu azi. Adică m-am sucit dintr-o maşină în alta. Ce altceva puteam face?

Supărată pe Gogol

Păi cum să nu fiu? Judecaţi voi cu mintea voastră. Dacă în primul volum din „Suflete moarte” eroul, adică Cicikov îşi duce povestea până la sfârşit, în al doilea volum, personajul, nu tot Cicikov, altul cu nume lung: Tentetikov, nu îşi termină povestea, pentru că Gogol, om rău, a aras manuscrisul de vreo două ori şi asta a fost ce s-a mai găsit din el. Aşa că o notă de subsol anunţă: „Aici manuscrisul se întrerupe”. No, puteţi pricepe de ce sunt nervoasă, da? Pentru că n-am imaginaţie de-a duce singură povestea la final şi chiar de-aş avea, sunt sigură că Gogol s-ar supăra.

Aşa că am trecut la altă carte. O carte pe care mama a găsit-o în podul bunicii. Am luat-o că am zis să o lipesc, că arată ca după război, dar mi-a făcut cu ochiul. Da, da, am verificat să fie toată că nu mai suport alta fără final.

Aşa că am ajuns la A. Stepanov şi a sa „Familia Zvonariov”. Acum e aici, sper să nu fie o altă Karenina că o să mă găsiţi plutind pe Argeş.

No, hai că v-am explicat şi ce citesc. După ce termin cu Stepanov am de ales între două cărţi, dar cred că am ales deja „Decameronul” al lui Boccaccio. Eu îmi amintesc, parcă, ca prin vis, că l-am mai citit, dar nu mai ţin minte cu precizie nici să mă tăiaţi. O fi, nu o fi… Vom vedea.

Din desaga lui Robert – New York

181

 

 

Pentru mama, daca se prinde, da click 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Direct de pe mail 🙂

 

 VIITORUL REGE AL ROMANIEI PRINTUL NICOLAE,
                                               UN REGE ATICOMUNIST.
         
                     
  „Romania ete o tara comunista!!!    Dupa douazeci de ani de la revolutie, puterea economica si politica este in mana mafiei comuniste.  Venirea monarhiei in aceste
conditii ar da numai legimitata clasei oligarhice.  Este nevoie de o rasturnare politica si sociala de proportii.   Modelul va fi DENAZIFICAREA intreprinsa de americani dupa al doilea razboi mondial in Germania. …….Ea a pus bazele „miracolului german” .Ea va pune bazele unui „miracol romanesc.”…Revolutia monarhica nu este a revansei. Toti membrii societatii trebue sa beneficieze de aceleasi drepturi si datorii. Numai in aceste conditii se poate vorbi de neutralitate politica si un rege al tuturor. Vom curata impreuna tara de securisti si comunisti”
CITITI PROGRAMUL POLITIC AL MISCARII ANTICOMUNISTE „REZISTENTA REGALA ROMANA  (R.R.R)  in /www.nymagazin.com ,in editia viitoare.                               
      Robert Horvath -Deva     cineast  New York                                             
             
                                  Institutul Cultural Regal Roman
                                                 (I.C.R.R)
           EXPOZITIE DE ARTA LA NEW YORK, TOKIO SI BUCURESTI.
La 1 Decembrie 2009, de Ziua Nationala va avea loc la New York o exozitie personala dedicata Romaniei. La aceasta manifestare va participa Printul Nicolae  si membrii diferitelor famili regale europene. Va fi o ocazie fericita pentru toti de a cunoaste si a strange mana viitorului rege. Volumul de arta „Printul renasterii””Romania” va fi lansat  cu acest prilej. Locul de desfasurare va fi Chelsea cartierul importantelor galerii de arta. (In apropierea studioului meu de film). Organizatorul acestei expozitii (curator)este sotia me, Kiyoko Horvath. Trebue mentionat ca la toate expozitile care le-am avut in jurul lumii, sa arborat steagul national .
In anul 2004 am dedicat expozitia”DE LA DALI LA DEVA” Regelui Spaniei JUAN CARLOS si regelui  MIHAI, Regele Romaniei. Expozitia surealista a inceput la New York si trecand prin diferite orase europene a luat sfarsit in Figueres la doi pasi de
Museul Salvador Dali. VA ROG  DESCHDETI   www.devagallery.com
            Veti putea vedea o lucrare favorita reprezentand tricolorul, avand in centru ei, crucea martirilor si a sperantei. Lucrarea a avut un deosebit succes.
Expozitia care va putea fi vizionata la sfarsitul anului si la Bucuresti este bazata pe motive arhaice romanesti. Sper sa intalnesc inca oameni care mai cred in bine.

          ROBERT HORVATH- DEVA  artist  New York    

                                
                  PRINTUL NICOLAE, VIITORUL REGE AL ROMANIEI.
                        „Vom curata impreuna tara de securisti si comunisti”
      Romania este pe marginea prapastiei. Presa internationala vorbeste de un iminent colaps economic,social si rasial. Suntem numiti tiganii Europei. Un popor cunoscut in intreaga lume prin omenie si simtul masurii, este asociat violentei si barbariei. Un popor avand o istorie si o cultura extraordinara pierde pe zi ce trece identitatea nationala, devanind un fel de turma, usor de manipulat si mintit. Statuia lui Eminescu este daramata, iar limba romana interzisa la centrele culturale din jurul lumii. Lipsa de cultura a neamului prost ,inlocuieste cultura. Mahalaua se muta in centrul orasului. Maneaua cucereste Romania. Asistam la o situatie fara precedent cand o natiune europeana,in loc sa se indrepte spre lumea civilizata, refuza geografia si destinul istoric.
Primul pas care trebuie facut pentru a iesi din aceasta fundatura, care pare fara iesire, este intrarea in legalitate. In momentul in care constitutia adusa pe turela tancurilor sovietice a fost abrogata intrarea in normalitate ar fi insemnat intoarcerea la un document esential al democratiei romanesti, Constitutia din 1923. Securistii si comunistii, dupa cucerirea puterii economice dupa Revolutie, au creat insa un document care ar fi trebuit sa le dea legimitate.Maculatura din 1991 a fost adusa prin tarnacopurile minerilor si bagata pe gatul romanului, prin tortura, batai si manipulare. Aceasta “democratie originala” isi gaseste continuitatea si in zilele noastre. Daca lumpenul sovietic ajuns presedinte ar fi cerut un referendum pentru a decide forma de guvernamant, ar fi pierdut. Ar fi castigat oamenii binelui. Astazi Romania ar fi fost o tara prospera si civilizata. In aceste conditii am fi intrat in Europa demni si prin usa din fata. Pentru a
demonstra ca securitatea putea fi alungata si nu ar fi astazi peste tot ,sa vedem ce sa intamplat la cateva luni dupa care Monitorul Oficial anunta victoria republicana. In primavara lui 1992, regele Mihai venea in Romania, pentru a doua oara dupa caderea comunismului, sa sarbatoreasca aici Sfintele Pasti. “Intr-o imagine devenita istorica, Maiestatea sa iesea in balconul hotelului Continental pentru a-l prezenta oamenilor pe nepotul sau, printul Nicolae, drept mostenitor al tronului. Simpaticul si elegantul baiat care a fascinat atunci multimea adunata pe strazile Bucurestiului – posturile de televiziune occidentale vorbeau de aproximativ un milion de participanti – avea doar 7 ani.Multi il priveau insa ca pe o speranta a Romaniei. Vedeau in el salvarea pentru o tara incapabila de a se dezmetici din cosmar.”
Sa vedem cine este acest print care vorbeste romaneste, are 23 ani, si traieste deocamdata la Londra.
Printul Nicolae de Romania, viitorul rege, este nascut in 1985 si este Varul Printului CHARLES si nepotul cel mai inantat in varsta a Majestatii Sale Mihai Regele Romaniei. El este descendent a Reginei Victoria si a monarhiilor Europene incluzand Tarii Rusiei. Pe linia maternala prin bunica, Printul Nicolae este deasemenea descendent al Printului Ieremia Movila, ctitorul minunatelor manastiri moldovenesti.
Regele Mihai este rege prin vointa natiei deci Legea Fundamentala nu poate suferii modificari. Monarhul constitutional nu are in prerogativele sale reviziurea constitutiei. Pentru ca urmasii tronului trebue sa fie pe linie masculina Printul Nicolae este singura persoana imaculata, demna de a ocupa tronul Romaniei, ca urmas al M.S Regelui.

Constitutia din ‘23 Despre Rege.

Art. 77. – Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboritoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboritorilor lor. Coboritorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religiunea ortodoxa a Rasaritului.
Art. 85.-Nici o modificare nu se poate face Constitutiunii.
Regele Mihai si principesa Anne de Bourbon-Parma au cinci fiice, dar conform legii salice ele nu pot urma la tron.

