Dacă tac rămân mută?

Mă tot gândesc de vreo două săptămâni – linişte, vin şi cu poveşti belgiene, nu mă stresaţi. După cum spuneam: gândesc! Ceea ce e destul de rar, dar suficient de intens 😀

Nu, ar trebui să încep aşa: Bună, sunt Oana şi sunt nebună! Voi ar trebui să răspundeţi: Bună, Oana! Ceea ce, inevitabil, înseamnă că suferiţi de aceeaşi boală ca şi mine. Dar din moment ce vă tot adunaţi pe blogul ăsta nu pot avea pretenţii 😆

Ei bine, într-un fel am terminat „Indicii anatomice”. Chiar acum n-am chef de toate complicaţiile aferente, mai ales că urmează să mă tot fâţâii. Marţi la Iulia Haşdeu, vineri la Iaşi… şi Dumnezeu mai ştie pe unde apoi. Şi până în noiembrie-decembrie e suficient timp de şlefuit şi toate cele. Dar voiam să vă redau o scrisoare, exact aşa cum mi-a fost trimisă:

 

„ Doamna mea sau domnul meu,

Mă numeam Alex, în anul 2010 aveam treizeci şi şapte de ani. Când abia mă stabilisem la casa mea, alături de cea mai frumoasă femeie din lume, am fost ucis. Locuiam în România, Bucureşti, acum, în timpul în care scriu, ţara aceasta nici nu există. Poate vă vine greu să credeţi, dar m-am reîncarnat în anul 850 înainte de Hristos şi sunt alături de Homer. Greu de crezut, ştiu. Acum am treizeci şi doi de ani, iar în urmă cu zece zile m-a lovit un fulger. Atunci mi-am amintit tot. Viaţa mea anterioară, căreia îmi vine să îi zic „viitoare”. Ştiu cine m-a ucis şi încerc să găsesc o cale de-a transmite un mesaj în anul 2010, în ziua morţii mele. Un mesaj pe care soţia mea să-l găsească. Vreau ca asasinul meu să fie pedepsit. Sunt conştient că de aici nu voi scăpa decât prin moarte. Dar oare oamenii nu se reîncarnează în viitor? Cum am ajuns tocmai eu în trecut? Şi încă unul atât de îndepărtat? Şi cum să fac să nu schimb istoria? Oare voi reuşi? Încă nu ştiu ce e mai important pentru mine. E greu să trăieşti într-un timp atât de îndepărtat având amintiri atât de proaspete despre un alt fel de viaţă. Nu încerc să scap de ceea ce mi s-a dat, dar nici nu vreau să rămân un caz nerezolvat al secolului douăzeci şi unu. Şi ce e cel mai rău? Doar pe mine mă pot baza”.

 

Vedeţi? Pur şi simplu nu m-am putut abţine 😀 Dacă tăceam, cred că rămâneam mută pentru totdeauna.

Fara prea multe explicatii

Vor mai fi si alte poze, dar pentru inceput… Oricum, cele de la Mini Europa si de la Atomium le am pe un alt aparat si nu prea stim cum sa le descarcam. Dar, pentru Atomium dati un click si va prindeti despre ce vorbesc.

 

Gara de Nord, pentru cei carora le era dor…

 

Grande Place – preferta mea ever

Povestea spune ca daca atingi statueta si iti pui o dorinta din tot sufletul, ti se implineste. Acum sa vedem…

Asa am fost intampinati in Bruges

Tanti din imagine facea mileuri la mosor. Doamne si cum ii mai mergeau degetele…

Plin de lebede si rate ce convietuiau la comun. Ratele in alte poze 😉

Priviti cat e de mandra, parca ar fi o corabie.

Si un sat englezesc vazut din avion.