La asta lucrez…

Povestea unei amintiri…

 

Au fost vremuri în care femeile rămâneau însărcinate cu îngeri. Vremuri de desfrâu, desigur, uitate sau, mai degrabă, lăsate sub tăcere. Şi vremurile astea, în care femeile sunt aşa cum sunt. Unele într-un fel, altele în altul. Fiecare cu felul ei.

Aş fi vrut să spun că Maria mea, nu, nu a mea, căci nu mi-a fost dată niciodată, a trăit în vremurile în care faraoni ar fi putut să se închine la picioarele ei. În timpurile în care ar fi fost declarată vrăjitoare, doar pentru că prinvind-o în ochi îţi răpea inima. Dar Maria nu a trăit atunci, nici chiar acum, ci pe la mijloc. Atunci când lumea era deja eretică, iar dragostea se striga în gura mare. Dar nu, ea nu a strigat nimic. Dormea cu Decameronul strâns la piept şi uneori plângea.

Maria n-a iubit. Nu a ştiu cum sau nu a găsit pe cine. Nimeni nu a reuşit să-i pătrundă în suflet. Cu toatea astea, atunci când a plecat, mult prea târziu pentru a mai simţi ceva, mi-a mărturisit.

 

Era măritată deja când m-am mutat pe strada ei. Plopii abia îşi întindeau crăcile şi îşi scuturau ultimele amintiri ale iernii. Ea stătea acolo, pe prispă – nu, e mult spus, nu pe prispă, pe trepte. Căci vila victoriană nu poate fi asemuită cu o căsuţă oarecare de te miri unde. Stătea acolo şi privea spre niciunde gândidu-se la nimic. Până şi glasul îi era linişte, iar ochii aveau o tristeţe anume, o durere pe care, poate, nici chiar ea nu o înţelegea.

Poate că nu era cu adevărat frumoasă, dar, cu toate astea, toţi o doreau. Era ceva în ea, ceva ce nici un bărbat nu putea înţelege. Era durerea, poate tăcerea…

Citea Maria, citea mult şi visa cu ochii deschişi, şi uneori făcea dragoste, acolo, în patul conjugal ce nu îi adusese niciodată fericirea. Cu toate astea, nu a cerut nimic. Până într-o zi.

 

Mergeau agale, braţ la braţ, pe bulevardul mare şi larg al unui Bucureşti apus, ascuns acum printre gropi şi gunoaie. El era ziarist, adică soţul. Unul respectabil. Scria la „Flacăra” şi câştiga cam cât un ministru al zilelor noastre. Era un om respectabil. Avea mulţi prieteni, sinceri sau nu, ca fiecare. Multe femei îl doreau, iar el, ca orice păcătos, mai cădea din când în când, în acea capcană răpitoare. Dar ei nu îi păsa. Maria nu îi reproşa nimic, uneori, aveam impresia că nici nu o interesa.

În seara aceea un domn l-a abordat pe distinsul domn Sergiu. Un domn trecut de patruzeci de ani, ce încă nu îşi arăta vârsta. Avea o barbă tunsă scurt, în antiteză cu cea a lui Sergiu care era lungă şi bine îngrijită, făcându-l, uneori, să treacă drept preot. Bărbatul i-a vorbit agitat şi i l-a răpit Mariei pe bunul ei soţ. Ea n-a făcut nimic. A rămas acolo, în mijlocul bulevardului privind pierdută undeva în sufletul ei sau în cel oraşului. Când Serigu s-a întors, ea nu l-a întrebat nimic. Dar alături de noul său prieten s-au îndreptat spre casă. Sergiu era agitat.

– E noul meu şef, i-a explicat Sergiu mai târiu în acea seară. Brad a făcut infarct azi dimineaţă. Vladimir a fost numit în locul lui.

Ea doar a dat din cap acceptându-i povestea. Nu o interesa cu adevărat. Ar fi vrut să dispară în singurătatea ei. Să rămână alături de iubitul ce şi-l crease în gând. Bărbatul perfect. Cel ce ar fi putut să o salveze de orice, poate chiar şi de ea. Dar el, cel imaginar, nu o putea salva, iar realitatea o speria, mai ales că nu îi putea simţi atingerea, sărutările, protecţia.

