Poţi. Ştiu, ştiu, trebuie studiat, analizat etc, etc, dar eu l-am citit. Da, aşa cum citeşti un roman. Şi da, am reţinut câte ceva cu toate că nu mi-am propus neapărat. Dar nu vă ambalaţi, e un dicţionar de simboluri şi e interesant pentru că te duce pe tărâmul basmului şi se leagă de vechi legende şi din astea. Bine, recunosc, poate că n-ar fi trebuit să-l citesc ca pe o carte, dar asta-i viaţa, nu mă pot abţine.
Cum am terminat „Istorii pierdute” a lui Joel Levy şi „Apocalipse apocrife ale Noului Testament”, cu toate că aveam un Larson în aşteptare – de care nu vreau să mă apuc pentru că apoi voi plânge că s-a terminat – şi cartea aia cu monedele; tot am dat o tură prin librării. Cu ce m-am ales?
Să încep cu „Jurnalul Diavolului”. Hei, e foarte amuzantă şi cretină cartea, dar asta e. Mă consolez cu „India antică şi civilizaţia indiană”, căreia îi va urma „Alexandru Macedon” de Weigall. Pe asta nu ştiu de ce am luat-o. Chiar nu văd ce informaţii mi-ar mai putea oferi, dar totuşi nu strică să îmi reamintesc. Cum sunt în căutare de Shakespeare, cu toate că am o ediţie veche şi cartonată cu toate dramele, nu mă pot abţine, aşa că dacă tot am găsit am cumpărat „Romeo şi Julieta” şi „Macbeth”. Mă rog, nu cred că în ediţie nouă s-a schimbat piesa, dar e cu piticii pe creier.
Ca să nu mă dezic am luat şi două fantasy, adică volumul 7 din „Vampirii sudului” mai precis „ Morţi cu toţii” şi „Umbra torţionarului” a lui Wolfe. Ca să nu vă mai spun de un teanc de cărţi semnate George Arion, dar pe astea le-am primit, aşa că simţeam nevoia să cheltui şi eu pe ceva.
Acum mă delectez cu acea carte cretinuţă numită „Jurnalul Diavolului”. Cretinuţă, cretinuţă, dar te face să zâmbeşti. Cu toate că nu îşi merită banii şi reclama. Sigur că voi continua cu India salivând după „Vampirii sudului”. Dar e ca şi la Larson, nu vreau să mă apuc de ea şi apoi să plâng că s-a terminat. Mai întâi istoria, apoi nebuneala.
A, da, bine, recunosc, scriu, dar nu vă spun ce 😀
A, da, şi am mai primit o carte groasă, foarte groasă, să îi zicem un DEX, dar de fapt e o poveste despre Graal. Mă rog, nu prea m-a pasionat pe mine niciodată Graal-ul, adică mi se pare o legendă stupidiţă. Mai mult m-ar interesa Templul lui Solomon. Mă rog, pe teritoriul musulman e greu să pătrunzi fără să îţi iei o bastârcă, dar să mai ai şi pretenţia să ridici un alt Templu… ei da, dacă s-ar întâmpla asta chiar ar creea un al treilea război mondial. Dar cum nu se va întâmpla, măcar marile descoperiri de la Templu ar trebui adunate şi puse într-o carte. Sau or fi şi nu m-am prins eu?
Până una alta am ce citi şi cu ce îmi pierde timpul. Şi nu, încă n-am chef de blog, chiar nu vedeţi câta teancul de cărţi am?
Voi nu? Poate şi voi. Dar eu sunt sătulă de ăia care tot aşteaptă la colţ să fac vreo greşeală. Chiar dacă nu o fac, o găsesc ei, că doar de aia intră aici să vadă, să cerceteze, parcă aş fi la SRI-ul blogurilor. Mişto e că habar nu au să citească, că de ar avea ar şi pricepe. Cuvânt cu cuvânt citeşte orice papagal fără să priceapă, dar e greu cu sensul, greu rău.
Bine, recunosc, eu sunt de vină că stau să le dau explicaţii, să înţeleagă cretinoidul că s-a născut degeaba. Dar credeţi că pricepe? Păi prostul nu e prost destul până nu e şi fudul, nu aşa se zice? Şi de ce dracu’ s-ar contrazice că doar trebuie să aibă dreptate şi Mircea Badea când spune ce spune despre anumiţi anonimi ai bloggosferei. Zău aşa. Sunt speciemene ce încă n-au evoluat de la gradul de maimuţă, chiar dacă după chip n-ai zice, verifică-i creierul.
Şi acum că mi-am spus încă o dată părerea, vă rog să citiţi ceva ce nu are legătură cu cretinismul, adică „Scena Crimei” a lui George Arion. Costă doar şase lei, aşa că o puteţi comanda, veţi afla cum citind până la capăt.
