Intrusul, adică eu

Ele sunt două de când le cunosc. Ele zic că sunt una, eu zic că sunt două. În fine, e chestie de percepţie. Lorena şi Silvia se cunosc de la cămin. Aveau cinci ani ambele şi s-au împrietenit. De atunci au fost nedespărţite. Acum au douăzeci şi opt de ani. Ca mine. Lorena e blondă natural şi ondulată, Silvia e şatenă, dar se vopseşte într-un roşu atât de aprins încât nu te poţi uita la părul ei atunci când e soare. Dar astea sunt detalii.

Nu, eu n-am fost cu ele la cămin şi le cunosc de vreo doi ani. A fost o conjunctură ciudăţică ce ar avea nevoie de prea multă dezvoltare pentru un simplu blog.

Ei bine, nu suntem prietene, adică eu cu ele. Eu sunt doar intrusul. Uneori ies cu ele la o cafea. Ori cu una, ori cu alta, ori cu ambele. Oricum nu avem nimic în comun, iar ele ştiu asta, cum să nu ştie. Ele sunt genul: „mi-am cumpărat papuci de firmă”, eu nu. Aşa că vorbim despre banalităţi. Nimic complicat. Sunt relaxante pentru mine, nu ştiu dacă e valabil şi invers. Ideea e că nu suntem prietene, doar companioane de cafea.

Acum că v-aţi făcut o idee vă pot spune şi restul.

Eram în Antalya. Da, la plajă. Nu, la cafea. De data asta doar bălăceală şi cafea, fără plajă. Ei bine, cum stăteam eu aşa la cafea, pe telefonul lui Xreder apare un număr necunoscut. Răspund eu, pentru că el era la bălăceală. Sigur că am fost surprinsă să o aud pe Lorena. Avea o falcă în cer şi una în pământ. Urla, ţipa – la mine?! – şi spunea lucruri fără sens. În cele din urmă pricep că Silvia şi iubitul Lorenei cu o seară înainte fuseseră la nu ştiu ce club, şi culmea, acolo aş fi fost şi eu. Vlad – eu nu-l cunosc – i-a spus Lorenei că Silvia era şi în compania unei brunete. O liniştesc spunându-i că sunt Antalya de patru zile, mi-ar fi fost imposibil, la dracu’, să fiu cu Silvia undeva.

Bine, toate bune. Dar după o oră sună şi Silvia, şi urlă, şi ţipă, şi, şi… Ei, până aici, mă enervez şi îi spun să mă lase dracu’ în pace. De când suntem noi aşa prietene încât să-mi pese mie cu adevărat ce fac ele? Silvia rămâne blocată, nu mă cunoaşte nervoasă. Îi explic tare şi clar că am mai făcut o dată prostia asta, aşa că nu dau sfaturi, nu îmi pasă, nu mă bag. E treaba lor. Sunt prietene de o viaţă, eu sunt doar o intrusă. Ies cu ele la cafea, iar ele îmi vorbesc despre nu ştiu ce firme de rahat, iar eu dau din cap de parcă chiar aş pricepe. Le-am spus, de asemenea, să nu mai sune pe telefonul de serviciu al soţului meu.

Ieri m-au sunat ambele. Cumva şi-au rezolvat problema, iar acum nu mai vorbesc una cu cealaltă, în schimb m-au rugat să mă duc în continuare cu ele la cafea. Sigur că mă duc, atâta timp cât nu mă bat la cap cu povestea asta. Prefer să rămân la firme, firme, firme şi cafea.

Cred că povestea aia cyberpunk m-a făcut să vă povestesc prostia asta. Cui îi pasă? Nimănui, ştiu eu 😀

Anunțuri

16 comentarii la “Intrusul, adică eu

  1. Da, asa m-a sunat si pe mine odata unu, si facea ca trenu la telefon ca ce treaba am io cu nevasta-sa si ca una ca ailalta… altadata altu, la fel, acelasi subiect…giiizas, ce oameni!

  2. Oana, sigur nu erai erai în acelaşi timp şi în Antalya şi la clubul acela? O dedublare pe care o vei explica într-un roman :))
    Dar apropo de telefoane, am în „Don Juan şi ceilalţi” o proză (am băgat-o şi într-o piesă) despre o femeie complet necunoscută care m-a sunat să mă întrebe „Ce caută numărul dumneavoastră în agenda soţului meu?”, crize, plîns, ameninţări, eu nu pricepeam nimic, dar mă distram, răspundeam la mişto…

  3. Lucia, din astea mi s-au intamplat si mie. Doar ca doamna gresise numarul. Si m-a facut cu ou si cu otet ca sa-i las sotul in pace. Atunci mi-a venit idee si l-am strigat pe Sorin sa vina la tel ca l-a descoperit nevasta-sa 😆 Biata de ea 😀

  4. Povestirea asta mă duce cu gândul la „Gossip Girl”.

    Pe mine m-a sunat odată (cam acum 3 ani) o cucoană tare nervoasă să-mi spună să nu-i mai trimit sms-uri cu urări de sărbători fiindcă are un soţ gelos. 🙂
    Eu rămăsesem şocat, abia de am reuşit să-i spun că poate a făcut o greşeală, ea se tot isteriza şi n-am aflat niciodată dacă a greşit numărul sau cineva a făcut o glumă proastă. 🙂

  5. Ionut, nebunii din astea se intampla. Si mie imi trimetea mesaje un pusti de 14 ani dupa mobilul mamei. Pana m-am enervat si am sunat pentru ca nu pricepeam nimic. Copilul se juca, na, pe cine sa te superi, a dar sms la nimerala 😀

  6. Telefonul meu nu sună… mort, se pune?
    Una peste alta şi pe deasupra, nici imprimanta nu mere, adio tus, şi-aşe mă furnicau gheruţele să scot fo doujde exemplare a relatării tale, Crăisasă, că le tălmăceam io pilda … aia mi-a plăcut mie tare, pilda 🙂

  7. Pingback: Despre prieteni sau neprieteni « Oana Stoica Mujea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s