Nu pot…

Să scriu, pentru că mintea mea e complet goală. Nu pot citit, pentru că n-am starea necesară, nu pot sta pe net, pentru că mă indispune tot mai rău. Şi la toate astea contribuie timpul ăsta nesuferit. Începe iar ploaia, iar norii nu se lasă mai prejos. Parcă vara m-a uitat. Sigur, încă nu e vremea ei, dar atâta timp cât o strig, nu înţeleg de ce se lasă aşa greu înduplecată.

Vremea asta mă omoară, încet şi sigur. Parcă aş fi un urs ce hibernează. Nu sunt capabilă nici să mă uit la TV, pentru că văd prin el. Doar prin el. Nu înţeleg nimic. Nu îi înţeleg pe cei ce mi se adresează. Parcă toţi ar veni dintr-o lume îndepărtată, şi cu toate că le înţeleg graiul, cuvintele lor parcă n-au sens. Aşa că stau cu ochii în tavan. E portocaliu, zău că e, şi singura chestie pe care o înţeleg cu adevărat, culoarea tavanului meu. Şi aşa îmi dau seama că nu e suficient de portocaliu. Ar trebui mai mult, mai accentuat. Mai colorat.

Mă enervează şi vrabia aia ce s-a pus pe pervazul meu şi urlă continuu. I-am dat mâncare, i-am descântat, am stat de vorbă cu ea, ba chiar i-am dat un „uş”, dar ea nu vrea să plece.

Şi pentru că Teo mă întreba dacă asta e starea mea la fiecare sărbătoare, da, cred că asta e. Şi dacă se mai adaugă şi un nor pribeag sunt gata terminată. Hmm, ciudat, dar încă n-am scăpat.

Şi ce dracu’ e aşa linişte în oraşul ăsta? Îmi lipseşte aglomeraţia, îmi lipsesc claxoanele şi agitaţia. Îmi vreau oraşul înapoi, ce aţi făcu cu el? Sau am aterizat eu în alt timp?

În fine, azi n-am voie la calculator, dar am trecut peste reguli. Mai bine dispar până nu sunt prinsă asupra faptului. Oh, da, şi telefonul meu a crăpat. Era cazul. Are şase ani şi până acum nu a vrut să se ducă sub nici o formă. Încă încerc să-l resuscitez. Nu vreau să mă despart de el.

Mai bine dorm!

Reclame