Hai să omorâm presa

Aşa mă gândeam eu după ce am văzut ce pot debita unii aici. Presa e de vină că ţara s-a dus dracului. Presa e de vină că dă în cinstiţii de demnitari, de lucrători la primărie etc. Şi cică dacă ar da cineva în bunicu sau în Xreder. Băi, păi în bunicul nu pot da, că a murit pe drum. Ce să mai dea în el, nu i s-a întâmplat destul? Adică a ajuns la deces. Dar în tata şi în Xreder s-a dat constant în presa piteşteană. Da, au fost şi alţii care i-au lăudat. Dar eu nu am resentimente cum au alţii. Că şi ziariştii îşi câştigă pâinea. Aşa e normal. Hai să spunem că noi suntem neprihăniţi, virgini, fără pată. Să le explicăm presarilor cum suntem prea buni pentru pământul ăsta. No, hai.

Eu mă cert direct cu ziaristul care mă porcăie, nu bag o întreagă industrie în acelaşi căcat. Dar cu cine să te înţelegi. Bine, jos pamfletul, jos ironia şi toate celelalte. Jos cu ele. Atunci jos şi cu scriitorii de SF, pentru că din punctul meu de vedere spun numai aiureli. Da, jos şi cu fantasy-ul şi cu toate celelalte specii de romane. Ba mai bine, hai să ne punem toţi botniţă şi să tăcem dracului din gură. Ba chiar să-l rugăm pe Băse să dea o lege: „de azi cine vorbeşte aiurea va fi spânzurat”. Aşa? Aşa trebuie? Păi hai să-l înviem pe Ceauşescu atunci. Că acolo ajungem. Şi ce dacă presa vorbeşte. Ăsta este rolul ei. De aia au făcut oamenii ăia revoluţie pentru a avea dreptul la libera exprimare.

Şi cel mai rău e că vorbeşte tocmai cel ce aşteaptă după colţ să ironizeze pe oricine. Eu zic aşa, dacă suntem corecţi până la capăt, să nu mai vorbim unii de alţii, ci să stăm în faţa icoanei şi să ne rugăm pentru iertarea gândurilor ce ne trec prin cap. E bine aşa?

Bine, de mâine ies cu puşca pe drum şi cum văd un ziarist, cum îl împuşc.

Auziţi? Ăia nepătaţi să nu mai strige în gura mare. Şi omul ăla cinstit să arunce primul cu piatra. Vai de capul nostru, de asta ne ducem dracu’, că vedem doar după gard, dar în curtea noastră nu ne uităm.

P.S: Sper ca într-o zi să aveţi nevoie de această pată asupra societăţii, şi să vă răspundă în acelaşi fel în care îi răspundeţi şi voi.

 

Cărţi în tocăniţă

Stăteam, gânditoare, în Zhana – adică restaurantul de lângă casă – cu Gogol şi ale lui „Suflete moarte” în mâna dreaptă, iar în stânga, ca prin minune, ţineam cafeaua. Studiam, cu interes, traducătorii acestei cărţi, numai unul şi unul, dar o să-l amintesc doar pe Arghezi că tare drag mi-a fost şi-mi este. Acolo, citind, l-am întâlnit pe Lexus, care m-a înnebunit cu prietena lui care l-a părăsit. Adică mi-a făcut capul calendar că am şi uitat ce citeam când a plecat.

Noah, se mai întâmplă. Mi-am reluat lectura. Când am ajuns la volumul II, m-am oprit. De ce? Pentru că s-a terminat cafeaua şi apoi, patronul a decis că trebuie să îmi bubuie creierul deja ameţit. Şi uite aşa am ajuns să vorbim despre oamenii ăia de luni 😀 Domnul Max, în mărinimia lui, mi-a mărturisit că de la chestia aia cu gheişa (adică cartea), a ajuns la romane poliţiste. Eu, normal, m-am grăbit să-i recomand. „Frate, vrei să citeşti poliţiste mişto?” Desigur, aşteaptă să scot eu „Indicii anatomice” 😀 Nu, nu i-am spus asta, dar i-am vorbit despre colecţia crime-scene de la Tritonic. Asta pentru că ultimele două poliţiste pe care le-am citit au fost din seria respectivă, adică: „Zâmbet ucigaş” şi „Dansul morţii”. Recunosc spăşit că am început cu zâmbetul pentru că mi-a plăcut titlu, ce firfizoană sunt. Dar de plăcut, mi-a plăcut mai mult „Dansul morţii”, pentru că e mult mai bine documentată. Personajele trăiesc prin intermediul dramelor personale şi răsturnările de situaţie sunt la fiecare pas. Recunosc că n-am avut nici cea mai mică bănuială până la sfârşit, iar asta mi-a dat motive de frustrare.

