Noi în război

Fiecare dintre noi e într-un război, chiar dacă nu ne dăm seama, sau încercăm să trăim în pace sau mai ştiu eu ce. Un război între noi şi alţii există, de orice tip ar fi el: corporatist, sufletesc, etc.

Sigur, eu azi am iertat pe toată lumea. Sunt în comuniune cu natura şi îmi iubesc duşmanul aşa cum îmi iubesc şi prietenul. Da, am făcut ceva cursuri cu Buddha şi mi-am dat seama că e rău să fii în război, că e rău să urăşti şi că Dumnezeu ne-a spus să iertăm şi să iertăm şi să iertăm.

Da, vezi să nu. Uitaţi-vă în gura mea şi speraţi la iertarea veşnică şi la dragostea pe care v-o ofer. Dar pot fi ipocrită dacă îmi doresc cu adevărat. Deci sunt în război, dar nu în acel tip de război pe care mi-l descrie Stanley Bing în cartea „Sun Tzu era un biet mototol”. Carte despre care o să vă vorbesc mai pe larg în partea cealaltă, ci într-un alt fel de război.

Bine, mă explic. Bing descrie acolo războiul omului modern. Spune cum trebuie să fii general, armată, serviciu de spionaj la un loc. Cum să îţi atragi oameni de partea ta, dispuşi să moară pentru tine şi să creadă în ţelurile tale şi cum să-ţi subjugi duşmanii în diferite tipuri de războaie: scurte, lungi, etc.

Mie războaiele scurte nu-mi plac. Nu îmi oferă distracţie. Cele lungi mă plictisesc şi nu am timp de ele. Cele medii probabil că ar fi bune, dar n-am chef să adun armate. Bine, dacă cineva îşi doreşte cu disperare să moară pentru mine e liber, nu am timp să-l împiedic şi nici nu îmi doresc. Da, da, da, sunt egoistă. Bine că voi nu sunteţi, e foarte bine. Sigur că nu iubesc pe toată lumea şi, evident că dacă mă apuc să urăsc o fac din tot sufletul, ca să nu existe dubii că aş fi duplicitară sau mai ştiu eu cum. Unii ar putea spune că nu ştiu ce vreau dacă nu mi-aş defini foarte bine şi clar sentimentele. Mi se rupe dacă am dreptate ori ba. Când plec la război, plec.

Prefer războaiele paşnice. Cum sunt alea? Ca războiul rece, evident. Terminarea psihică a adversarului, care la un moment dat se va termina cu lovitura de graţie.

Chiar Bing spune la începutul cărţii că de şi-ar întâlni profesorul din clasa a patra mort pe stradă, ar mai trece şi el de două ori peste el, în plus le mulţumeşte tuturor idioţilor care au făcut din el o fiară. O, cât îl înţeleg. Sunt absolut de acord cu tot ceea ce spune. Doar că autorul nostru e un tip mai practic, eu nu. Îmi place să văd mai întâi suferinţa. Să vă spun o poveste care mi s-a părut absolut genială. Nu ştiu dacă asta s-a urmărit sau aşa a ieşit, dar machiavelicul din ea este dus până la superbitate: Un el şi o ea căsătoriţi. El se roagă un an şi jumătate de ea să divorţeze, ea nu şi nu. În cele din urmă ea zice da, numai cu condiţia de-a primi o sumă de bani. Ei? Poate o să ziceţi că sunt nebună. Da, sunt. Dar nu aţi văzut substratul. Poate că în urmă cu un an el i-ar fi zis „zât”. Cum să-ţi dau bani ca să mă laşi în pace? Dar ştiţi ce a făcut ea? L-a adus în starea de a da orice pentru a scăpa. Ăsta nu e război? Ba da, pe faţă. Unul foarte inteligent dacă vreţi să strângeţi bani.

Dar războaiele nu se duc doar pentru bani. Fiecare are motive clare în minte pentru care porneşte într-o astfel de misiune. Dacă nu vi se întipăreşte un motiv clar pe crier atunci trebuie să vă spun că luptaţi pentru cauza altcuiva, sunteţi un fel de kamikaze. Nu că ar fi rău. Doar că oricât de bine ar fi plătită treaba asta, voi veţi fi morţi 😉

Tipul de război care îmi place mie se numeşte: „aşteptarea momentului prielnic”. Asta presupune o mare doză de parşivitate – da, din partea mea – şi una şi mai mare de răbdare. V-am spus doar că pot aştepta până în clipa morţii, a lui sau a mea. Dar ştiu sigur că într-o zi toţi idioţii – şi îmi cer scuze că îl copiez pe Bing, dar n-am de gând să îl şi plagiez – care m-au călcat pe coadă de-a lungul timpului vor ajunge la mâna mea. S-a mai întâmplat. Cu unii mai repede decât aş fi vrut eu. Şi îmi pare rău să vă spun că „mila” a dispărut de foartă multă vreme din vocabularul meu. Dai, dau. Dai mai tare, îţi zâmbesc, îţi mulţumesc, apoi aştept ca un şarpe cu clopoţei în vizuină. Ai trecut prin faţa mea, trebuie să-ţi spun că sunt veninoasă.

Ce rost are să „angajez” kamikaze, armate şi spioni? Pot şi singură. Dar repet. Dacă cineva se aruncă în moarte pentru mine, că aşa şi-a dorit, nu îl pot împiedica.

De ce v-am spus asta? Pentru că m-a marcat cartea. De ce m-a marcat? Pentru că sunt complet nebună 😀

O, gata, mă pregătesc să zbor.

8397_avion

Reclame