Cartea de blog X – Lumea pierduta

1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

 

 

PRIMELE ZILE

 

 

Confuzia din mintea mea mă făcea să mă simt neputincios. Pe lângă faptul că rămăsesem, oarecum, singur, ei bine, mai erau şi amintirile ce mă bântuiau. Amintiri din timpuri mult prea îndepărtate. Amintiri ce nu îmi aparţineau şi totuşi se legau cu disperare de mine. Când m-am trezit aveam frisoane, iar mintea mea, fără ai cere eu, răsfoia un tratat de medicină ce îi aparţinuse lui Nostradamus: „Arbor mirabolis”. Nu aveam idee cum ajunsesem acolo şi de unde ştiam de acel tratat, dar, cu siguranţă, eu nu citisem niciodată aşa ceva. Nici nu ştiam că există în Bibliotecă o asemenea chestie întunecată. Încercam din răsputeri să-mi opresc creierul. Nu mai voiam să văd imaginile acelea şi nici să mai citesc vreun cuvânt în plus, cartea aia era diavolul în persoană. Să-l ia dracu’ pe Nostradamus.

Tremuram ca un rahat, iar Black mă privea de parcă eram stăpânit de demoni. Nu se mai apropiase de mine de când Joanes murise sau dispăruse, sau dracu’ ştie ce i se întâmplase, şi toate prostiile din capul lui erau acum în al meu. Feele încerca să îmi vorbească, să mă aline, îmi spunea tot felul de lucruri. Îmi spusese că aşa va fi un timp. Că toate informaţiile şi amintirile Bibliotecarilor anteriori erau acum în mine. Ceea ce era bine, spusese ea, pentru că aveam cele mai importante informaţii în cap, ca o bibliotecă, doar că nu trebuia să găsesc cartea. Poate că, de nu aş fi văzut fiecare trădare, fiecare ucidere a Bibliotecarilor din vechime, nu ar fi fost chiar atât de rău. Dar acum, pe lângă toate astea, trăiam şi cu sentimentul de neîncredere, teamă. Când în mintea mea a apărut primul Bibliotecar, am ştiut că sunt pierdut. Părea că mă priveşte şi mă iscodeşte în propriul cap. Senzaţia era uluitoare, iar teama a crescut cu atât mai mult. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost suficiente, am simţit când Alexandru Cel Mare l-a înjunghiat. Am simţit durerea şi de atunci s-a instalat şi frigul, ca şi cum lama rece a cuţitului ar fi rămas în trupul meu.

Feele mă privea şi dădea nemulţumită din cap, de parcă nu mai era nici o şansă în ceea ce mă privea.

– Şi când vei ajunge în camera ta, va fi şi mai rău, îmi spuse ea, pentru a sublinia că trebuie să încetez cu toată treaba asta.

Feele se comporta de parcă mie îmi convenea. Aş fi vrut să îi pot da din senzaţiile pe care le aveam. Din amintirile acelor bărbaţi, cei ce fuseseră odinioară în locul meu. Mai mult, simţeam exact ceea ce simţise şi Joanes în momentul în care preluase ştafeta. Joanes trecuse prin clipe cu adevărat cumplite, durerile şi nebuniile îl cuprinseseră. Nu crezuse să-şi mai revină vreodată. Apoi, dintr-o dată, am simţit o emoţie noua, inumană, dar totuşi destul de rece şi blândă în acelaşi timp: Biblioteca.

Am sărit în picioare ca ars. Am simţit cum creierul îmi ia foc o dată cu trupul. Black sări şi el şi se depărtă. M-am apropiat de oglindă şi mi-am văzut ochii roşii scânteind în întuneric. Ok, începeam să-mi fac griji. Am ieşit repede pe hol şi m-am îndreptat spre baia principală. Am dat drumul duşurilor pe apă rece şi m-am băgat sub ele. Simţeam cum iese fum din trupul eu, de parcă cineva mă prăjise şi aruncase gheaţă pe mine. Aburul ce ieşea din pielea mea se ridică în aer, ca o ceaţă deasă. Încet, încet, mintea începu să-mi funcţioneze din nou în parametrii normali, iar trupul mi se răcea. Am răsuflat uşurat. Mă durea fiecare părticică din piele. Am închis apa şi am rămas acolo, pe gresia rece, ţinându-mi capul între picioare. Mă simţeam pe jumătate mort, sau aşa credeam.