Ordinea la Coroana Romaniei

> 1. ASR Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei, Custode al Coroanei Romaniei; Art 77 – SUCCESIUNEA ANULATA
> 2. ASR Principesa Elena a Romaniei (a doua fiica a Regelui Mihai si a Reginei Ana); ART 77-SUCCESIUNEA ANULATA
> 3. Nicolae de Roumanie Medforth Mills (fiul Elenei, nepotul Regelui, care va deveni ASR Principele Nicolae al Romaniei la 1 aprilie 2010, la implinirea varstei de 25 de ani); ART-77-SUCCESIUNE DINASTICA LEGALA SI CONSTITUTIONALA .
Trebuie sa luam totul de la inceput. Nu avem dreptul de a ne amagi sau a minti pe altii altii. Cu tote ca ideia monarhica este adanc inradăcinata in constinta nationala, sansa revenirii la tron al regelui Mihai este nula. Pentru o intreaga generatie care a fost convinsa ca caderea comunismului era sinonima cu restauratia monarhica dezamagirea este profunda. De la un milion de oameni inbracati de sarbatoare care scandau “Regele si Patria” si printre lacrimi “Majestate nu pleca, asta este tara ta” pana la grupul politicos de batranei si cativa copilasi zgribuliti in port national, stransi in gara de la Savirsin, este un drum lung. De la cea mai mare adunare populara spontana, care a avut loc pe pe pamintul Romaniei, pana la singuratatea Pelisorului este un drum si mai lung. Daca perioada mentionata a reprezintat un vis monarhic, este sansa noastra acum, sa-l transformam in realitate.
Nici o fosta tara comunista nu avut sansa ca in fruntea unui miscari cu caracter anticomunist, sa fie o personalitate istorica. Multe voci din tara au incercat in decursul anilor sa-i diminueze rolul, sau sa-l faca tradator de tara. Au facut-o din necunostinta de cauza, revansa, sau manipulare politica. Adevarul este diferit. In conditile in care razboiul era pierdut oricum pentru membrii axei, Regele a facut totul pentru a salva tara de un razboi devastator si de ai da un viitor. Cautand date pentru filmul meu “Razboiul rece a inceput la hotelul Ambasador” (documentarul se ocupa de Actul de la 23 August si confruntarea dintre serviciul american si sovietic de pe teritoriul Romaniei, pana la abdicarea regelui) am dat de niste noi documente extraordinare, despre aceasta perioda. Ele dezvalue faptul ca intoarcerea armelor a fost organizata de Rege in apropiata colaborare cu O.S.S-ul american. Cordonatorul acestei actiuni a fost comandorul Frank Wisner.
Operatia a purtat numele de cod HAMMERHEAD Trebue remarcat ca comunistii au fost anuntati si integrati cu trei zile inainte de complot. Promisinile si garantiile oferite de americani vorbeau de un aranjament al aliatilor (gen Austria). Se vorbea de de arborarea in fata Palatului Regal a steagului american,englez,francez si sovietic. Deci vanzarea tarii sa facut nu la Bucuresti ci la Yalta. (National Security Archive-Records on cover operation).
In vederea acestui film am contactat Asociatia pensionarilor de la C.I.A. pentru a gasi martori oculari ai evenimentelor. Toti participantii mi-au vorbit cu emotie “de regele tinar si viteaz” facand eforturi sa-si ascunda lacrimile. Discutand cu acesti oameni cunoscatori, am ajuns la concluzia ca pierderea Romaniei a fost o infrangere dureroasa, un prim Vietnam. Am inceput sa fiu convins ca elita acestei organizatii abia asteapta sa gaseasca ocazia, de asi lua revansa. Din pacate nu sa intamplat asa. Greseli si gafe monumentale au facut ca credibilitatea si popularitatea monarhiei sa se subtieze cu timpul ajungand astazi in desuetitudine, la marginea rizibilului. Totul a inceput cu vizita de Pasti cand Regele nu a raspuns cererii multimii si a dat cot cu fugitii. Coabitarea si chiar colaborarea cu comunistii a deluzionat si indurerat pe toti. Daca ideia irationala de a lasa ca mostenitor al tronului pe cineva care nu are dreptul sa mosteneasca, poate
sa ne lase cu gura cascata, un Duda print consort a pus capacul.
Se apropie ora unui nou inceput. Restauratia monarhiei trebue sa fie acompaniata de readucerea valorilor natiei la conducerea tarii. Acest lucru poate fi infaptuit doar prin preluarea puterii din mainile mafiei comunist securiste, care avand sub comunism doar puterea politica ,a preluat acum si cea economica. Capitalismul rosu trebue decolorat.
Programul readucerii tarii la normalitate va fi dat publicitatii in curand. In memoria grupului de tineri din celula 8 scosi in dimineata racoroasa a diminetii de 6 Decembrie 1958 in curtea inchisorii Jilava pentru a fi inpuscati de Securitate, miscarea renasterii noastre, va avea numele REZISTENTA REGALA ROMANA sau RRR.
Criza economica a schimbat peste noapte toate datele ecuatiei .Din cauza mizeriei si a tensiunii etnice (vezi Italia ,Spania) si a coruptiei generalizate Romania a devenit un butoi de pulbere gata sa explodeze. Pentru ca are nevoie de o oaza de liniste si de stabilitate Occidentul sprijina actiunea noastra. Efortul de revenire la civilizatie este sprijinit de Casele Regale europene.
Romanii sunt inteligenti si au inceput sa inteleaga despre ce este vorba. Este ultima noastra sansa. La o rascruce a destinul trebue sa decidem daca continua destinul nostru european, sau devenim un fel de tara orientala.
In incheiere va dau o veste buna. Printul Nicolae ne spune tuturor celor care mai speram “Daca tara, romanii ma vor chema, sint pregatit sa raspund chemarii lor.”
“Sunt pregatit sa fiu Regele Romaniei”

ROBERT HORVATH- DEVA cineast NEW YORK 10 MARTIE 2009

Cartea de blog VI si VII

029demetia1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

 

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

 

DOMNIŞOARA FEELE

 

Îmi era frig. Răceala aia nu era instalată numai în trup, ci şi în minte. Mă simţeam ca un adevărat om de zăpadă. Ba nu, unul de gheaţă. Aveam impresia că şi de mă voi mişca, mă voi sparge. Durerile minţii mele erau prea multe, iar eu nu le mai puteam sorta. Mă încercau prea multe sentimente. Un amalgam ce se războia în capul meu.

Când Joanes m-a chemat în Bibliotecă, aproape că am răsuflat uşurat. Bănuiam că în ultimile douăzeci şi patru de ore încercase să descifreze manuscrisul. Refuzam să cred că ar fi reuşit. Încercasem eu însumi trei zile la rând să-mi dau seama despre ce limbă e vorba. Abia acum îmi dădeam seama că toţi acei ani în care învăţase limbile moarte ale pământului, nu mă pregătiseră pentru „Talpa lui Org”. Eram frustrat şi neputincios în faţa manuscrisului. Pentru oricine altcineva, nu ar fi fost decât o provocare şi mai mare. Dar, la dracu’, eu sunt un om destul de normal, nu mă încarc cu ambiţii ce nu mi se potrivesc. Şi oricât aş fi fost de curios, pur şi simplu, doream să-mi bag picioarele.

Mai mult m-am târât spre Bibliotecă. Simţeam nevoia să fiu departe de locul acela. Chiar dacă, încă, nu eram pregătit să o spun cu voce tare, îmi doream cu disperare să fiu lângă ea, lângă femeia-corb.

Nu ştiu de ce, dar ultimele zile mi le-am petrecut cu gândul acolo. Şi, de ce mă gândesc mai mult, de aceea mă îndrăgostesc mai cu patos. Parcă trăiam un coşmar sau, de ce nu, eram blestemat.

Joanes stătea ca de obicei la masă, cu lumânare în faţa lui. Biblioteca abia de se zărea. Însă eu ştiam, zeci, mii, sute de mii de manuscrise se aflau în întuneric.

Joanes abia dacă şi-a ridicat privirea din manuscris. Dădu cu pumnul în masă, răscolit de un sentiment puternic.

– Stai jos, Vrack! îmi spuse pe un ton entuziast.

M-am aşezat. Oricum nu îmi mai simţeam picioarele. Eram extenuat fizic şi psihic, iar atunci când Joanes era fericit, mă simţeam şi mai deprimat.

– Uite ce-am găsit.