Ei bine, de parcă lucrurile nu erau şi aşa destul de rele. De parcă lectura mea în faţa cafelei nu a fost întreruptă de prea multe ori, Max se gândeşte că si piciul său ar avea nevoie de ceva iniţieri în lectură. Na, ca orice puşti, nu vrea să citească. Aşa că ce să-i faci? Mi-am adus aminte de „Elantris” şi am început să-i vorbesc puştiului despre Inchiziţie. Vă explic imediat şi de ce. M-am gândit eu că dacă ar şti cât de cât despre Inchiziţie, despre religia ca metodă de tortură, ar putea citi mult mai uşor cartea cu pricina, ţinând cont că şi acolo se vorbeşte despre un fel de Inchiziţie, doar că se numeşte altfel. Dar partea cea mai frumoasă a cărţii, desigur, ţine de Elantris, oraşul ce odinioară se remarca prin magie, prin frumuseţe, iar acum aducea doar moarte, durere, suferinţă. Personajele cărţii sunt foarte bine schiţate, începând cu o prinţesă din cale afară de căpoasă, un rege ce face parte dintr-un cult religios secret şi un prinţ ce încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de durere prin muncă. Este o carte plină de învăţăminte, lucruri frumoase, o altă magie, specială, minunată. Ei, voi ce ziceţi?  

Obosită, dar fericită

„Indicii anatomice” şi-a luat povestea în propriile mâini. În sfârşit, personajele au început să se lase descusute. În sfârşit, autorul a reuşit să-şi dea seama, pe jumătate, ce îşi doresc personajele. Astăzi am muncit mult, am gândit mult şi am asudat mult. Dar cele două capitole ce mi-au ieşit din degete m-au mulţumit. În sfârşit, am şi eu o mulţumire pe ziua de azi. Că tare proastă zi avui în rest 🙂

Ei bine, pentru cei curioşi cu privire la turneul liceean ce va avea loc vă rog să citiţi. Doar am dat link, nu?

No, atât pentru moment, acum am nevoie de somn.

P.S: Mâine îmi iau liber până seara târziu 😀

 

Vorbesc şi eu…

O să încep prin a vă anunţa că un nou autor român a poposit în ograda Tritonic. Este vorba de Sergiu Vâlcu şi a sa carte „Evanghelia după Maghizi”. Din câte se pare, braşovenii sunt cam norocoşi luna asta, deoarece îl vor avea pe Sergiu Vâlcu printre ei, alături de cei doi autori ai Blestemului – poate nu treceţi şi prin Piteşti pentru autograful ăla, că fac urât pe blog, de n-aţi văzut 😀

 

Crina, ieri, tocmai îmi spunea cum sunt eu o „fraieră mică”, asta după ce i-am povestit câte ceva din banalitatea vieţii mele. Ei bine, eu sunt de acord cu ea, ba chiar aş zice că sunt o fraieră mare, dar am eu timp să-mi revin. Ştiu, sunt cam proastă uneori. Tind să am prea mare încredere în toată lumea. Asta n-ar fi o problemă dacă nu mi-aş şi lua-o în bot în mod constant 😀 No, dar nu vă speriaţi aşa, că nu sunt totuşi de-o bunătate debordantă, adică sunt, dar dacă sunt călcată pe coadă, nu mă mai întorc înapoi pentru nimic în lume. În plus, fraţilor, am o răbdare când vine vorba de răzbunare, de nu vă vine să credeţi. Aşa că avem nevoie de calm, fraiera asta mică 😀 e şi a dracu’ când îi sare muştarul. A, nu, nu mi-a sărit, dar după cum vedeţi în titlu, vorbesc şi eu aşa.

 

Mă gândeam să vă povestesc ce s-a întâmplat ieri, pentru cei ce nu au înţeles, dar m-am răzgândit. Nu numai că nu am avut nici un nerv, dar totul mi s-a părut şi din cale afară de amuzant. Mai ales, aşa cum i-am spus lui Vania, că atunci când spun ceva eu nu îmi iau cuvântul înapoi. Dar să trecem peste acest episod, cine a avut timp să se prindă, a avut, cine nu, asta este. Poate cu altă ocazie. Cu toate că eu tot nu pot pricepe de ce sunt cel mai rău om din lume doar pentru că am ales o variantă diferită de a celorlalţi. Să mă picaţi cu ceară şi nu pot să înţeleg.

 

Andreea Manea, PR-ul Tritonic, tocmai m-a anunţat azi că va fi un turneu în liceele capitalei cu autori români. Dar o să vă povestesc eu mâine pe dinastii despre ce e vorba.

