Cartea de blog XI – Lumea pierduta

685bcaed3553

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Avem concurs cu Regine

Oana Stoica-Mujea

 

LUMEA PIERDUTĂ

 

PARTEA A DOUA

 

BIBLIOTECARUL

CASA DEMONILOR

 

 

Nu ştiam la ce să mă aştept. Joanes spusese mereu că rămăseseră prea puţini, aşa că nu mă aşteptam la mare lucru. După ce Zed fusese ucis, cu siguranţă, rămăseseră şi mai puţini. Şi cine ştie câţi mai muriseră fără ca noi să aflăm. O singură dată Joanes îmi pomenise de unul dintre cei mai buni: Briş. Dispăruse fără urmă în căutarea unui manuscris de importanţă vitală pentru omenire. Manuscrisul ce ar fi trebuit să lămurească toate misterele rămase neclare de-a lungul timpului. Joanes refuzase să creadă vreo clipă că a murit, spunea că are sentimentul că era bine, în viaţă. Şi, din câte îmi dădusem seama, Joanes ţinuse în mod deosebit la acel vânător. Dar nu eram cu adevărat pregătit pentru ceea ce aveam să văd. Ştiam că lucrurile stăteau rău, dar nu voiam să ştiu cât de rău. Şi totuşi, trebuia să o fac.

Câteva maşini, din epoca de piatră, erau staţionate în ceea ce ar fi vrut să însemne parcarea bodegii. Se auzeau ţipete înăuntru, de parcă se dezlănţuise o bandă de nebuni. Apoi, două matahale, bete criţă, ieşiră în şutul barmanului. Bărbatul mă privi cu interes după ce scăpă de cele două lepre. Era înalt şi gras, mai gras decât ar fi trebuit să fie în realitate. Burta lui părea a fi o minge imensă. Chipul îi era rotund şi bucălat, iar peste buza superioară îi crescuse, haotic, o mustaţă creaţă şi blondă. Nu avea păr în cap, doar câteva fire reble abia vizibile. Îi mai dădu un şut unuia dintre beţivi când încercă să riposteze şi îmi făcu semn să mă apropii.

– Bibliotecarul? îmi şopti el.

Am aprobat din cap, iar el deschise uşa mare lăsând un întuneric învăluit în roşu să mă zăpăcească. Am închis şi-am deschis uşa, simţind o usturime dureroasă în pupile. M-am obişnuit greu cu fumul ce învăluia lumina aceea roşie şi umbrele de întuneric. Uşa se trânti în urma mea, iar eu am tresărit. Însă am revenit repede cu picioarele pe pământ. Grasul îmi făcu semn să-l urmez. Îmi dădeam seama că nu are dreptul să se apropie de mine sau să-mi vorbească, dar nu înceta în a mă iscodi cu privirea, de parcă nu ar fi crezut că sunt ceea ce spun. Mergea înaintea mea şi, cu toate astea, un ochi îl avea pe mine. Am încercat să nu îl bag în seamă. Când am ajuns la treptele înguste ce duceau undeva deasupra, s-a dat la o parte şi cu arătătorul mi-a făcut semn să urc. Înţelesesem că nu avea de gând să mă urmeze.

Chiar atunci una din amintirile lui Joanes îmi invadă mintea. Era la prima lui întâlnire şi urca aceleaşi trepte. Localul arăta la fel, iar barmanul era acelaşi. Gras, cu mustaţă creaţă şi câteva fire de păr atârnându-i pe cap. Joanes merse încet, treaptă cu treaptă. Constată că a treia scârţâia. În minte îi veni că e un adăpost acolo. Era ceva ascuns. Se aplecă şi cercetă treapta, dar nu era nimic. Abia apoi urcă. Inima îi era strânsă. Nici el nu ştiuse la ce să se aştepte, iar asta era mai rău decât orice. Inima îi bătea cu putere şi se simţea slăbit, când, de fapt, el ar fi trebuit să se simtă în forţă. Când intră în camera plină de fum, lumina albastră îl învălui cu totul. Fumul îi intră în piept. Tuşi violent. Apoi perdeaua groasă de fum se mai disipă, iar bărbatul cu păr lung îl întâmpină.