Îmi întinse o foaie galbenă şi lumânarea. Lumina se revărsă uşor peste coala îngălbenită. Privirea mi-a rămas înmărmurită. Aproape că mi-aş fi dus mâinile la ochi şi mi i-aş fi frecat cu putere, dacă nu aş fi citit acea bucurie perfidă pe chipul lui Joanes. M-am uitat la el, apoi din nou pe hârtie. Imaginea mi se părea aproape ireală. Aş fi vrut să o ating, dar îmi era prea teamă că e totul un vis ce s-ar putea destrăma.

Imaginea acelei femei cu aripi de corb, mi se părea sublimă. Era aidoma specimenului – nu ştiu dacă e corect spus aşa – pe care-l văzusem în sediul FBI. Doar că femeia din imagine era mai primitivă. Figura îi era alungită, iar maxilarul gros, ce se continua cu o bărbie pătrăţoasă şi cu buze subţiri, răutăcioase. Lumina din ochi, chiar dacă era desenată în cărbune, mi se părea fabuloasă. Aripile ei erau mai mari, mai bine conturate. Poate mai puternice. Mai degrabă… nu ştiu, puterea aceea primitivă, era ceva, putere combinată cu fascinaţie.

– Creuel, se răsti Joanes.

Am ridicat din sprânceană, şi nu riscam să devin ironic. Doar că nu înţelegeam o iotă.

– Creuel, repetă el, dându-şi seama că nu suntem pe aceeaşi lungime. Asta e străvechea denumire a oamenilor corbi. Nu au existat decât doi, cred că ea a fost prima.

Mâinile au început să-mi tremure. Nu puteam să nu mă opresc din întrebarea aia tâmpită: „oare câţi ani are? De când e pe pământ? Ce e ea?” Îl priveam pe Joanes şi aproape că nu îl mai puteam înţelege. Ştiam zeci de limbi moarte, dar engleza mi se părea o limbă necunoscută. Buzele i se mişcau, iar ochii îi luceau plini de încântare, şi, în tot acest timp, mie îmi venea să vărs.

– Trebuie s-o scot de acolo, am spus într-un târziu.

Joanes a amuţit. Buzele i s-au strâns într-o grimasă, iar ochii i s-au micşoarat.

– Ai înnebunit?!

Desigur, era o întrebare de bun simţ, dar, sunt sigur că nu i-ar fi plăcut răspunsul.

M-am ridicat şi am dat cu palma în masă. Recunosc, cam tare, m-a durut. Flacăra lumânării a pâlpâit.

– Pentru Dumnezeu, nu o pot lăsa acolo să se facă experienţe pe ea. Tu nu ai văzut-o.

Chipul lui Joanes era o mare încruntare. Nu îndrăzni să se ridice, poate din cauza tremurului nervos.

– E ca şi cum cineva ar decide că nu poate lăsa aici o carte. Indiferent de motiv.

– La dracu’, Joanes, vorbim despre o fiinţă cu suflet.

Şi-a proptit palmele în masă, şi cu un chin aproape neomenesc, s-a ridicat, lăsându-şi umbra să se pogoare deasupra lumânării. Tremura din toate închieturile. Şi, pentru prima oară, părea cu adevărat să aibă două sute de ani. – Apropo, chestia asta cu vârsta lui trebuia s-o lămuresc până la urmă, nu îmi place să-mi râdă în nas în felul ăsta.

Pumnul lui Joanes se propti în masă. Slab, nevlonic, şi totuşi impunător.

– Vrack, să nici nu-ţi treacă prin cap. Alungă-ţi gândul.

– Oh, mai scuteşte-mă, Joanes. Ce o să-mi faci? O să tremuri la mine până o să mor de frică?

Mi-am înghiţit imediat limba. Mă simţeam roşu’ ca un foc abia aprins. Nu ar fi trebuit să-mi vărs năduful pe el, doar pentru că eu voiam să o scot pe ea de acolo.

Joanes îmi aruncă o privire goală. Nu se citea nimic în ea. Dădu scaunul la o parte şi trecu pe lângă mine. Trupul îi tremura. Abia atunci mi-am dat seama cât era de bătrân şi cât de nedrept fusesem.

– Joanes, îmi pare rău! N-am…, dar mi-a închis uşa în nas.

Ştiu, uneori sunt adevărat dobitoc.

 

*

Nici un sunet nu mi-a distras auzul. Poate doar torsul scăzut al motanului, ce dormea undeva, printre cutiile domnişoarei Feele. Deja era instinctiv. Ştiam că e noapte şi ştiam că e frig. Cu toate că în Bibliotecă era tot timpul o temperatură constantă, însă oasele mele păreau că se războiesc între ele, în interiorul trupului meu. Asta însemna clar că e frig. Poate că şi ploua, dar de asta nu eram prea sigur.

Am rămas în camera mea întreaga noapte, fără să mă mişc, fără să-mi doresc ceva anume. Singurul lucru pe care reuşeam să-l fac era să mă gândesc la ea. La ea şi la modul în care aş putea să intru acolo şi s-o salvez. Îmi dădeam seama că nu îi puteam cere ajutorul Daleei. Ea nu ar fi mişcat nici un deget, femeia-corb era prea importantă pentru ei. Pentru ea. Nu ar fi făcut decât să mă îndepărteze, poate chiar să o mute de acolo pe femeia care mi-a răpit sufletul şi inima.

Mi-am petrecut întreaga noapte tocindu-mi mintea, dar nu am găsit nici un răspuns. Nu m-am gândit nici o clipă să apelez la cărţile din Bibliotecă pentru a-mi arăta răspunsul, calea cea dreaptă. Deja eram sătul de ele şi, de ce să nu recunosc, speriat. După moartea lui Zed şi apariţia femeii-corb, îmi dădeam seama că Joanes nu îmi spusese absolut nimic. Vrăjitorul care-mi transformase urechile fusese doar o picătură într-un ocean. Nu puteam să nu mă întreb ce există pe lume, cât şi unde e ascuns.

Nu am crezut niciodată în Iad şi, după ce am ajuns la Bibliotecă, mi s-a confirmat inexistenţa lui. Dar asta e altă poveste, cu toate că am ajuns să mă tot gândesc la ea, ca la o durere ce mă apasă într-un colţ al capului.

Spre dimineaţă domnişoara Feele a intrat în debara. M-a privit o clipă, stând în uşă şi lăsând o pată de lumină să se scurgă în încăpere. Motanul s-a trezit, a sărit de sub cutii şi a pornit pe holul Bibliotecii. Feele îl privi amuzată.

– N-am mai avut niciodată o pisică aici, spuse ea.

Cred că sunetul glasului ei m-a readus cu picioarele pe pământ.

– Black e minunat, am spus eu, mai mult dorind să-i confirm ceea ce dorise să spună cu adevărat.

Feele îl mai privi o clipă, probabil până când a intrat în vreo încăpere şi l-a pierdut din vedere. Apoi, cu gesturi rapide şi totuşi şovăitoare, închise uşa în urma ei. Am avut impresia că, mai întâi, s-a asigurat că Joanes nu e prin preajmă. Am văzut-o scoţând teancul de chei din buzunar. A ales-o pe cea corectă şi a încuiat uşa.

Am tresărit, dar nu am spus nimic. Eram curios, dar în acelaşi timp şi impacientat.

– Trebuie să-ţi vorbesc, îmi şopti ea, îndreptându-se spre mine.

Da, mă simţeam ciudat. Femeia de serviciu a Bibliotecii voia să-mi vorbească. Mi se părea hilar şi periculos în acelaşi timp. Însă privirea ei serioasă, mi-a dat de înţeles că aş face bine şi aş asculta-o. Şi nu aveam de gând să o dau în bară la fel cum făcusem cu Joanes.

S-a aşezat lângă mine pe marginea saltelei. Şi-a lăsat capul în palme şi a scos un oftat ce părea să vină din adâncul sufletului.

– Ştii de cât timp n-am mai ieşit la lumina zilei, Vrack?

Am tresărit. Sigur că nu din pricina luminii, ci din cauza faptului că-mi spusese pe nume. Nu o mai făcuse până atunci, dacă nu încerca să evite cu totul numele meu, atunci îmi spunea domnule. Poate că nu era nimic, dar mie mi s-a părut, oarecum, copleşitor. Oare când mă apropiasem de femeia de serviciu? Ea continuă nestingherită.

– Aş zice că a trecut un secol, Vrack.

 Oh, continua să-mi repete numele. Cred că nu îmi plăcea asta. Aşă făcuse şi mama întreaga ei viaţă. Ba mai mult, mama îmi apăsa numele de parcă altfel nu aş fi fost capabil să-mi dau seama la cine se referă.

– Un secol, am zis eu, necrezînd nici un cuvânt.

– Nu, mai bine de atât. De când Joanes a început să-şi caute înlocuitor, nu am mai ieşit. Nu mai aveam puterea s-o fac. Şi acum, ca să fiu sinceră, nici n-aş mai vrea s-o fac. Lumea s-a schimbat mult. Ascultă, Vrack, câţi ani crezi că am?

