Intrusul, adică eu

Ele sunt două de când le cunosc. Ele zic că sunt una, eu zic că sunt două. În fine, e chestie de percepţie. Lorena şi Silvia se cunosc de la cămin. Aveau cinci ani ambele şi s-au împrietenit. De atunci au fost nedespărţite. Acum au douăzeci şi opt de ani. Ca mine. Lorena e blondă natural şi ondulată, Silvia e şatenă, dar se vopseşte într-un roşu atât de aprins încât nu te poţi uita la părul ei atunci când e soare. Dar astea sunt detalii.

Nu, eu n-am fost cu ele la cămin şi le cunosc de vreo doi ani. A fost o conjunctură ciudăţică ce ar avea nevoie de prea multă dezvoltare pentru un simplu blog.

Ei bine, nu suntem prietene, adică eu cu ele. Eu sunt doar intrusul. Uneori ies cu ele la o cafea. Ori cu una, ori cu alta, ori cu ambele. Oricum nu avem nimic în comun, iar ele ştiu asta, cum să nu ştie. Ele sunt genul: „mi-am cumpărat papuci de firmă”, eu nu. Aşa că vorbim despre banalităţi. Nimic complicat. Sunt relaxante pentru mine, nu ştiu dacă e valabil şi invers. Ideea e că nu suntem prietene, doar companioane de cafea.

Acum că v-aţi făcut o idee vă pot spune şi restul.

Eram în Antalya. Da, la plajă. Nu, la cafea. De data asta doar bălăceală şi cafea, fără plajă. Ei bine, cum stăteam eu aşa la cafea, pe telefonul lui Xreder apare un număr necunoscut. Răspund eu, pentru că el era la bălăceală. Sigur că am fost surprinsă să o aud pe Lorena. Avea o falcă în cer şi una în pământ. Urla, ţipa – la mine?! – şi spunea lucruri fără sens. În cele din urmă pricep că Silvia şi iubitul Lorenei cu o seară înainte fuseseră la nu ştiu ce club, şi culmea, acolo aş fi fost şi eu. Vlad – eu nu-l cunosc – i-a spus Lorenei că Silvia era şi în compania unei brunete. O liniştesc spunându-i că sunt Antalya de patru zile, mi-ar fi fost imposibil, la dracu’, să fiu cu Silvia undeva.

Bine, toate bune. Dar după o oră sună şi Silvia, şi urlă, şi ţipă, şi, şi… Ei, până aici, mă enervez şi îi spun să mă lase dracu’ în pace. De când suntem noi aşa prietene încât să-mi pese mie cu adevărat ce fac ele? Silvia rămâne blocată, nu mă cunoaşte nervoasă. Îi explic tare şi clar că am mai făcut o dată prostia asta, aşa că nu dau sfaturi, nu îmi pasă, nu mă bag. E treaba lor. Sunt prietene de o viaţă, eu sunt doar o intrusă. Ies cu ele la cafea, iar ele îmi vorbesc despre nu ştiu ce firme de rahat, iar eu dau din cap de parcă chiar aş pricepe. Le-am spus, de asemenea, să nu mai sune pe telefonul de serviciu al soţului meu.

Ieri m-au sunat ambele. Cumva şi-au rezolvat problema, iar acum nu mai vorbesc una cu cealaltă, în schimb m-au rugat să mă duc în continuare cu ele la cafea. Sigur că mă duc, atâta timp cât nu mă bat la cap cu povestea asta. Prefer să rămân la firme, firme, firme şi cafea.

Cred că povestea aia cyberpunk m-a făcut să vă povestesc prostia asta. Cui îi pasă? Nimănui, ştiu eu 😀

Reclame

Blog de Oro

M-a pricopsit Lucia, v-am spus. Dar nu numai Lucia ci şi Mirela. Aşa că sunt o pricopsită. Am primit un blog de Oro. Cred că e de bine, dar ca orice premiu se dă pe pile 😀

Ei, pile sau nu, cu toate că regulamentul zice să dau premiul altor zece persoane, eu o să sar peste tipar. De ce? Pentru că sunt prea mulţi oameni pe care i-aş premia. Aşa că am luat o decizie. O să-i dau acest premiu unui om care mi-a dat multe (nu material vorbind) şi căruia eu nu i-am dat în schimb nimic. Nu că ar avea nevoie. Dar lui chiar nu i-am oferit niciodată ceva anume. Aşa că singurul meu Blog de Oro se va duce la Darius Filip. Acum nu mă hotărăsc la care blog, dar nu blogul în sine e important ci persoana.

Blog de Oro, fugi la Darius 😀

Greu cu timpul

Timpul meu parcă stă de câteva zeci de zile, dar, în acelaşi timp, şi fuge. Ăsta da paradox. Şi nu, nu ştiu să-l explic. Nu, nu vă dau nici cadouri azi, de fapt doar Cella a cerut, aşa că doar ei i-am adus 😀 Sunt insensibilă, ştiu. Desigur, Lucia m-a pricopsit cu un fel de leapşă. Grea treabă, trebuie să mă gândesc.

Dar vorbeam despre timp. Despre ce vorbeam? A, da. Nu mai ştiu să ţin laptopul în braţe. Cu tastatul… ehe, probleme. Nu ştiu de ce dar de când am revenit îmi tot fuge cursorul şi mă trezesc că am inventat cuvinte lungi fără sens. Ori s-a tâmpit laptopul, ori eu. A doua variantă mi se pare mai plauzibilă. Dar îmi revin eu sau el. Sau unul din noi. Poate vă reveniţi voi înainte şi mă aduceţi şi pe mine pe linia de plutire. Sau poate nu.

Nu, momentan n-am nici un proiect. Capul gol. E ok. Important e că e. Îl mai ţin un timp pe umeri. Cred că de luni îmi revin. Normalitatea îşi face simţită prezenţa, dar încă e prea încet. Lăsaţi-mă să îmi revin din leneveală. Şi în timp ce eu îmi revin, timpul tot trece…