A, şi deştepţii să mai stea şi în afara blogului meu, sunt destui care le seamănă 😉
Destul de bine. Da, păi cum credeţi că mai sunt sănătoasă din moment ce de două zile citesc: apocalipse, apocrife şi istorii pierdute ale omenirii? Nu ştiu de unde a venit această combinaţie, dar nu mă pot abţine. Trec de la o carte la alta şi conţin ceea ce v-am spus deja. Să vină sfârşitul lumii şi să-l simt chiar la parametrii ăştia sau neuronul meu are o bubă rea?
Mai citeşte omul o Biblie, o rugăciune, o psaltire, ceva acolo, dar apocalipse şi aprocrife în combinaţie cu „unde a dispărut” e deja prea mult. Cu toate că am pe noptieră o carte pe care vreau să o citesc de ceva vreme: „Jocurile foamei”, apocalipsele nu îmi dau pace. M-am tâmpit? Probabil. Poate am îmbătrânit. Habar n-am. Dar cum mă aşez undeva cum mă apuc să citesc din ce v-am spus. O iau razna oameni buni şi nu mă opreşte nimeni. Mai rău e că nu ştiu cum să frânez în cazul de faţă şi că mintea mea e tot acolo şi nu vrea să se mute. Adică tot ce am în cap sună aşa: apocalipse, apocalipse… mai are să se audă un râs sinistru şi sunt gata.
Cu apocrifele e mai uşor, cu toate că n-am idee de ce le citesc. Poate mă lămureşte cineva. Dar un lucru interesant tot l-am aflat. Dacă în zilele noastre „apocrife” înseamnă minciună, defăimare etc, pe vremuri erau texte care nu le citea oricine. Erau secrete şi numai cei ce le meritau le şi primeau. Nu vă zvârcoliţi că n-am aflat nimic nou care să răstoarne bazele religiei, sunt acelaşi lucruri spuse în alt fel, dar au acelaşi conţinut, zău că au. Sau din cauza apocalipselor nu mai văd eu substratul? În fine, cineva ar trebui să mă convingă să trec la lucruri omeneşti. La lecturi normale că o iau pe arătură. Nu e bine să îţi pui prea multe întrebări dacă tot n-ai chef să mori în următoarele ore 😀
La răceală mă refer. Eu zic că mâine e mai bine, ea zice ba. Şi uite aşa îmi pierd timpul certându-mă cu o răceală rea. Foarte rea.
Acum ca să fiu sinceră mai am şi stres. Se numeşte Bogdan Hrib şi are peste 40 ani. E şef de trib editorial şi din trei în trei zile mă întreabă cum merge cartea. Eu îi explic că nu e nici o carte, ce carte? Sunt răcită, n-am chef de cărţi decât să le citesc, ce doreşti de la mine? Bine, zice el, dar să-i dau un titlu. Sunt multe titluri în librării, să-şi aleagă. Nu, nu, cum se va numi următoarea carte poliţistă. Păi eu de unde să ştiu? De unde?
Mă rog, scriu eu ceva, dar nu ce ar vrea Bogdan acum, aşa că nu mă întrebaţi că nu vă spun oricum. Cercetez Templul lui Solomon şi El Dorado. Lăsaţi-mă că nu vorbesc în dodii, dar nici nu vă povestesc că nu am chef şi oricum nu sunt sigură de ceea ce fac. De parcă am fost vreodată. Lala? Păi până la anul mai e timp. Destul. O să fie, ho, nu vă ambalaţi, doar că acum nu pot intra în pielea personajului. În plus mă amuză mult Istoriile pierdute ale omenirii… ăăă, nu, nu vorbesc despre o carte anume. Vorbesc şi eu aşa să mă aflu în treabă, ca de obicei.
Şi nu, n-am chef să comentez pe bloguri. Uite că n-am, daţi-mă în judecată. Comentez eu altă dată. O da, şi în curând o să vă public un mail spectaculos pe care l-am primit. Am râs mult 😀 Şi cam atât că am treabă… să mor 😉
Am continuat prin a-mi tăia venele. Lama era ruptă în două şi ruginită, dar nu mă gândeam că o să mă infectez din moment ce încercam să mă sinucid. Am încercat cu pastile, era simplu şi nedureros, dar tot ceea ce mi s-a întâmplat a fost să zac trei zile în pat. Zile în care am văzut demoni înconjurându-mă şi râzând în timp ce îmi beau rezerva de gin. S-a dovedit a fi adevărat când mi-am revenit. Doar că nu demonii îmi băuseră ginul, ci doctorul ce se ocupa de sănătatea mea mintală. Dar de a lui cine dracu’ se ocupă?