Ziua următoare a fost şi mai rea decât prima. Nu am reuşit să mă mişc după salteaua mea din debara. Ochii mi-au rămas aţintiţi pe tavanul întunecat. În depărtare, lângă uşă, ardea uşor o lumânare. Singura rază de lumină pe care reuşeam să o accept. Ochii îmi deveniseră mai sensibili la lumină şi totul dintr-o dată. Apoi amintirile. Amintirile şi cunoştinţele Bibliotecarilor mă ţineau ţintuit. Nu am mai simţit nimic. Absolut nimic. Doar vedeam, auzeau şi clasam informaţiile. Nu ştiam dacă prin asta trecuse fiecare Bibliotecar, dar dacă aşa era, ei bine, probabil că ei fuseseră mai curajoşi ca mine. Apoi, când am crezut că totul s-a sfârşit, l-am zărit pe cel dintâi. Era la fel ca mine. A găsit cartea aceea şi a atins-o, atunci s-a întâmplat totul, iar în jurul lui, pământul a început să se afunde, şi el îl urma. Coloane mari, tot mai mari se întindeau sub pământ şi mii de cărţi apăreau de niciunde.

Apoi a fost un război. Mintea mea nu vedea clar despre ce e vorba, un război antic, iar Biblioteca începu să simtă pericolul. Îi ceru Bibliotecarului să fugă, ea avea să-l aştepte. Aşa ajunsese Biblioteca în Londra.

Avea suflet propriu, minte, sentimente. Poate altfel de sentimente, dar le avea. O simţeam: spera, îşi dorea şi încerca. Sentimente perfect normale, dar nu şi pentru o Bibliotecă. Atunci un alt Bibliotecar spuse în capul meu:

„ E o fiinţă fabuloasă. Aş vrea s-o caut. Să o văd. Nu Biblioteca e vie, ci femeia magică din spatele ei”.

Am simţit o durere profundă. Durerea ei, oricine ar fi fost ea. Apoi l-am auzit pe Joanes vorbindu-i:

„Crezi că pot pleca acum?”

Un glas cald, blând, i se pogorî lui Joanes spre urechi, dar şi mie.

„Încă puţin şi vei fi liber”.

Am crezut că mor în clipele alea. Simţeam tot ceea ce simţiseră şi ceilalţi, de parcă nu îmi erau suficiente propriile-mi simţiri. Când am închis ochii am adormit, fără vise.

A treia zi a fost mai blândă. Am reuşit să mă ridic. Şi, ceea ce era cu atât mai convenabil, era că reuşeam, greu, să alung toate informaţiile şi amintirile ce mi se derulau prin minte. Am reuşit, pentru prima oară de la moartea lui, să intru în Bibliotecă. Nu se schimbase nimic. Apoi, încet, cu grijă, am pătruns în camera monitoarelor. Informaţii din întreaga lume fugeau pe ecranele suspendate, dar şi pe monitorul ce stătea la îndemna mea. Nu reuşeam să privesc toate acele litere şi nici să discern cum trebuie. Oricum, simţeam că încă nu mi se cere asta.

Mă simţeam pe jumătate mort, şi pe jumătate viu. Îmi dădeam seama că de n-ar fi fost vorba de un fel de „magie” sau „minune”, nu aş fi putut supravieţui. Ar fi trebuit să mă simt slăbit, ştiam asta. Orice om normal s-ar fi simţit astfel, dar eu nu mai aveam probleme din punct de vedere fizic, până şi frigul dispăruse. Doar cu mintea mai luptam din când în când.