Oho, întrebare de o mie de puncte, răspuns… aaa, în mintea mea nu s-a auzit decât un scârţâit puternic.

Am privit-o cu atenţie, iar ea îşi lăsă chipul la studiat.

– În jur de şaizeci de ani, am răspuns sincer.

– Sigur, cum să nu, spuse ea râzând.

Am ridicat neputincios din umeri. Sigur avea să-mi vină cu povestea aia…

– Am trei sute şapte ani, împliniţi.

Poftim, începea şi ea. Doar eu am douăzeci şi patru bătuţi pe muchie. Şi nu încerc să mă joc de-a Jorje Nemuritorul.

– Mdea, am răspuns.

– Ştiu, majoritatea celor racolaţi de Joanes spuneau doar „mamăăă, ce beton!”, numai ţie ţi se pare din cale afară de…

– Imposibil, am ajutat-o să-şi găsească cuvintele. Bine, pot crede că eşti un djinn şi că spiritul tău trăieşte la infinit, dar…

– La dracu’, Vrack. Nu eşti deloc atent.

Mi-am înghiţit limba. Ok, era imposibil, şi totuşi, niciodată să nu spui că e imposibil.

Feele s-a întors spre mine şi mi-a luat mâinile într-ale ei. Mă privea cu durere. Oftă din nou.

– Ascultă, Vrack… El nu mai are mult. Şi atunci când v-a muri, vei şti tot ceea ce te frământă acum. Toate cunoştinţele lui îţi vor fi transferate ţie, toate puterile pe care el le deţine prin însăşi funcţia de care are parte. Toate cele pe care le-a văzut, le vei vedea şi tu de parcă ai fi fost acolo. Aşa s-a întâmplat mereu şi aşa va fi şi de aici încolo.

Oftă din nou. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, ca un urangutan fără minte.

– Ştii, Vrack, şi el s-a îndrăgostit de… ei bine, de un fenomen fantasitc.

Ok, cred că în momentul ăla gura mi s-a închis. Apoi, din relfex, mi s-a deschis iar.

– Ce?!

Feele mă privi ca pe un copil tembel, ce tocmai pusese o întrebare tembelă.

– Da, a fost. A răpit-o dintr-un sediu KGB.

– KGB? Cum dracu’ a răpit-o?

– Dacă m-ai fi ascultat cu urechile, ei bine, atunci ai fi priceput. Partea cu puterile, ai înţeles-o?

– Puterile…

– Ei da, spuse ea ridicându-se, puterile. Puterile lui îţi vor fi transferate ţie.

– Şi ce anume era? Adică ce fel de creatură?

Nu mi-am putut reprima întrebarea. La dracu’ cu puterile, cu vârsta înaintată, cu toate drăciile, voiam să ştiu ce era ea.

– Tu nu eşti în toate minţile, îmi spuse ea. Era, ei bine, era un fel de mutant.

Orice ar fi însemnat asta, imaginaţia mea a luat-o razna.

– Bine, explică „mutant”.

Nu îmi venea să cred când am auzit-o râzând. Ştiam că râde de neştiinţa mea, ceea ce mă enerva, dar, oarecum, puţin, mă şi amuza.

– Ce am spus aşa amuzant?

– Era o femeie, mi-a spus ea printre lacrimi de râs. O femeie ce putea provoca vântul, zăpada, ploaia. Doar cu puterea minţii.

Bine, începeam să-mi revin. Puteam să cred în astfel de mutaţii. Erau peste tot în lume. Uneori mai spuneau şi la ştiri despre mutaţii, dar, în fine, nimeni nu ştia prea multe. Iar serviciile, indiferent din ce ţară ar fi fost ele, ei bine, da, ţineau lucrurile astea ascunse. Lucrez de trei ani la Bibliotecă şi am văzut o sută de tâmpenii, dar nu mutaţii. Bine, dacă nu mă gândesc la femeia-corb. Şi ea era o mutaţie până la urmă.

– Şi? Ce s-a întâmplat cu ea?

Feele închise şi deschise ochii.

– După ce a salvat-o, vrei să spui.

– Da.

– Femeile, de obicei, sunt nerecunoscătoare. Mai ales cele care sunt salvate. De ce crezi că se spune că pe cine nu laşi să moară…

– Bine, bine, nu de teorii am nevoie, vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu ea.

– Piuuu, dar nu te laşi uşor, nu Vrack?

Am ridicat din umeri, adevărul e că dacă nu îmi spunea mai repede, aveam să urlu.

– Ei bine, a creat un fel de apocalipsă şi a fugit. Nimeni nu a mai găsit-o vreodată. Nimeni nu a mai auzit de ea, iar Joanes… ei bine, de atunci a îmbătrânit mai repede. A avut şi zile mai bune, zile în care părea că reîntinereşte, dar până la urmă dragostea l-a învins.

– Feele, explică-mi, cum puteţi trăi atât de mult şi cum puteţi întineri şi îmbătrâni în funcţie de ceea ce simţiţi?

S-a aşezat din nou lângă mine, de parcă de asta depindea totul.

– Nu ştim, Vrack, dar o dată ce ai ajuns să fii în slujba Bibliotecii, se întâmplă pur şi simplu.

– Ce e Biblioteca, de fapt, şi ce caut eu aici?

– E magie, Vrack. Nu ţi-ai dat seama? Totul e magie. O dată ce Bibliotecarul moare, toată magia se transferă în cel ales. Aşa a fost dintotdeauna.

– Ce înseamnă totdeauna?

Ea tăcu. Mi-am dat seama că nu ştia să-mi explice, şi totuşi se chinuia s-o facă.

– Ei bine, se presupune că primul Bibliotecar s-a născut în Alexandria, Biblioteca l-a ales.

– Mda.

Ea nu păru să ţină cont de neîncrederea mea.

– Când Biblioteca nu s-a mai simţit în siguranţă în locul acela, l-a învăţat pe Bibliotecar ce să facă. I-a dat putere, magie şi i-a spus să sape. Să sape kilometrii întregi sub pământ şi adânc. Şi l-a pus să o facă de unul singur. Dar nu tot acolo. Toate cărţile, toate secretele lumii au fost ascunse, iar Bibliotecarul a ajuns în Anglia şi a ales Londra pentru ceea ce îi poruncise Biblioteca. Asta e legenda. Când Bibliotecarul a terminat şi ea s-a simţit în siguranţă, lui i s-a cerut să-şi găsească un înlocuitor, iar el a fost lăsat să se odihnească. De atunci, aşa merge treaba.

– Şi tu?

– Eu?

– Da, tu.

– Presupun că Bibliotecarul nu se descurca de unul singur, aşa că ea i-a făcut un favor. Nu ştiu, ştiu doar că cel dinaintea lui Joanes m-a rugat să-l ajut şi, de atunci… iată-mă!

Dădu să plece, dar am tras-o de mână spre mine. Încă mai aveam întrebări fără răspunsuri.

– Aşteaptă, şi cum voi şti eu să comunic cu ea?

– Cum ştii să ajungi la ea?

Nu era tocmai o întrebare. Ştiam exact cum, nu era mare lucru, doar un capac de canal.

– E logic, toţi intrăm prin acelaşi capac de canal.

Tot trupul i s-a întors spre mine. Am văzut cât îi era chipul de amuzat.

– Serios? Tu intri printr-un capac de canal?

Hmm, oare ce era aşa amuzant. Am aprobat din cap.

– Ultima oară când am intrat, jur că era o poartă de fier. Oricum, îţi spun sigur că pentru Joanes e o uşă în toată regula, chiar el mi-a spus. Nu avem aceleaşi intrări. Nu o să le avem niciodată. Ea se deschide pentru noi şi, dacă nu o să mai vrea, nu o s-o mai facă.

I-am mulţumit din priviri. Joanes niciodată nu îmi spusese nimic din toate astea. De fapt, Joanes nu îmi spusese niciodată nimic.

Se apropia de uşă şi, dintr-o dată, s-a întors spre mine, cu o faţă mai mult decât serioasă.

– Ai grijă, nimeni nu trebuie să intre vreodată aici, oricât de important ţi s-ar părea. Nu îţi fă griji, nu pot intra decât invitaţi.

Apoi plecă, luându-şi găleata şi mopul, de parcă nimic din toatea alea nu s-ar fi întâmplat.

UN NOU BIBLIOTECAR

 

 

M-am târât până în Bibliotecă, aşa cum se târăşte Black când simte o lene profundă. La mine nu era vorba de lene, ci de jenă. Îmi era ruşine să dau ochii cu Joanes după ceea ce îi aruncasem în faţă. Îmi era jenă de mine. Atunci când m-a chemat am simţit că mi se înmoaie picioarele, dar era evident că nu îl pot evita la nesfârşit.

