Da, tot despre Indicii e vorba. Eu nu pricep, vă rog să mă credeţi. Un om moare, doi, trei, câţi mor acolo, că nu le mai ştie nimeni numărul, iar ei râd. Tot primesc feed-back-uri: „Am citit Indicii şi m-am spart de râs”. Adună-te, omule. Cum să te spargi? Nu vreau să te bag în spital. Stai calm, respiră. Dar, până la urmă, eşti sadic? De ce râsăşi? Eu m-am chinuit să dezvolt un caz cât se poate de nasol şi tu te râzi pe tine?
Interesant e că fiecare râde de altceva. Un domn a râs de Crina, altcineva de Darius, altul de Bogdan, iar altul sau alta de criminal. A, da, unii au râs şi cu Iolanda, că de ea cică nu se poate râde. Voi vă daţi seama în ce lume trăim? Oamenii ăştia de citesc râd de suferinţele altora. N-ai văzut aşa ceva, zău că nu. Eu mi-am tocit degetele pe tastatură să vă râdeţi voi, ha? Ruşine. Ruşine mare 😀
Cum o fi să ţipi ca pisica la ploaie? Mă rog, eu n-am mai văzut pisici mieunind la ploaie, cred că al meu motan e mai special, mai trendy, vorba aia. Probabil el se crede cool. O fi, că n-am de unde să ştiu eu cum e atunci când eşti pisică. Dar vorba lui Vania: „Pisica-i tot un fel de om”. Aş putea scăpa uşor de Piţi raportându-mă la acest gen de crimă perfectă. Nu că i-ar păsa cuiva dacă l-aş strânge de gât. De trei zile încerc să port un dialog cu ăştia de la protectia animalelor, doar că eu vorbesc singură. Normal că nu-mi răspunde nimeni. De ce mi-ar răspunde? Zău aşa. Că dacă sunt de la protecţia animalelor asta nu înseamnă că le şi pasă. Vreau şi eu răspunsuri. Dar de unde. Totuşi e bine că vorbesc eu, altfel aş uita dracu’ şi ce sunete scot.
Au făcut un rahat ăştia cu poliţia animalelor şi dreptul animalului şi tot aşe. N-au făcut nimic. Au urlat atunci şi au tăcut pentru totdeauna. Frumos ne şade. Păi normal, avem lucruri mai importante de făcut. Cum ar fi să ne omorâm între noi. E chiar mişto. Ne înjurăm, ne dăm pumni, că doar suntem români, să nu cumva să ne dezicem că ar fi păcat. Îmi e milă şi silă, în acelaşi timp, de ţara asta. Cred că aş pleca fără nici un regret, dacă nu aş fi atât de fraieră şi nu m-aş gândi la alţii înaintea mea. Cred că azi m-am trezit scârbită. Scârbită tare. Îmi e silă de oamenii ce omoară animale, îmi e silă de mizeria verbală şi de tot ceea ce mişcă. Poate că de aia mi-am şi depus actele pentru a-mi cumpăra pistol. Îmi bag picioarele, în ţara nu poţi trăi dacă nu te poţi apăra.
Şi totuşi, eu vorbesc singură? Protecţia animalelor nu are nici o treabă cu mine? Or vorbi ei altă limbă sau eu? Tot ce e posibil. Om ajunge la un rezultat după ce va fi prea târziu.
Oana Stoica Mujea 