– Nu te opune, mi-a spus Feele, se va aranja totul de la sine. Orice ar fi în spatele acestei minuni, va şti să te îndrume.

Am privit-o uimit. Nu îmi aminteam să o mai fi zărit pe Feele în camera monitoarelor, dar poate că ăsta era scopul ei, acela de-a mă ajuta să trec peste.

– În seara asta Biblioteca e gata să te primească în sălaşul ce îţi e destinat. Acolo unde a stat şi Joanes.

Am dat uşor din cap. Nu ştiam ce să spun. Aş fi vrut să-i explic că nu mă încântă să dorm în patul ăla, acolo unde el se evaporase, lăsând în urmă un praf de nisip. Dar nu am spus nimic.

– Trebuie să fii şi tu pregătit.

Nu eram.

– Şi Black?

– Şi el, mi-a confirmat ea. De mâine va fi tot mai bine.

– Dar ai spus că va fi mai rău acolo, am spus eu.

A oftat.

– Nu pentru capul tău, ci pentru ei.

– Pentru cine?

– Pentru Bibliotecari, ei încă trăiesc acolo. Toţi.

– O! am ţipat eu. Mă vor bântui?

Ea negă scuturând cu putere din cap.

– Nu, nu o vor face, dar tu le vei simţi prezenţa, aşa cum şi ei o vor simţi pe a ta. Pentru un timp, până vă veţi obişnui unii cu alţii, va fi… cel puţin straniu.

O, da, putea să o spună încă o dată.

*

Feele m-a condus în camera mea. Printre rafturi. Un labirint de cărţi, pe care, spre propria-mi surpriză, am reuşit să-l reţin. Feele îl ţinea pe Black în braţe, iar el părea mulţumit de asta. Îi convenea, lucru care mă făcu să simt o oarecare gelozie. Uşa camerei s-a deschis. Nu, uşa apartamentului. Totul era alb. Nimic din ceea ce-mi aminteam nu mai era colo. Covoare albe, din piei de urşi polari. Fotolii înalte, canapele şi, în camera îndepărtată, un pat mare fără baldachin. Câteva rafturi agăţate pe pereţi, cu cărţi. Asta nu o înţelegeam. Joanes nu deţinea în cameră nici o carte. Era chiar absurd. Am privit spre Feele, dar ea a ridicat din umeri neputincioasă. Mi-am dat seama că ea nu participase cu nimic.

– Aşa s-a întâmplat şi cu Joanes. Cărţile au stat aici doi ani, apoi apartamentul a fost reamenajat.

Am aprobat tăcut.

Black sări din braţele femeii şi îşi alese unul din fotoliile înalte. Se învârti pentru câteva clipe, apoi adormi. Eu încă nu mă puteam adapta. Ştiam că îmi va lipsi debaraua şi salteaua, dar, până la urmă, încercam să evoluez din toate punctele de vedere. Nu eram mulţumit, dar nici nu ştiam ce aş putea face. De acum ştiam… Intrasem într-un joc periculos, cu toate că nimeni nu mă avertizase, nu mai aveam nici scuze, nici de ales. Ăsta era drumul pe care trebuia să-l urmez. Biblioteca era stăpâna mea, iar eu, preţ de un secol, două sau atât cât ea va decide, nu aveam să fiu decât un sclav. Ştiam că nu o să ies nicicum din povestea asta, aşa că trebuia să învăţ să trăiesc mai bine decât cei dinaintea mea.

Când Feele mă lăsă singur, am început să cercetez apartamentul. Ar fi trebuit să fiu impresionat de tot acel lux, dar nu eram. Nu ştiam de ce. După un timp am început să le simt prezenţa. Mă priveau, de undeva de unde eu nu-i puteam vedea. Privirile lor îngheţate şi iscoditoare mă enervau. Starea de nervozitate se instală repede în mintea mea. Am încercat să o ţin sub control, trebuia să convieţuiesc cu ei şi ei cu mine. Era un pariu cu soarta, dar, mai presus de toate, într-o zi aveam să le fiu alături şi avem să-l privesc pe cel nou cu aceeaşi neîncredere.