Biblioteca era înconjurată de întuneric. Nici o lumânare care să ardă stingheră pe masa de lucru, nici o rază venită din depărtare. Am căutat întrerupătorul cu mâna, dar Feele mă opri.

– Urmează-mă, nu aprinde lumina.

Mi-am dat seama imediat unde mă duce, cu toate că nu mi se vorbise niciodată despre un asemenea loc, dar eu ştiam că există. Ştiam că Bibliotecarul îşi are „casa” la Bibliotecă. Aşa că, desigur, mă gândisem adesea la dormitorul secret ce îl găzduia pe Joanes. Nu pot spune că eram emoţionat, pentru că sentimentul de ruşine încă domina celelalte simţuri ale mele.

Feele mă conduse dincolo de rafturile principale, spre cele din spate, acolo unde nu ajunsesem decât o dată sau de două ori. Joanes îmi spusese adesea că îmi pot la fel de bine şi închipui cât de mare e Biblioteca. Că nu are nici un sens să încerc să o descopăr, oricum mi-ar lua mai multe vieţi s-o fac. Lucru care m-a intrigat, normal că da, pentru că Joanes ştia exact unde să găsească cartea care-i trebuie atunci când o voia. Dacă Biblioteca era atât de mare pe cât spunea el, atunci cum dracu’ făcea? Ok, ok, magia. M-am strâmbat în gândul meu şi am zâmbit în acelaşi timp. O luam razna. Da, era un adevăr. Îmi dădeam seama că nu ai cum trăi sub pământ fără să nu o iei razna.

Feele împinse într-unul din rafturile mici. Mda, un clişeu, mă aşteptam la asta. Eram într-o Bibliotecă. Uşile secrete se ţineau în biblioteci de veacuri, aşa că nu m-aş fi putut aştepta la altceva. Un singur lucru îmi plăcea însă. Ei bine, da, era o adevărată provocare să îţi dai seama care era raftul corect.

Uşa s-a deschis cu un scârţâit nervos. De parcă ar fi ţipat la mine. Până şi atmosfera din cameră părea încărcată. Câteva petale de foc, îmi luminară calea. Opaiţe ce împrejmuiau încăperea, dând senzaţia unei lumi dispărute şi totuşi autentice. Camera era enormă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Nu era o simplă cameră, era un apartament. Şi încă unul îndestulător.

O cameră mare mă primi, printre perdele de mătase, închise la culoare, ce păreau să ascundă razele opaiţelor. Jilţuri vechi, îmbrăcate în blănuri naturale, stăteau în jurul unei mese antice. Nu îmi dădeam seama exact, dar părea să dateze din perioada victoriană. Valurile de perdele, transparente, de culoarea vişinei putrede, mă intimidau. Părea că sunt în camera unei târfe pregătite de un chef pe cinste. Şi totuşi, era o cameră onorabilă pe de altă parte.

Feele dădu perdelele la o parte şi îmi făcu semn să o urmez. O uşă înaltă, înaltă cam de trei ori cât mine, sculptată, cu căpăţâni de lei şi pisici sălbatice ieşind, parcă, din iad, mă întâmpină. Era înfiorătoare sculptura, dar demnă de studiat. Nu îmi aminteam să mai fi auzit undeva de o asemenea lucrătură, dar poate că-mi scăpase ceva de-a lungul timpului.

Un hol lung, luminat de candelabre din care se scurgea, constant, ceara albă a lumânărilor. Apoi, o nouă uşă. Mai mică, mai normală. Tot din lemn sculptat, dar imaginile nu erau la fel de apocaliptice. Un mâner în formă de leu ce rage, se găsea în josul uşii. Am urmărit-o pe Feele cum îl apasă. Uşa s-a deschis uşor, fără să scoată nici un sunet. Lumina s-a revărsat pe hol. În sfârşit, electricitate. Ştiam că Joanes era un împătimit al luminii lumânărilor, dar puţină electricitate nu strică niciodată.

Am rămas în prag, cercetând cu privirea intrându-l. Camera era mai mare decât ar fi putut să cuprindă ochii mei. Albastră în întregime. Din loc în loc, câte o frescă ce reprezenta lumi apuse, întinerea locul. Am văzut două candelabre mari, de cristal, alimentate cu electricitate, atârnând de tavanul înalt.

Două canapele îmbrăcate în piele de urs, probabil, una în faţa celeilalte, ambele putând găzdui, fără probleme, şase persoane, şi o masă lungă şi joasă în mijlocul lor. Şapte trepte poleite, parcă, în cojiţă de aur, şi un deal din parchet din lemn greu, pe care se afla un baldachin pentru patru persoane. Baldachinul era acoperit de perdele groase, dintr-un material catifelat, dar nu era catifea, de o culoare indecisă. Un albastru combinat cu galben şi maron. Nu îmi dădeam seama exact ce ar trebui să rezulte. Nu era o culoare tare, dar nici una foarte plăcută.

Feele s-a apropiat de baldachin, a tras uşor de una din perdele, apoi a dispărut după ea. Am auzit o tuse guturală, venită dinspre pat, ca un tunet. Apoi, totul s-a cufundat în liniştea de mai înainte.

După un timp – poate o eternitate – Feele a ieşit şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am parcurs şi ultima treaptă, tremurând. Nu eram sigur ce mi se întâmplă. Orice sentiment aş fi avut până atunci, s-a intensificat de zeci de ori. Recunosc, dacă cineva ar fi făcut un simplu „bau” la mine, cu siguranţă că aş fi sărit în sus.

Picioarele îmi mergeau singure. Nu voiam sub nici o formă să mă apropii de baldachinul ăla, şi totuşi o făceam. Eram împins de propria-mi nebunie. De propria-mi sete nestăvilită.

Feele s-a dat la o parte şi m-a împins dincolo de perdele. Cred că am închis ochii pentru o clipă, pentu că atunci când i-am redeschis, mi s-a părut că plutesc. Că totul s-a uşurat în mine. Apoi, privirea mea s-a lipit de-a lui.

Am tras aer în piept pentru a-mi împiedica impulsul de-a ţipa. Omul din faţa mea… nu, nu putea fi un om, şi cu atât mai puţin Joanes. Nu putea fi nimic din ceea ce am crezut eu că este. Dar ce dracu’ credeam că este. Din Joanes nu mai rămăsese decât un pic de piele aşezată pe oase. Părul îi albise în întregime, iar ochii îi intraseră în orbite. Aproape că nici nu i se mai zăreau pleoapele sau culoarea irisului. Buzele i se subţiaseră, iar mandibula îi intrase în carne. Structura dinţilor i se vedea clar, urcând dinspre bărbie, spre buze.

Şi-a întins una din mâinile osoase spre mine. Carnea aproape că i se dezintegra. Nu ştiam ce aş putea să fac. Îmi era teamă să-l ating, dar îmi părea şi rău să nu o fac. Aşa că, tremurând, mi-am întins mâna spre el. I-am atins degetele. Erau reci, atât de reci că m-a trecut un fior pe şira spinării. Dar nu eram în stare să mă retrag. Pielea mea părea lipită de oasele lui.

Capul i s-a întors uşor spre mine. Aveam senzaţia că il mişcă cineva, un fel de scripete nevăzut. Eram sigur că de ar fi făcut-o singur, s-ar fi dezintegrat în totalitate.

Şi-a trecut limba peste buze şi mi-a zâmbit. În acel moment toate oasele i-au ieşit în evidenţă. Lumina a căzut cumva pe chipul său, într-un fel ce mi-a dat de înţeles că am de-aface cu un demon.

– Diavol, a murmurat Joanes. Nu sunt un diavol.

Aş fi vrut să-i spun că nici nu mă gândisem la asta. Dar părea că ştie deja ce gândesc.

– În curând toate întrebările tale vor căpăta un răspuns, continuă el. Dar trebuie să fi sigur că îţi doreşti să trăieşti cât am trăit eu.

Nici dracul în persoană nu ar fi putut fi sigur de asta. Inima mi-a luat-o la trap. Mă gândeam cum o să arăt peste două sute de ani. La fel ca el? Sau şi mai rău? Cine să îşi dorească aşa ceva? Ei bine, poate că nu sunt un credincios. Nu aveam habar cine e Dumnezeu şi de ce e, şi dacă e. Dar atunci am fost sigur că există ceva, o divinitate, ceva mai presus de înţelegerea mea.

– Nu ştiu, am şoptit.

– Sigur că ştii, a spus el, de undeva din gât, căci buzele abia de i se mişcau.

– Nu cred că pot trăi cu o asemenea responsabilitate în cârcă.

