Scriu tâmpenii

Am dispărut în neant. Nici eu nu ştiu pe unde sunt, dar vorba aia, încerc să mă regăsesc. Nu pe mine ca om, ci pe mine ca iluzie. Oricât de mult aş vrea să cred că ne putem regăsi ca oameni, nu cred că e posibil. Totul e iluzie, iar noi nu ştim să trăim decât învăluiţi de ea.

Ce am făcut? Nimic nou. Am citit mult şi am rămas încântată până peste poate de Larsson. Dar am citit şi non-ficţiune, o să vă povestesc într-o zi. Tare mi-a plăcut cartea care vorbeşte de ignoranţă. Am înregistrat o emisiune. Da, o să văd cum o împart pentru a o pune pe youtube. Am vorbit despre indicii şi Regine, şi mi-au venit vreo sută de idei despre cum ar trebui să arate un horror cu ceva fantasy şi multă realitate.

Dar, desigur, nu sunt în stare să scriu. Pe de o parte pentru că nu am stare. Adică tot trebuie să plec, ce rost are să scriu. Apoi urmează târgul, m-aş pierde pe drum. După vine concediul. Nu are sens să încep ceva ce voi uita complet când mă voi întinde la soare. Şi neprevăzutul, care la mine e aproape zilnic. Şi uite aşa a venit vara. În mintea mea există idei, există chiar schiţate în carneţele, dar vor muri acolo, schiţate, până când mă voi hotărî eu ce vreau să scriu.

Şi da, am schiţat şi următorul roman al Lalei. Va fi diabolic 😀 Da, voi continua seria personajelor reale. Şi nu mai ştiu. Sunt plictisită, dar nici nu vreau să scap de plictiseală. Am impresia că fac totul pentru a o întinde la maxim. E bine aşa, e foarte bine. Oh, am uitat, şi scriu prostii 😀 Scriu aşa, de nebună, tâmpenii, pentru a avea ceva clar de făcut. Fără chef, fără imaginaţie. Doar aşa. Poftiţi de vedeţi:

 

„ŞAPTE SUTE DE ANI DE LA SFÂRŞITUL LUMII

 

 

Zeii n-au dormit niciodată, dar nici nu i-a interesat.

 

 

Totul a început de la Zeul-Mag. Mereu făcea experimente ascuns după un nor colorat. Bietul nor, nu mai avea personalitate, aşa cum nu mai ştia nici el din ce e făcut. Şi unde să se ducă în halul în care arăta? A rămas cu Zeul-Mag, iar în ziua aceea a văzut cum substanţele se îmbină, cum iese flacăra roşie, fără să aducă prea mari daune, apoi, Zeul-Mag, în nebunia feerică cel cuprinsese, a scăpat vasul. S-a auzit ţipătul. O fi fost al norului, al Zeului-Mag, nu mai conta. Toţii Zeii au privit în jos. A durat mult, mult prea mult. Iar când recipientul a atins pământul, totul s-a sfârşit.

Au durat câţiva ani până când Zeii s-au dumirit. Pământul nu mai exista. Sorele refuza cu încăpăţânare să-şi mai facă apariţia. Susţinea că are o migrenă, dar adesea îl prindeau jucând şah cu câte o stea. Spunea că asta e terapie. Ardea prea mult în interior şi avea nevoie de relaxare. Oricum nu mai conta, concluzionară Zeii. De ce ar mai fi contat? Până când zăriră o pisică neagră ieşind drept din pământ. Privirea ei rece, verde, pătrunzătoare, s-a ridicat spre ei.

– A dracu’, ne-a spurcat, urlă Zeul-Creator.

Şi îi spurcase într-adevăr.”

 

Da, continuă. Şi o ţine tot aşa, într-o plictiseală eternă. V-am spus doar că nu am chef de nimic. Nu mai insistaţi.

Reclame