 

Între timp mi-au rămas ochii fixaţi pe un tablou. Azi m-am zgâit toată ziua la el. Un bătrânel simpatic, cu ochi pleoştiţi de tristeţe, tronează în sufrageria mea. Dacă îl mai privesc mult, o să ajung la depresia aia de care vă vorbeam cu câteva zile în urmă. Mai ales că mintea mea crează tot felul de scenarii în ceea ce îl priveşte. Şi nu mă pot gândi să-i atribui vreo clipă fericită. Oarecum seamănă cu un bătrân dintr-o carte: „Cuore”, dacă vă mai amintiţi de ea. Cel puţin pe mine la asta mă duce cu gândul. Cum cartea aia n-a fost tocmai cea mai hazlie din lume, mintea mea, biata, ce să facă? Face şi ea ce poate.

 

Şi-o problemă comunitară care mă zgârie pe creier de vreo două zile. Idioţii de la ADP au curăţat pomii. Că i-au curăţat n-ar fi o problemă, dar că au pus resturile în mijlocul parcării mi se pare de-a dreptul o cretinătate. Şi aşa abia aveam loc de parcare, acum aproape jumătate din parcare e ocupată cu crăci. Şi de două zile nu se sinchiseşte nimeni să le mai şi ia. Frumos vă şade, bre!

Tânără speranţă

 

V-am mai povestit de Denis Meraru, nu? Da, e domnul care a scris „Pepiniera”, doar că, primul său roman, mai trebuie puţin ajustat. Aşa că mai aveţi puţină răbdare, cred că în curând vom avea un nou debutant pe piaţa cărţii româneşti, iar asta nu poate decât să mă bucure.

Ştiţi ce îmi place mie la Denis? De la romantism, trece la sadism, cu cea mai mare uşurinţă.

Sigur că nu i-am cerut voie să vă povestesc despre al doilea roman pe care abia l-a terminat şi pe care acum îl şlefuieşte. Sper să nu îmi bage un pumn în gură, că ar fi al doilea autor român pe ziua de azi 😀 Şi m-aş simţi uşor frustrată. Dar cunoscându-l pe Denis, nu cred că va avea curaj. Nu de alta, dar stăm în acelaşi oraş şi s-ar putea să nu îl văd când trece frumos pe trecerea de pietoni 😀 Ups!

Revenind la romanul lui. Noul lui roman. Ei bine, îmi permit de la mine putere să vă dau câteva detalii, asta aşa, pentru a vă deschide apetitul spre o lectură sadică, dar savuroasă în acelaşi timp 😉

„Oraşul fără bani”

 

 

Romanul „Oraşul fără bani” este – ca să folosesc un oximoron – o utopie realistă. Într-un oraş de 60.000 de locuitori, intitulat Steak City, pentru comandantul garnizoanei – generalul Locosinho – bancnotele şi puterea reprezintă raţiunea lui de a exista. Avându-i complici pe adjunctul său, colonelul Killenberg – un militar ahtiat după execuţii şi crime-  şi pe primarul Clementos, generalul reuşeşte să preia comanda oraşului şi să pună în aplicare un plan nemaivăzut, acela de a închide complet oraşul şi de a îl înconjura cu şanţuri speciale adânci de 5-6 metri în care se toarnă acid sulfuric pentru a împiedica ieşirea locuitorilor în afară. Oraşul este conectat cu exteriorul doar prin patru poduri mobile, ca un fel de castel fără ziduri. Locosinho ia decizia de a înfiinţa „Brigăzile Banilor”, care au rolul de a confisca salariile şi pensiile oamenilor în fiecare lună. Practic, locuitorii din Steak City rămân fără bani, iar în locul veniturilor în bancnote li se dă un cuantum impus în produse alimentare. Părăsirea oraşului se poate face numai în baza unui permis special şi în schimbul achitării unor taxe imense în produse, lucru practic imposibil pentru locuitori.

Cum oamenii rămân fără bani, trocul devine cuvântul-cheie în oraş. Steak City devine oraşul legilor lui Locosinho. Dotat cu o inteligenţă nativă sclipitoare, dar pe care adoră să o folosească în scopuri negative, generalul adoptă cu o frecvenţă năucitoare noi şi noi legi şi ordine abracadabrante care îngrădesc libertăţile locuitorilor. Sub pretextul restabilirii egalităţii sociale, în oraş se construieşte Marele Depozit de Alimente, singurul loc de unde oamenii îşi pot lua salariile şi pensiile în alimente sau schimba cu altele. Geniul lui Locosinho e controversat până la paroxism şi îl face să îşi ia şi o nevastă secundară, în persoana unei foste prostituate care încercase să atenteze la viaţa lui. Generalul ajunge şi să interzică folosirea maşinilor, impunând în schimb transportul în comun obligatoriu pentru toţi angajaţii.