Şi-a întors chipul în partea cealaltă. Eram sigur că plânge, dar nu puteam vedea nimic. Mi-am retras mâna dintre oasele lui. Atunci am simţit un fior de durere trecându-mi prin trup.

– Da, am spus. Dar nu ştiu de ce am făcut-o. Ştiu doar că s-au întâmplat două lucruri concomitent. Joanes a murit, iar eu am fost luat în stăpânire de o putere inumană.

Am ameţit, am căzut prin perdelele baldachinului, şi în acelaşi timp am trăit cea mai minunată experienţă pe care aş fi putut s-o am vreodată. Mii, milioane de informaţii se îngrămădeau în mintea mea. Îmi era frig şi cald în acelaşi timp. Bine şi rău. Eram fericit şi trist. Primeam şi primeam, dând la schimb doar fericirea mea. Dar ce era fericirea în schimbul acelor lucruri minunate pe care le aflam. Toată lumea, toată istoria ei era acum în capul meu.

 

*

M-am trezit bulversat. Nu îmi prea priau visele. Nu ştiam dacă era vorba de un coşmar sau orice altceva, dar, în orice caz, nu îmi plăcuse deloc.

Mă simţeam greu, de parcă soarta lumii stătea pe umerii mei. E al dracului de greu să ţii întreaga lume pe umeri. Să-i simţi păcatele, să-i simţi bucuriile, dar, mai presus de orice, să-i cunoşti demonii.

Mi-am privit mâinile. Erau normale, cu toate că le simţeam al dracului de grele. Dar arătau la fel ca întotdeauna. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am pus în faţa oglinzii. Eram acelaşi. Poate că arătam puţin mai tânăr, mai întremat. Mă simţeam şi arătam mai bine. În mine exista o putere, ceva inexplicabil.

Mi-am adus aminte de „Talpa lui Org” şi atunci în mintea mea s-a deschis o adevărată bibliotecă. Mii de informaţii mi-au năpădit creierul. O durere, ca un pumnal de cuţit, mi-a străpuns capul.

Ştiu că am căzut în genunchi, încercând să-mi ţin capul în mâini. Eram greu cu totul, dar capul părea că atârnă o tonă.

– Vrack! Vrack!

Glasul ei m-a readus la normal. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Feele privindu-mă speriată. M-a luat de braţ şi m-a ridicat.

– E normal să fie aşa, în capul tău există informaţiile căpătate de-a lungul a milioane de ani. Tot ceea ce au strâns Bibliotecarii dinaintea ta se află în mintea ta acum. Te vei obişnui. Uneori te vei confunda cu ei. Vei avea impresia că le trăieşti amintirile, dar sunt numai informaţii. Te voi ajuta să treci peste asta.

Cred că privirea mea era pierdută. Nu o înţelegeam prea bine. Eram confunz.

– Nu am visat?

M-a aşezat pe saltea şi mi-a adus un pahar cu apă.

– Diseară te vei muta în camera Bibliotecarului. Odihneşte-te, pe urmă, încet, încet, o să înţelegi ce ai de făcut.

M-am întins. Black a sărit pe mine şi a început să toarcă. Îmi plăcea când făcea asta, pentru că se hrănea cu energia mea negativă, eliberându-mă de tot ceea ce era mai rău.

– Feele, a murit? cred că întrebarea s-a născut dintr-o dată în mine. Şi apoi, trebuia să mă asigur că nu greşesc.

– Sigur că a murit, mi-a răspuns ea nepăsătoare.

Atunci toate frustrările mele au ieşit la suprafaţă. Mă speriam pe mine însumi, mi se părea de-a dreptul crunt. Aveam impresia de mai devreme, lumea stătea pe umerii mei.

 

File de jurnal II

 

Mă împuţinez pe zi ce trece. Nu mai sunt eu. Am ajuns să învăţ limbi moarte ca să lucrez la un amărât de muzeu. Viaţa mea se împarte între muzeu şi mama. Vizitele pe care i le fac la sanatoriu sunt din ce în ce mai deprimante. Faptul că le vorbesc oamenilor despre manuscrise străvechi şi despre limbi moarte, nu îmi aduce prea mulţi bani. Sigur, ar fi fost interesant ca după atâţia ani de muncă să fiu în stare să scot ceva mai mult, dar, pur şi simplu, ăsta sunt. Îmi dau seama zi după zi că nu am altă soluţie. Am încercat la siteurile arheologice, dar toţi cunosc câte ceva despre heroglife, de parcă asta ar însemna cu adevărat limbi moarte.

Sunt îngropat într-un muzeu. Trăiesc la marginea Londrei într-un apartament cât o debara, şi nici ăla nu e al meu, ci proprietatea muzeului. Poate că tata a avut dreptate să fugă de lumea asta, dar eu nu sunt pregătit încă. Cineva trebuie să se îngrijească şi de mama, chiar dacă ea nu mai simte toate astea.

Mă întreb adesea cine se va îngriji, până la urmă, de mine. Dar nu găsesc un răspuns.

Mi-am ridicat capul din cărţile mele – cred că e prima zi de mai bine de o săptămână când cineva ţine să alfe ceva despre cărţile vechi – şi l-am zărit pe bătrânul ăla ciudat.

Dă târcoale muzeului de mai mult timp. Mereu e îmbrăcat la fel; într-un parpalac negru şi lung şi poartă ochelari de soare. E grizonat. Cred că are în jur de patruzeci de ani, cu toate că uneori arată ca de şaizeci. Astăzi mi-a vorbit pentru prima oară. Mi-a părut puţin stânjenit, dar şi-a revenit destul de repede.

– Aş avea nevoie de cineva ca tine.

Mi-a spus-o aşa, în doi peri. Fără prea multe introduceri. Nu ştiu ce înseamnă cineva ca mine şi nu ştiu dacă voi şti vreodată. Un ratat?

– Se câştigă bine?

A fost singura întrebare pe care am putut s-o pun. Ştiu, deloc inteligentă, dar în ultimul timp nu m-am putut gândi decât la mama. Aşa că venitul era prioritat.

– Te asigur că nu vei duce niciodată lipsă de nimic. Doar că ucenicia durează trei ani.

– Ucenicia?

– Vei înţelege de unul singur. Eşti de acord?

Nu am putut să-i dau un răspuns, asta şi din pricina faptului că întrebările mele au rămas fără răspuns, dar nici nu pot spune că toate astea nu mă intrigă, pentru că m-aş minţi pe mine însumi, ceea ce nu ar fi corect.

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cartea de blog V – Lumea pierduta

11

PRIMA PARTE

 

MANUSCRISE DEMONICE

OMUL DIN LUMEA NOUĂ

 

Jol trecu printre comercianţi cu o viteză uluitoare. Corbii abia de se puteau ţine după el, iar trecătorii fură nevoiţi să sară din calea lui, ca din faţa unui dezastru. Cu toţii rămâneau privindu-l, cum îşi îndreaptă paşii pe pavajul plin de ţărână. Alerga în partea cealaltă a Oraşului, acolo unde erau proscrişii şi, în special, vrăjitorii. Nu încercase niciodată să exploreze partea aceea a Oraşului, Mama Sarah îi interzisese în mod repetat. Şi o făcuse în cel mai serios mod, căci sprâncenele i se întâlniseră undeva la baza nasului, iar mustăţile i se zbârliseră. Şi oricine ştia ce înseamnă asta. Oricine avea ceva minte. Însă, de data asta, Jol se hotărâse să îşi ia viaţa în propriile-i mâini. Şi dacă nici vrăjitorii nu aveau să ştie să-i dea răspunsuri, ei bine, atunci nimeni nu o mai putea face.

Alerga, încercând să-şi controleze respiraţia, nepăsându-i că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui, dar, în special, nepăsându-i că face ceva ce i se va imputa cu seriozitate şi severitate.

În crâncena sa alergare, dădu peste Trec. Paşii i se împleticiră, trupul i se duse în faţă, şi întreaga greutate se lăsă pe corpul vulturanului. Un moment mai târziu, deschizând ochii, se zări grămadă peste marele preot al Oraşului. Sări în picioare repede, şi încercă să-l ajute pe Trec să se ridice. Însă preotul nu dădea nici un semn că ar vrea să ajungă din nou cu picioarele pe pământ.

– Unde te grăbeşti aşa, băiete?

Limba lui Jol se împletici printre dinţi. Tenul său măsliniu se făcu roşu precum arama, iar picioarele îi tremurau din toate închieturile.

– Ăăă…

– Mda, făcu preotul, ajutându-se de mâini pentru a se ridica. Apoi îşi scutură aripile, după care le lipi înapoi de trup.

Băiatul începu să se fâstâciască.