După o săptămână în sanatoriu m-am întors acasă cu acelaşi gând, sinuciderea. Mi-am făcut un ştreang dintr-o sârmă ruginită şi m-am aruncat în el. Dar sârma era prea ruginită, aşa că am scăpat încă o dată. Nici cu pistolul pe care l-am cumpărat de la un drogat de la colţul străzii nu a funcţionat, idiotul îi pusese bile de cauciuc, tot ce mi s-a întâmplat a fost o vânătaie mare şi dureroasă în jurul tâmplei. Am băut otravă de şobolani. Mama o ţinea în magazie. Veche de ani de zile şi ieşită din garanţie mi-a umplut trupul de bube. Dar n-am avut nici pe dracu’. Nici cu lama nu o să funcţioneze, o ştiu. Atunci vă întrebaţi de ce dracu’ tot încerc? Pentru că am fost blestemată să nu pot muri până când nu îmi voi ispăşi toate pedepsele pământeşti. Nu vreau să mor şi puţin îmi pasă de pedepsele pământeşti. Pur şi simplu îmi place să testez teoria.
Am observat încă de aseară, de la emisiunea aia specială de pe Antena 3 că majoritatea PDL-istelor sunt proaste de bubuie. Mă mir că nu a explodat studioul respectiv.
Am ajuns la concluzia că şi răceala îţi oferă oportunităţi: citeşti şi dormi. Ce îşi poate dori un om mai mult?
Cred că nu prea sunt în stare să ajung sâmbătă la Mamaia, dar voi fi obligată 😀
Nu vreau să mai plec de acasă chiar dacă azi mi-au venit biletele. Hei, sunt răcită, lăsaţi-mă în casa mea.
Cititul în timpul răcelii e bun, dar am cam înnebunit cu un Platon. Toată lumea îl invocă de m-am plictisit de el.
E bine şi să scrii pentru că personajele sunt deprimate şi depresive, ceea ce le conferă credibilitate. Să nu uit de nervozitate. Cu toate că eu sunt foarte calmă.
Şi încă o dată, ca să înţelegeţi bine, domniţele astea de la PDL sunt proaste rău. Mai are cineva aceeaşi părere? Bravo vouă!
Şi acum din nou la citit şi dormitat. Vocalize mai târziu, acum nu sunt obosită, am vorbit cu trei oameni la telefon încercând să mă fac înţeleasă că nu pot urla, clar?
Nu am uitat de ziua lui. Crina îmi e martoră că doar eu i-am spus vineri data exactă, aşa că na… Dar n-am vrut nici să-i transimt sms, nici să-i las pe blog. Dar cum să vorbesc când din gâtul meu nu iese decât ceva ce seamănă cu chhhh? O, da, a fost ziua domnului chel cu burtă din cartea mea. Nu contează cine dacă nu ştiţi 😀
Nu îi urez nimic aici, dar nimic, pentru că vreau să-i zic personal. Adică cât de personal se poate prin telefon. Aşa că nu îi urez să fie fericit, să crească mare şi să fie iubit până la adânci bătrâneţi de soaţa lui care-l suportă zilnic.
Ca să nu zic că am înnebunit şi mă tratez că asta se ştie deja 😀 Am dormit multtt şi am mâncat puţinnn, ceea ce e bine după atâta fast turcesc în stomacul meu. Cel puţin aşa cred.
Că tot sunt puţin mai coerentă am decis să răspund unei lepşe şi să vă fac cunoştinţă cu o mică desenatoare. Nu îmi permit să iau nici o operă şi să o postez pe blog, dar vă îndem pe voi să vă uitaţi. Desenele Enyei sunt cu adevărat fabuloase şi mai vreau şi altele. Multe, multe, multe. Mă gândesc chiar să îi cer o colaborare, după ce o să vedeţi o să mă înţelegeţi de ce şi pentru ce. Dar cum mai e până în toamna viitoare când vreau eu să apară cartea surpriză, mai aşteptăm. Cel puţin mă bucur că am găsit un candidat pentru ceea ce am eu în cap de ceva timp, bine, de ceva ani. Priviţi şi vă minunaţi!
Apoi, că tot am fost un om rău. Ba bolnav, ba plecat, ba plec iar şi l-am cam lăsat pe Chinezu’ cu ochii în soare, am decis să răspund la leapşa aia de mi-a dat-o în timp ce eu încercam să adun raze mai reci pentru trupul mult prea înferbântat de atâta căldură.
Şi mă întreba Chinezu’ cam unde mi-aş dori eu să ajung şi n-am ajuns.
Eh, ce întrebare…
Da, Hawaii-Maui e singura mea dorinţă arzătoare. Şi voi ajunge chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-l fac în această viaţă.
![great-beach-hawaii-picture[1]](https://oanastoicamujea1.files.wordpress.com/2009/07/great-beach-hawaii-picture1.jpg "great-beach-hawaii-picture[1]")
Oana Stoica Mujea 