– Bibliotecarule, te aşteptam!

Joanes leşină.

Amintirea a dispărut. Nu am reuşit să înţeleg ultimele sentimente ale lui Joanes, dar îmi dădeam seama că erau dureroase. Aveam de gând să îmi ţin senzaţiile în frâu. Nu voiam să păţesc la fel ca Joanes. Am privit o dată în urmă, el dispăruse. Am tras aer în piept şi am început să urc. Am numărat atent treptele din lemn: una, două… scârţţţ. Era la fel ca în amintirea lui Joanes. Am simţit un fior rece trecându-mi prin trup. Bine, bine, nu aveam de gând să leşin, ştiam la ce să mă aştept. Şi apoi, ţinând cont că aveam să trăiesc mai mult decât am cerut, aveam de gând să mă apuc şi de fumat aşa cum se cuvine, nu cum pufăiam din când în când, aşa că trebuia să mă obişnuiesc cu fumul.

Ultima treaptă şi intrai într-o încăpere luminată în albastru. Fumul mă învălui primul. Lumina aceasta nu mă deranja la fel de mult ca cea roşie. Era mai plăcută ochilor mei. Fumul îmi intră, cu forţa, în plămâni. Era tare, dar avea un miros plăcut. Am rămas locului pentru o clipă. Oricum nu puteam să fac nimic altceva. Trebuia să mă supun, probabil, ritualului secret. Eram sigur că e vorba de ceva de genul sau, poate, era un fel de botez. La dracu’, orice ar fi fost, nu îmi făcea chiar atâta plăcere pe cât încercam eu să-mi induc. Dar nu voiam să leşin, măcar o dată să-i dovedesc şi eu lui Joanes că sunt mai puternic ca el. Am stat locului până când fumul începu să se diminueze. Ea mi-a sărit în faţă. Nu am avut nici o reacţie. Mă aşteptam să mă întâmpine cineva, aşa că mi-am canalizat toţi nervii pentru treaba asta.

Era înaltă, blondă şi nu avea mai mult de douăzeci de ani. Privirea ei albastră, mă fascină pe dată. Avea un zâmbet superb.

– Bibliotecarul? întrebă mai mult din cuortuazie.

– Aha, am răspuns eu, nedorindu-mi să-mi irosesc cuvintele.

Îmi făcu semn să o urmez. Iar eu, fără să şovăi, am făcut-o.

Colţul întunecat ne era destinat. Vedeam doar siluetele celorlalţi. Încă patru în afară de ea. Deci era chiar mai rău decât îmi spusese Joanes. Iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum se recrutează vânătorii, cel puţin, nu încă.

Ea s-a aşezat între un bărbat înalt şi blond şi lângă un altul în etate. Ceilalţi doi păreau mai distanţi. Unul la vreo patruzeci de ani, iar celălalt ceva mai tânăr, poate cu cinci sau zece ani, nu îmi dădeam seama exact.

– Vrack, şoptiră toţi într-un glas.

Ok, era ciudat. Iar trupul mi s-a înfiorat şi mi s-a contorsionat. Chipul cred că mi s-a înnegrit, iar buzele mi s-au strâns într-o linie subţire. Femeia îmi arătă scaunul liber şi mă invită să mă aşez. Am făcut-o, dar numai datorită picioarelor care nu mă mai ţineau. De aş fi fost în stare, aş fi plecat fără să mă uit înapoi, dar nu eram.