– Îmi pare… ăăă… rău. N-am vrut…

– După ce termini de alergat, îl mustră Trec, sper să treci pe la mine, încă avem multe de vorbit.

Băiatul aprobă din cap, apoi ochii i se măriră, iar picioarele aproape că nu îi mai stăteau locului. Trec îi făcu semn să plece, iar el nu aşteptă să i se mai spună încă o dată că o şi porni la fugă.

Trecu pe lângă casele mari şi pe lângă ruinele vechilor temple. Apoi, un câmp mare, plin de praf şi nisip, îl întâmpină. Se opri o clipă, îşi privi corbii, apoi privi în urmă. Nici ţipenie de om. O luă din nou la fugă pe câmpul nisipos, lăsând în urma lui o mare de praf, ce se ridica şi cobora peste trupul lui.

Alergă aşa un timp până când zări corturile mari, negre, ce se ridicau din mijlocul unei vegetaţii moarte şi spinoase.

Îşi trase suflul pentru o clipă.

„Ar trebui să rămâneţi la distanţă. Dacă mi se întâmplă ceva…”, nu îşi termină gândul. Înghiţi în sec şi i se păru că inima îi izbeşte cu putere fiecare părticică a trupului.

Continuă să meargă, dar nu mai putea să alerge. Picioarele îi trădau teama. Nu ştia la ce să se aştepte. Vrăjitorii fuseseră exilaţi, acolo, în pustiu, unde nu creştea decât nisip şi mărăcini. Undeva, pe lângă ei, se afla o oază de mare, apă sărată, apă ce nu putea fi băubilă. Şi totuşi, ei supravieţuiau într-un fel sau altul acolo. Mai erau şi alte specii: criminali, hoţi şi, în special, cei ce ameninţaseră dominaţia vulturană. Vorbise odinioară cu Neol, dragonul, despre asta.

– De ce Orăşenii s-au răsculat împotriva vulturanilor? întrebase el.

Dragonul fornăise pe nas, scoţând un fum negru şi gros.

– Asta a fost demult. Atât de demult, că nici eu nu îmi mai amintesc bine.

– Dar cei exilaţi, de ce…

– Întrebări, întrebări, dragonul se apropiase periculos de mult peste chipul său, iar răspunsurile ţi-ar putea aduce doar necazuri.

Nici atunci, şi nici acum, nu înţelesese despre ce e vorba. Când vorbea cu Neol, era ca şi cum ar fi vorbit singur. Rămânea cu aceleaşi întrebări de pus, chiar dacă dragonul susţinea că i s-a răspuns. Iar acum, de unul singur, se ducea drept în gura leului. Probabil că avea să-şi regrete hotărârea, dar încă era decis, chiar dacă teama îl prinsese în braţele sale.

 

*

În faţă i-a apărut ea. Poate că ar i-ar fi spus „creatură”, aşa cum îi numeau Orăşenii pe proscrişi, dar, adevărul era, că nu văzuse nimic mai frumos pe pământ. Părul ei blond se scurgea în plete, ce păreau raze de soare, pe spatele-i gol. Trupul îi era acoperit de o bucată de piele, suficientă pentru a nu-i trăda părţile importante ale trupului. Plângea. Pielea ei albă, uşor bronzată, sclipea minunat în lumina soarelui târziu. Era un om, un pui de om, poate puţin mai mică ca el. Când şi-a ridicat privirea verde, Jol a suspinat. Corbii au dat rotocol deasupra capului lui şi au crăunit înspăimântaţi.

Lacrimile ei, ca nişte cristale, îi acopereau faţa rotundă, uşor arsă de soare. Jol înghiţi în sec. Nu ştia dacă ar trebui să se apropie, şi, oricum, nu ştia cum să se poarte în astfel de situaţii. Când venea vorba de consolări, prefera să o ia la fugă. Şovăi o clipă, apoi, spre uşurarea lui, copilul de om îi ţipă drept în faţă:

– Tu ce mai vrei?

Jol făcu un pas în spate. Privi în jurul său, apoi reperă corbii. Dar păsările păreau absente.

„Da, daţi bir cu fugiţii atunci când am nevoie mai mare de un sfat”.

Ei crăuniră şi se ridicară în înaltul cerului.

– Deci? ţipă din nou fata, cu şiroaiele de lacrimi scurgându-i-se sub bărbie.

– Păi… eu… eramdoarîntrecere, spuse mult prea repede.

Copila îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Se ridică în picioare şi îl studie pe Jol din cap până-n picioare.

– Proscris?

Jol îşi plecă fruntea.

– Ăăă… nu chiar.

– Hmm, făcu fata. Fugar?

– Nici, îndrăzni Jol.

– Atunci? urlă ea.

Tânărul făcu încă un pas în spate, într-un fel îl atrăgea chipul ei angelic, dar, în alt fel, îl speria.

– Păi… doar în trecere.

Fata se aşeză la loc în ţărână. Îşi plecă privirea şi cu degetul începu să scormonească nisipul fin, făcând praful să se ridice în rotocoale mici.

– Cauţi ceva?

Jol privi după corbi. Prea departe de el, laşii. Se aşeză apoi în faţa ei, încercând să-i vorbească ca un egal, cu toate că el îi era superior, ea fiind doar o proscrisă.

– Răspunsuri, spuse el simplu.

Fata suspină, apoi zâmbi perfid, ridicându-şi ochii de un verde smarald spre el.

– Ah, dar când le primiţi, nu le acceptaţi şi tot noi suntem cei pedepsiţi.

– Nu înţeleg.

Bluclele creţe îi căzură pe ochiul drept, făcând-o şi mai frumoasă decât era în realitate.

– Nu înţelegi, creatură a vulturanilor, pentru că ai fost crescut să asculţi, ai fost învăţat că tot ceea ce ţi se impune e bine. Ţi s-a spus că asta e lumea perfectă şi că nu ai ce căuta dincolo.

– Ai putea să-mi spui despre asta? se entuziasmă el.

– Aş putea să-ţi spun multe, dar nu îţi voi destăinui nimic până când bătrânii nu or să cadă de acord în ceea ce te priveşte.

Jol se înfioră. Deja îşi imagina o bandă de criminali şi hoţi bătrâni, plini de cicatrici, cu dinţi mâncaţi şi arme dintre cele mai tăioase, decizându-i soarta.

– Adică? întrebă el cu jumătate de glas.

– Doar nu crezi că ţi-am spune din secretele noastre fără să ne încredem în tine.

Jol cântări situaţia. Oare avea altă şansă de-a afla vreodată adevărul? Şi dacă avea să moară… mai bine aşa decât să trăiască în neştiinţă.

– Mă învoiesc.

– Atunci vino cu mine, îi ceru ea.

Ea se mişcă încet, ridicându-se din praful auriu. El o urmă tăcut, doar după un timp îndrăzni să întrebe:

– De ce plângeai?

– Mă numesc Fiare, îi spuse ea, de parcă ăsta i-ar fi fost răspunsul.

 

*

Vulturi blănoşi. Erau peste tot. Oriunde s-ar fi uitat îi vedea. Se uitau la el ca la o ciudăţenie. Jol ar fi spus că e tocmai invers, ei erau ciudăţeniile. Nu mai văzuse până atunci vulturi blănoşi, iar aripile lor erau atât de mari şi de puternice, că Jol nici nu îşi putea închipui cum ar fi să care o asemenea greutate în spate. Erau înalţi, majoritatea lor bărbaţi, blonzi, prea puţini aveau părul uşor închis la culoare. Nu aveau ciocuri ca vulturanii. Nici unul nu părea să le semene prea mult, şi totuşi, ceva… aducea cu ei.

Fiare îl trase de mână când unul din vulturii blănoşi încercă să-l atingă. Îl trase atât de tare încât avu impresia că degetele ei îi intrară cu totul în carne. Până şi corbii se scuturară uşor, trecuţi prin fiorul durerii. Dar durerea nu i se păru la fel de aspră precum atingerea ei. Mâinile îi erau ca de gheaţă. Şi, atunci când îl eliberă, îşi dădu seama că, pentru o clipă, sau poate mai multe, îşi pierduse conştiinţa.

Deschise ochii larg şi se trezi într-o încăpere întunecată. Doar o lumânare ardea pe o măsuţă joasă, răspândind raze stinghere.

Chipul bătrân îl înspăimântă. Vru să ţipe, dar nu făcu decât să mărească ochii. Părul lui alb aproape că îi acoperea întreg chipul. Un păr rebel, nepieptănat, ce se zburlea la fiecare mişcare a bătrânului. Ochii îi erau albi ca spuma laptelui. Jol pricepu pe dată că bătrânul e orb. Încercă cu disperare să scape de mâinile lui zbârcite din cauza timpului ce îi acoperise întreg trupul. Bătrânul părea a fi puternic.