În mod paradoxal, dictatorul Locosinho are şi momente când este justiţiar, precum atunci când ia decizia de a condamna la moarte mai mulţi soldaţi care uciseseră nişte copii într-un supermarket părăsit. În timp ce sumele strânse de către oamenii lui Locosinho cresc mult de tot, libertăţile oamenilor cunosc un regres radical şi dramatic. O parte dintre opozanţii regimului ajung să fie vânduţi la licitaţii emisarilor unor lideri sau magnaţi din alte ţări.

……………………………………………………………………

 

Finalul romanului este o mare lovitură de teatru, o dovadă de manipulare diabolic de creativă.

Prin dialogurile vii, „pigmentate” cu mult umor şi numeroase doze de aciditate, ca şi prin numeroasele răsturnări de situaţii şi întâmplările originale, „Oraşul fără bani” este un roman în care plictiseala este prohibită, o carte scrisă alert şi palpitant, fără timpi morţi”

 

Cam aşa se vede romanul prin ochii autorului.

Să ajutăm un Chinez…

Noi pe el, şi el pe noi. Nu de alta, dar are omul campinat de clik-uri, iar marele câştigător va primi 500 euro. Aş vrea eu să-i iau banii Chinezului, numai aşa să se oftice 😀 Că n-a vrut să dorm la el, că cică bagă duşmanul în casă. Aşa că l-aş deposeda cu plăcere de ceva bani, doar că mi prea lene. Aşa că vă las pe voi. Cum?

Păi citiţi aici, apoi daţi clik aici şi strigaţi în gura mare: www.sportlocal.ro

Simplu, nu? Hai, să vă văd, concurs de clik-uri. Ce tare sună 😀

Campanii de blog

insigna-tritonic2

 

 

 

 

Editura Tritonic încă mai face campanie de blog. Dar asta nu e numai în avantajul editurii, ci şi în avantajul bloggerilor. În primul rând, aşa cum ştiţi, există o insignă Tritonic. Nu numai că nu vă face rău dacă o ataşaţi pe blog, dar, la un moment dat, poate veţi câştiga şi o carte datorită ei 😉 Doi, toţi bloggeri cititori pot participa la cealaltă campanie a editurii. Dar pentru asta citiţi pe Dinastii, că îmi e lene să o scriu din nou 😀 Bun, dacă până aici am rezolvat, mai am să vă spun ceva. Unele pagini de pe acest blog au dispărut. Altele încă mai sunt. Dar, cel mai important am o pagină nouă care va fi modificată la două săptămâni. O pagină în care vă voi recomanda cele mai bune cărţi pe care le-am citit. Dacă una din ele vă încântă, nu trebuie decât să daţi clik şi să o comandaţi. Astea sunt noutăţile editoriale de azi. Zilele astea chiar mă gândesc să vă povestesc două cărţi poliţiste şi ultimul fantasy citit de mine. Mă credeţi ori ba, dar acel fantasy merită cu adevărat. Azi am mai auzit una bună, ruşii scriu fantasy. Şi ghiciţi ce? Da, se vor traduce şi la noi 😀 Sunt încântată, abia aştept. Până una, alta, ruşii rămân cei mai tari 😉 La bună vedere, mai vorbim şi mâine.

Povestea altor părinţi

coraline

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tocmai mă uitam concentrată pe HBO, la topul celor mai bune filme ale lunii. Unul din ele, pe locul patru mai precis, este „Coraline” după cartea lui Gaiman. Carte pe care o puteţi comanda repede, repede de la Tritonic. Daca o mai fi.

Au fost vreo cinci minute imagini din film şi actorii care au lucrat la vocile personajelor păreau foarte entuziaşti de ceea ce li s-a întâmplat. Să vă spun drept, m-a intrigat viziunea regizorului asupra filmului. În momentul în care am citit cartea, am avut aceeaşi viziune uşor sadică. Ba chiar mi-am închipuit personajele cam în acelaşi fel, dând contur unei alte lumi, unei familii diferite şi totuşi aceeaşi.

Ideea în mare a cărţii, a filmului, este că indiferent cât de rău ţi se pare acasă, tot mai bine e acolo decât în altă parte. Lumea pe care o cunoşti, îţi oferă siguranţă.

Ar fi păcat să rataţi cartea, dar ar fi păcat să rataţi şi filmul, mai ales că e şi 3D. Abia aştept să-l văd într-un cinema 3D. No, hai mai repede cu filmul, că nu mai am răbdare…