M-am aşezat şi i-am privit pe rând. Am sărit-o pe ea pentru că îmi părea a fi ca un drog asupra mea. Am trecut direct la cel tânăr şi blond, înalt şi musculos, ce purta la brâu mai multe cuţite decât văzusem vreodată. Hainele lui erau simple, normale. O pereche de blugi, o cămaşă neagră şi un sacou cu multe buzunare. De blugi avea legată o centură pe care îşi ţinea toate armele, iar sacoul avea rostul de-a le acoperi. Bătrânul care stătea lângă fată era ciudat. Avea perciuni lungi şi albi ce îi atârnau până sub bărbie. Nu erau aranjaţi într-un fel anume, ci îi cădeau haotic, nepieptănaţi. Am observat imediat că avea un ochi de sticlă. Atunci zâmbetul ei m-a distras. Îmi părea că râde de mine. O rază de lumină îi căzu pe faţă, iar pe obrazul stâng am observat o cicatrice ce îi pornea de la ochi până la bărbie. Era groasă. Mai groasă decât orice cicatrice pe care o văzusem până atunci. Aproape că îi atinsese ochiul, orice ar fi fost acel lucru ce o rănise.

Mi-am luat ochii de la ea şi m-a îndreptat spre bărbatul din dreapta mea, cel ce părea să aibă vreo patruzeci de ani. Era un om obişnuit. Nu am reuşit să îmi dau seama dacă deţine sau nu vreo armă, dar dacă avea vreuna, era foarte bine ascunsă. Cel din stânga mea era un tip ciudat. Mic de statură cu părul creţ şi şaten. Ochii lui verzi erau ca două felinare în lumina aceea.

Cred că am oftat, pentru că toţi şi-au îndreptat ochii spre mine.

Ea a râs. Avea un glas cristalin din care nu se citea nici o grijă.

– Eu sunt Adanna.

Mintea mea a luat-o razna în momentul ăla, iar gura vorbi fără mine.

– Straniu, am spus. „Fata lui tata” în Igbo, dar nu pari a fi din Africa.

Ea îşi dădu ochii peste cap.

– Ne alegem numele după faptele noastre. Până acum am fost doar „Fata lui tata”, dar într-o zi treaba asta se va schimba.

Am aprobat înţelegător.

Bătrânul vorbi al doilea.

– Sunt tatăl ei, făcu o pauză pentru a mă lăsa să pricep. Mă numesc Akachi.

Aşteptă tăcut să spun ceva. Nu voiam să zic nimic, dar gura îmi fu forţată de amintirile celorlalţi.

– „Mâna lui Dumnezeu” în acelaşi dialect, de ce?

– Pentru că pe tot ceea ce pun mâna se transformă.

Am ridicat din sprânceană dându-mi seama că risc să devin ironic. Dar m-am abţinut.

– În ce?

– În dreptate, îmi răspunse el.

În fine, cred că puteam accepta asta.

Blondul se prezentă şi el.

– Sunt fiul lui şi fratele ei. Mă numesc Tama.

– „Băiat, fiu”, doar că în Mori, de ce nu în Igbo?

El ridică uşor din umeri.

– Mi s-a părut că mi se potriveşte.

Am dat din cap. Oare ce aveau să-mi mai rezerve?

Bărbatul de patruzeci de ani vorbi şi el.

– Adilet, adică „Dreptate” în Kyrgyz, m-am gândit să te scutesc de a căuta informaţii. Ai nevoie de ele pentru altceva.

– Se întâmplă fără vrerea mea, l-am asigurat eu pe Adilet.

– Leofric, se prezentă şi piticul. Sunt Anglo-Saxon, e numele meu real.

– Da, numele din vechime, am spus eu şocat că ştiam şi chestia asta. „Cel ce iubeşte putere”, frustrarea înălţimii.

Leofric ridică din umeri. Părea să accepte ceea ce îi spuneam eu fără resentimente.

– Bine, am spus eu, acum că tot ne cunoaştem, de ce ne-am adunat? Sunt nou în toată treaba asta şi am vaga bănuială că voi sunteţi mai bătrâni ca mine.

Adanna se ridică şi îşi aprinse o ţigară. Am observat privirea mustrătoare a bătrânului, dar el nu spuse nimic.