Ştiam că nu au încredere în mine. Nici eu nu aveam încredere în mine. Şi nu avea de-aface cu Biblioteca. Mintea mea deja lucra la un plan complicat şi lipsit de sens, dar încă nu aveam de gând să îl împărtăşesc cu fantomele ce-mi bântuiau apartamentul şi nici să cer ajutorul Bibliotecii din mintea mea. Mai întâi trebuia să învăţ să fiu ceea ce trebuia să fiu, abia apoi aveam să îmi dau seama dacă mai sunt în stare şi de lucruri umane. Cu toate că, dacă Joanes reuşise, odinioară, să treacă peste condiţia de Bibliotecar, nu mi se părea chiar imposibil de făcut.

M-am trântit în noul meu pat cu lenjerie albă de mătasea. Uram albul, iar ea, orice ar fi fost, ar fi trebuit să ştie asta sau, cel puţin, aşa credeam eu. Sau, din câte îmi dădeam seama, avea un simţ al umorului ciudat. Oricum, salteaua era moale şi plăcută. Mai moale decât cea din debara, iar picioarele mi se simţeau confortabil acolo. Cu toate că, restul trupului, nu credea că acolo îi e locul. Dar dacă mintea mi se obişnuia cu ideea, de ce să nu o facă şi corpul?

Încercam să îmi ocup simţurile cu ceva mai puţin enervant. Nu doream să mai simt fantomele în jurul meu. Nu voiam să mai simt neîncrederea şi nici amintirile altora. Aşa că timpul meu era împărţit între citit şi sala monitoarelor. Oricum nu ştiam ce altceva mai bun aş putea face.

Asta până în a şaptea zi. Eram în camera monitoarelor şi studiam cu interes informaţiile pe care monitorul principal le setase pentru mine. Atunci a apărut mesajul. Mare. Pe jumătatea monitorului: „ÎNTÂLNIRE”. Am dat clik pe literele mari şi mi s-a deschis fişierul. Habar nu aveam să umblu la un calculator, dar astea păreau să meargă de la sine. Parcă se coordonau cu gândurile mele. În faţa ochilor mi-a apărut o listă şi un program. Se părea că peste o oră aveam să mă întâlnesc în ceea ce se numea „Casa Demonilor” cu „Vânătorii”. Bine, era un început, ţinând cont că habar nu aveam unde se află „Casa Demonilor”, dar, cel puţin, ştiam ce sunt Vânătorii. Oarecum şi eu fusesem unul.

– Oameni pasionaţi de munca de cercetare, îmi povestise într-o zi Joanes. Dar sunt ceva mai mult de atât. Sunt antrenaţi de cei mai buni în mânuirea armelor şi în lupta corp la corp. Pe de altă parte, sunt oameni care, pentru toţi ceilalţi, nu există.

– Adică…

– Ba da, îmi spusese el ghicindu-mi gândurile. Au familii, trăiesc lângă semenii lor, dar nu sub adevărata identitate. Şi în afară de Bibliotecar nimeni nu ştie cine sunt ei cu adevărat.

Altceva nu îmi mai spusese. Apoi l-am cunoscut pe Zed, dar eram sigur că nu era un Zed, aşa cum mi se spusese, doar nu eram Bibliotecar pe atunci şi nu aveam nici un motiv să-i cunosc adevărata identitate. Oricum, până atunci nimeni nu spusese ceva despre Casa Demonilor. Speram doar că nu se aşteptau de la mine să o găsesc de unul singur. Chiar dacă asta se aştepta, ei bine, nu aveam de gând să mişc nici un muşchi în privinţa asta.

Feele a intrat după mine. Mă privea mustrător.

– Ce e? am sărit ca ars.

Ea se strâmbă.

– Habar nu ai ce să faci. Mă mir că nu ţi-a trecut prin cap să cauţi în mintea ta pentru a vedea unde trebuie să te duci.

– Mi-a trecut, am ţipat eu, minţind, desigur.