Au trecut doi ani într-o tăcere mormântală. Vecina mea, Maria, îmi zâmbea uneori sub formă de salut, dar totul era linişte. Casa lor era linişte, iubirea le era linişte. Doar ochii perfizi ai lui Vladimir erau gălăgie, iar ea ştia.

Mi-a spus atunci:

– Vladimir e singur, la fel ca mine.

– E singur că e divorţat, am certat-o eu.

– Nu înţelegi singurătatea, mi-a reproşat ea. Dar fără să ridice glasul. Ci cu acea calmitate plină de tristeţe şi durere.

– Dar el are multe iubite, multe şi tinere, am spus scârbit.

…..

 

De atunci s-au întâmplat multe, dar ce îmi e un lucru, într-o zi, Maria mea, a căzut în braţele lui Vladimir. Sau el a căzut, pentru că Vladimir a iubit-o mai mult decât, trebuie să recunosc, aş fi putut să o fac eu.

 

Ce s-a întâmplat cu Maria? Multe. Povestea este 80% reală. Unele lucrui încă nu s-au întâmplat, dar, cunoscând-o pe Maria cea adevărată, ştiu că îşi vor avea finalitate. De multe ori mi-a spus cum se va termina povestea ei. Da, Maria trăieşte. Este încă tânără, adică a trecut de 55 ani. Încă mai poate visa, dar spune că niciodată nu a fost liberă. Locurile şi unele personaje sunt inspirate din realitate, dar nu sunt 😀

Da, la asta lucrez acum. Pentru că azi mi-am amintit de ea, aşa cum mi-am amintit şi de mine 😉

 

Dar, pentru a ieşi din melancolie, poftiţi tortul!

Ciocolata-Jucarii-de-plus-Tort-cu-ciocolata-poza-t-P-n-dreamstime_2373984

 

Reclame

Lene apocaliptică

IMG_0077

Dacă esoterismul mi-a oferit nişte explicaţii vitale, viaţa tot nu mi le prezintă în felul ăla.

 

Nu am vrut să spun nimic interesant, aşa că nu e cazul să căutaţi explicaţii inexistente. Adevărul e că sufăr de lene. Nu ştiu dacă e o boală biologică sau psihică, dar eu sufăr. Poate unii dintre voi îşi amintesc că Sky mi-a aruncat o provocare. Mi-a dat o idee pentru o poveste, ei bine, nu sunt în stare să mă gândesc la ea, pentru că am o mie de prostii în cap. Dar dacă aţi mai veni şi voi cu idei, cine ştie, poate ar fugi lenea şi m-aş pune pe treabă.

Mă întreb dacă scrisul se poate uita. Aş putea face un test şi să nu mai scriu vreo două luni nimic, dar îmi e prea teamă că răspunsul va fi „DA” şi atunci ce o să fac? Probabil că nimic, poate doar voi da din picioare ca un copil nervos. Fără lacrimi şi alte isterii lipsite de sens. Sau voi începe să mănânc şi mai mult decât o fac deja, sperând ca într-o zi să devin o balenă. Aşa, cu siguranţă, toţi îmi vor plânge de milă. Sigur, aş putea face multe altele, dar tot mie îmi va fi rău.

Nu, nu mă gândesc la nimic, chiar dacă pare că spun ceva, de fapt, nu fac decât să înşir cuvinte fără sens. O fi şi ăsta un fel de exerciţiu în procesul scrisului.

E vară şi eu sufăr de lene. Dar nu e nimic extraordinar, aşa mi se întâmplă mereu la începutul verii. Cineva se va găsi să mă scoată din amorţeală, chiar dacă eu nu sunt sigură că îmi doresc acest lucru.

Hei, nu vă mai holbaţi, dacă tot nu aveţi ce face şi aţi trecut să ascultaţi o babă nebună, mai bine treceţi la Vania, care are nişte poveşti despre mine de te prăpădeşti de râs. Nu ştiu de ce mă bucur aşa că doar de mine râde 😀