– Trăiesc de optzeci de ani, începu ea, iar el încă nu s-a obişnuit cu faptul că fumez.

Nu am băgat în seamă remarca ei.

– Vânătorii trec prin acelaşi proces ca şi Bibliotecarii?

Akachi mormăi ceva, apoi spuse cu glas tare.

– Oarecum, voi sunteţi cei ce ne creaţi pe noi. Dar noi, spre deosebire de voi, trebuie să acceptăm dinainte toate riscurile şi toate nebuniile vieţii ăsteia.

– Convenabil, am murmurat mai mult pentru mine.

L-am văzut pe Tama rânjind.

– Toţi se obişnuiesc până la urmă. E mai greu să vă convingem că e timpul să vă găsiţi un înlocuitor, decât să vă adaptaţi.

– Ah, voi sunteţi cei care trebuie să mă convingeţi?

– Nu, sări piticul de lângă mine şi i se alătură Adannei, dar lui Tama îi place să creadă asta, doar pentru că i-a spus lui Joanes că e timpul să predea ştafeta. Joanes era pregătit, dar nu era sigur pe tine.

Îmi venea să râd. Nici eu nu eram sigur pe mine.

– Bine, am spus din nou. Atunci de ce dracului ne-am întâlnit?

– „Talpa lui Org”, suspină Adanna printre fumul de ţigară. Trebuie să o descifrezi, cât mai repede.

– Ce e aşa de important?

Era şi curios, dar şi nervos în acelaşi timp. Joanes era obsedat de manuscrisul ăla, aşa că începuse să mă intrige şi pe mine.

– Bine, ce e cu toată prostia asta?

– Prostie? sări Adialet, cel ce nu părea a fi prea vorbăreţ din fire. Nu e o prostie, acolo e scris începutul şi sfârşitul lumii.

– O altă Biblie? am oftat eu.

– Nu, suspină Akachi, e însăşi civilizaţia.

Adanna stinse ţigara sub picior. Veni în spatele meu şi îşi apăsă mâinile reci pe umerii mei.

– Ce îţi spune „Aztlan al celor Şapte Grote”?

Mintea mea începu să claseze informaţii, cu o repeziciune demnă de invidiat. Biblioteca din capul meu începea să-şi facă efectul dorit. M-am oprit asupra lui Theopompus din Chios.

– Aztecii, conform lui Theopompus din Chios, susţineau că sunt urmaşii Aztlanilor sau, mai bine spus, ai atlanţilor.

Ea îşi luă mâinile după mine şi aplaudă frenetică.

– Bine, bine, continuă cu acelaşi glas melodios. Se spune că Org a fost primul atlant. Primul creat de zeul-peşte. În fine, a avut diverse denumiri, până la urmă grecii au avut cea mai mare putere de convingere, aşa că numele i-a rămas Poseidon.

– Atlanţii, continuă Adilet, primii născuţi ai pământului, chiar înaintea lui Adam şi Eva, chiar înaintea dinozaurilor sau… în fine, orice ţi-ai închipui tu că s-a născut înainte, au primit toate informaţiile necesare pentru a crea cea mai dezvoltată civilizaţie a lumii.

– Bine, am şoptit, nu e cazul să-mi spuneţi toată povestea. O ştiu şi eu, plecând de la Platon şi până în zilele noastre.

– Acum vreo paisprezece ani, unul dintre noi, pe nume Briş, a descoperit ceva în largul oraşului Mahabalipuram din India.

– Oraşul pierdut al celor Şapte Pagode, am murmurat eu.

Ca la un semn, mă aprobară toţi din priviri.

– Acolo a fost văzut Briş ultima oară. Apoi a închiriat un vas şi a dispărut pe Oceanul Indian.

– Şi Zed? am întrebat eu.

Privirile li se întristară.

– Zed, şopti Adanna. Ei bine, bănuim că Zed a ajuns unde a ajuns şi Briş, doar că el s-a întors cu manuscrisul ăsta, iar ceva de dincolo l-a urmărit şi l-a ucis.