– Şi atunci? mă ironiză ea.

– Bine, bine, am mormăit eu, iar ea a zâmbit din nou şi a ieşit.

Încă nu ştiam să caut în capul meu. Probabil că ar fi trebuit să fi învăţat până acum, dar, din câte se părea, eram destul de prost la jocul ăsta. Ok, nu puteam să-i dau o căutare ca pe google minţii mele. Poate că acum era un fel de internet, dar încă nu găseam motorul de căutare. Am încercat să mă gândesc intens la Casa Demonilor, dar nu mi se părea a avea vreun sens, iar mintea mea parcă râdea de mine. Am încercat să deschid biblioteca minţii, sigur că nu puteam, doar se afla în capul meu, cum aş fi putut? Mi-am dat un pumn în cap. Nu suportam situaţia asta. Şi cel mai rău era că nu eram stăpân pe ea. Am tras aer în piept de câteva ori, apoi mi-a venit o idee. De ce nu? Poate că google avea să mă ajute. Am introdus cuvântul în pagina de internet şi i-am dat search. Ok, apelasem de prea puţine ori la căutările pe internet, dar asta nu mă deranja. Imediat mi-au apărut sute de îndrumări. Îl auzisem odinioară pe Joanes că prima e cea mai bună. Aşa că am dat clik şi mi s-a deschis o pagină stranie. Capete de morţi, strigoi şi un vampir ce purta pe o tavă halbe cu bere. Nu îmi venea să cred, era adresa unei bodegi de la marginea Londrei. Mai aveam doar o jumătate de oră şi nici cu un avion nu aş fi reuşit să ajung atât de repede. Atunci l-am auzit pe Black mieunind prelung. Stătea în faţa uşii, de parcă mă aştepta.

Da, m-am gândit şi eu că s-ar putea să fiu nebun. După ultimile zile nici nu mi s-ar fi părut anormal, dar dacă tot eram, de ce să nu mă încred într-o pisică?

Am deschis uşa iar Black a luat-o la fugă pe culoarele întunecate. M-am ţinut după el, răsuflând greu şi simţindu-mi picioarele dureroase. Asta nu era bine, ar fi trebuit să mă simt mult mai tânăr, mult mai bine. Ei bine, poate că erau doar senzaţii de moment toate astea. L-am urmat pe Black până când o uşă mare mi s-a ivit în faţa ochilor. Apoi, motanul a dispărut.

Până aici înţelesesem un lucru: nu eram în toate minţile şi, cu toate astea, aveam de gând să merg mai departe. Am întins mâna. Nu a fost nevoie să ating uşa în vreun fel pentru ca ea să se deschidă. Când s-a deschis suficient de mult, am văzut o firmă roşie, ce lumina într-un întuneric demonic: Casa Demonilor.

Sigur că mi-am frecat ochii de câteva ori, dar imaginea tot nu a dispărut. Aşa că, până la urmă, am considerat că trebuie să merg şi să fac… orice ar fi trebuit să fac.

Anunțuri

5 comentarii la “Cartea de blog X – Lumea pierduta

  1. mi-ar fi plăcut şi mie să fiu răpită din „viaţa asta” şi să rămîn captiva bibliotecii pînă ce s-ar fi săturat de mine 😆
    😆 – pentru : îmi place, visez
    😦 – pentru că oamenii trec prea uşor pe lîngă poveşti
    şi … în general, pentru că sunt dezamăgită de oameni, în iubirea mea pentru ei … da’ cui ce-i pasă … mă duc la mănăstire … Ofelia mă cheamă 😛
    textu-i „mişto”, abia aştept sîmbăta viitoare

  2. Cella, oamenii sunt oameni, nu pentru ei traiesti tu, ci pentru tine. Atata timp cat esti fericita cu propria persoana, lasa, eu postez pentru tine 🙂 Dupa ce o termin ti-o trimit si pe mail 😀

  3. Pingback: Cartea de blog XI - Lumea pierduta « Oana Stoica Mujea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s