– Stai! ţipă atât de tare, că păsările îşi luară zborul, iar Jol rămase împietrit.

Bătrânul continuă să-şi treacă mâinile ridate peste bustul său gol. Picuri de transpiraţie curgeau pe chipul lui, unindu-se sub bărbie. După un timp se ridică. De undeva din spate luă o cârpă prăfuită şi îşi şterse chipul.

– Aşa e mai bine, spuse bătrânul.

Jol se ridică uşor. Privirea îi era pretutindeni. Nu înţelegea unde se află şi cum a ajuns acolo. Acum îi privea pe vulturii blănoşi şi, dintr-o dată, s-a trezit cu mâinile acelea peste bustul său gol. Nu mai era nimeni în cort. Abia după un timp înţelese că se află într-unul dintre corturile proscrişilor.

– Unde e ea?

Bătrânul se aşeză pe pământ. Picioarele şi braţele îi erau încrucişate într-un mod bizar. Dădu din cap de câteva ori, de parcă ar fi vrut să îi răspundă, dar mai întâi trebuia să cugete. Jol rămase tăcut, aproape ţinându-şi respiraţia. Undeva, în mintea lui, putea să-şi audă corbii. Era noapte. Simţea asta prin ei. Nu mai simţise până acum o asemenea senzaţie care să provină de la corbi. Într-un fel era straniu, dar în celălalt sens, era mai mult decât plăcut. Pentru prima oară, dintr-un motiv neştiut, aproprierea dintre el şi corbi i se păru adevărată.

Pânza întunecată s-a dat la o parte, iar ea apăru încadrată într-o lumină galbenă ce părea să provină de la un foc foarte mare.

– Cum te simţi?

 Jol tresări când îi auzi glasul. Părea venit de undeva dintr-un gheţar. Pielea i se zbârli pe întreg trupul. Un fior rece, ca un vânt nevăzut, îi trecu pe şira spinării.

– Sunt bine, răspunse el încet.

Fiare ridică din sprânceană. Bătrânul abia de schiţă un gest, prea fin şi prea rapid pentru a fi văzut.

– Îmi…, începu ea, dar se opri. Ar trebui să mă urmezi. Vreau să-ţi prezint pe cineva.

Jol se mişcă rapid. Îi aruncă fugar o privire bătrânului. Se opri pentru o clipă, dar nu îşi dădu seama că nu avea rost să încerce. Bărbatul părea mult prea adâncit în gândurile lui, poate şi puţin nebun. Jol îl mai privi o dată, mai mult pentru a se asigura că a rămas pe loc, acolo unde îl văzuse şi ultima oară.

Când briza serii îl lovi în faţă, simţi o ameţeală plăcută. Proscrişii erau adunaţi în jurul unui foc măreţ. Femeile găteau, iar bărbaţii şi copiii imitau o vânătoare. Ceva mai departe de foc, un bătrân, adunase în jurul lui zeci de copiii, făcându-i să râdă şi să danseze.

Fiare se întoarse spre el cu o expresie amuzată.

– El e Briş, arătă ea spre bătrânul ce îi adunase pe copii. Omul din Lumea Nouă.

Jol mări ochii.

Fiare îi făcu semn s-o urmeze, iar el, ca un animal de companie, porni tăcut în urma ei.

Corturile mari ale proscrişilor desenau umbre pe pământ. Păreau a fi gheare mari ce abia aşteaptă să te înşface, topindu-se în lumina focului. Proscrişii îl priveau cu uimire, dar corbii păreau să le fie pe plac.

– Ce e cu ei? o întrebă Jol pe Fiare.

Fata îşi ridică o clipă privirea.

– De la Cresa… nu a mai existat altcineva care să se apropie ideii de corb.

– Cresa?

Ea se opri o clipă.

– Ai auzit de ea?

– E mama, şopti el.

 

*

Briş îl privea într-un mod ciudat. Părea să-l cerceteze. Încă nu scosese nici un cuvânt de când intraseră în cortul cel mare, împânzită cu opaiţe, ce aruncau o lumină strălucitoare, aproape ireală. Cortul mare era decorat cu pânzeturi fine, ce întruchipau diverse scenete. Jol nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Desigur, în peştera lui Neol, zărise o dată desene rupestre, dar nu îi păruseră nici pe sfert la fel de minunate ca cele ce împodobeau cortul lui Briş.

Briş părea a fi căpetenia proscrişilor, după felul în care arăta cortul. Era mult prea spaţios, împărţit în două de o pânză fină de culoarea caramelului. Dincolo de camera mare se putea zări un bladachin cu picioare sculptate. Pe unul din pereţii de pânză stătea atârnată o cucură lucrată de o mână măiastră. Capetele săgeţilor, ascuţite şi fioroase, ameninţau acea linişte perfectă.

Fiare oftă. Un sunet abia perceptibil, care, însă, îl înfrigură.

– Briş e cel ce îţi poate oferi răspunsuri, vorbi ea.

Dar Jol nu o putea auzi, era mult prea fascinat de omul din Lumea Nouă. Părea a fi bătrân, dar nu credea că e la fel de bătrân ca cel ce tocmai îşi trecuse mâinile peste trupul lui. Era un alt fel de bătrâneţe, ceva ce el nu putea înţelege. Mai degrabă, i se părea a fi o slăbiciune. Chipul bărbatului nu era ridat, dar trăsăturile îi erau adâncite. Părul grizonat, prins la spate, într-o coadă de cal, şi ochii de un gri-verzui, îl speriau cu adevărat. Pe de o parte i se părea ireal, dar pe cealaltă… nici nu voia să se gândească. Încercă să îşi dea seama unde sunt corbii, dar ei parcă dispăruseră din mintea lui. Acum se simţea singur. Singur şi înspăimântat.

– Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, concluzionă Jol.

Fiare îl privi. Ochii ei îl îngheţară.

– Cauţi răspunsuri, omule-corb, răspunsuri pe care numai Briş ţi le poate da.

Ca la un semnal, Briş se smuci spre ei, ţintindu-i cu o privire nebună.

Dragă PSD-ule

Astăzi am hotărât că trebuie să-ţi vorbesc. Să îţi spun cum stă treaba cu mine, în caz că te interesează. Să îţi spun de ce şi cum votez, tot din acelaşi motiv. Şi să-ţi explic cum şi de ce o să rămâi fără votul meu dacă nu mă bagi în seamă.

Există aşa: Ion Iliescu, care vă place ori ba, chiar e singurul politician al ţării ăsteia. Adrian Năstase, care are termopane, dar şi eu am, vrea cineva să vadă ce scrie pe ele? Şi Corina Creţu, singurul motiv pentru care mă deplasez din casă să pun ştampila.

Aşdar, dragă domnule PSD, sub conducerea se ştie a cui, dacă doamna mai sus menţionată, pentru care eu mă duc până la Şcoala generală 18 nu e sus pe listă, vă spun clar şi din start că m-aţi pierdut pentru totdeauna ca votant, atâta timp cât Ion Iliescu sau Adrian Năstase nu candidează. Puţin îmi pasă cine mai e pe lista aia cu Europarlamentari, că n-am de gând să votez decât pentru Corina, la fel de puţin îmi pasă şi de listele celorlalte partide, că nu mă ajută pe nimic.

Ştiţi de ce am curaj s-o votez pe Corina? Pentru că ea nu mă face de râs, pe mine, cetăţean, dincolo de hotarele ţării. Pentru că ştie ce vrea şi ştie cât poate şi cât nu poate. Pentru că am cunoscut-o ca om şi am văzut ce suflet are. Dar şi pentru că n-am auzit-o niciodată spunând baliverne.

Aşadar, eu v-am spus cum stă treaba cu mine. Şi mă credeţi sau nu, dar am cunoştinţe care pentru acelaşi motiv se duc la vot. Şi da, voi face revoluţie pe internet dacă nu iese Corina şi mă jur că trec de partea PD-L-ului numai să vă arăt că se poate şi mai rău.

E prima oară când cer şi eu ceva, în calitate de cetăţean, blogger nervos şi scriitor. Aşa că sper să mi se accepte această cerere, altfel fac urât rău de tot.

Am spus „Hai, Corina!”. Eu cu ea votez şi numai cu ea.

 

P.S: Ăluia care îi vine să se ia de Corina sau de decizia mea, îi promit solemn că va intra direct la SPAM şi dacă e în blogroll nu va mai fi. Pentru că nervii de aseară nu mi-au trecut, şi pentru că n-am de gând să suport glume depăşite şi explicaţii căcăcioase de genul de ce Iliescu?, de ce Năstase? Şi mai ales de ce Corina? Că aşa am zis eu, bine? Şi cui nu-i convine să butoneze mai departe.