Bine, capul îmi bubuia deja. Le-am făcut semn să se oprească.

– Voi credeţi că Zed a descoperit Atlantida?

– Oarecum, recunoscu calm Akachi. Nu Atlantida, poate. Nu ştiu. E posibil să fi dat de ceva cu mult mai străvechi, poate chiar sâmburele din care a luat naştere pământul.

Înţelegeam. Ceea ce descoperise Zed, sub nici o formă nu putea fi divulgat lumii, altfel ne-ar fi ucis pe toţi, indiferent de ceea ce îl ucisese pe el.

O amintire îmi apăru în faţa ochilor. Chipul ei, al femeii-corb. Un nou val de sentimente îmi năpădi mintea posedată. Le-am povestit şi lor de ea, încercând să omit ceea ce simţeam în inima mea. Tăcură toţi după ce am terminat de povestit.

– Bine, spuse Adanna, nu o putem lăsa acolo. Dacă e din lumea lui Org, atunci ne-ar putea conduce la ea.

– Staţi, le-am ordonat eu. Nu voiam să spun ceea ce aveam să spun, dar ceva din capul meu mă obliga.

– Noi trebuie să descoperim manuscrisele şi să le ţinem departe de lume, nu să descoperim Atlantida.

Adilet dădu uşor din cap.

– Poate, spuse el, dar, până la urmă şi Atlantida trebuie explorată şi apărată în acelaşi timp.

Am încercat să mă consult cu amintirile celorlalţi, dar se părea că nimeni nu avea nimic împotrivă.

Am fluierat uşor şi am pornit spre ieşire.

– Ne vedem într-o săptămă, le-am spus eu. Dacă până atunci nu reuşesc să desluşesc „Talpa lui Org”, atunci totul rămâne suspendat.

– Dacă reuşeşti o vom scoate pe femeia-corb din puşcăria de sticlă? mă întrebă Adanna.

Am înclinat din cap în semn că da. Ea păru mulţumită.

– Şi în timpul ăsta noi ce facem? vru să afle Leofric.

Nu ştiu de ce, dar piticania nu îmi era deloc pe plac.

– Habar nu am, faceţi ce făceaţi de obicei.

Tama îşi dădu ochii peste cap.

– Nu ai aflat încă? Orice l-a ucis pe Zed, acum ne vânează pe noi.

Dintr-un motiv pe care nu o să-l înţeleg niciodată, nu am fost surprins de vorbele lui.

– Sigur că vă vânează şi nu va avea linişte până când nu va găsi ceea ce caută.

– Atunci? insistă piticul.

M-am gândit o clipă.

– Bine atunci, iată cum facem. O săptămână. În timpul ăsta încerc să-i aflu secretele, orice s-ar întâmpla, la sfârşitul săptămânii am să i-o înapoiez.

Un oftat ieşi dintre buzele lor.

– Cum dracu’ o să faci asta? ţipă Adanna.

– Cred că asta e treaba mea. Până atunci rămâneţi ascunşi.

– Bine, mormăi piticul, măcar la o sută douăzeci de ani să am şi eu o săptămână liberă.

Am încercat să nu-l bag în seamă, dar, până la urmă, ştiam că am să-i spun tot ceea ce gândesc despre el. Dar atunci nu am făcut decât să plec cu mintea la „Talpa lui Org”. Leofric trebuia să mai aştepte.

 

CAP 1 – Prolog

CAP2  – Un manuscris ciudat

CAP3 – Manuscrisul furat

CAP4 – Femeia corb

CAP5 – Omul din Lumea Noua

Cap 6 si 7 – Aici

CAP 8 si 9

CAP 10

 

Anunțuri

5 comentarii la “Cartea de blog XI – Lumea pierduta

  1. Pingback: 5 DEFINITII « MariaBarbu Weblog - idee şi expresie

  2. Pingback: Cartea de blog XII – Lumea pierdută « Oana Stoica Mujea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s