Sunt eu un om normal?

Mă îngrozesc până şi pe mine. Puteţi păstra un secret? Ei bine, cred că sunt dusă cu adevărat. Azi cineva m-a întrebat dacă sunt bine. Nu i-am dat un răspuns pentru că nu ştiu ce să spun. Într-un fel cred că sunt, în altul nu. Îmi e greu să mă pronunţ. O să-i răspund când o să fiu sigură. Nu ştiu dacă starea asta s-a instalat de ceva timp sau e recentă, nici măcar nu o înţeleg.

Dar de un lucru sunt sigură. De o lună şi un pic am acelaşi vis. Şi dacă cineva mă poate contrazice, adică să-mi spună că sunt normală, îl aştept cu drag. Am făcut doi ani şi jumătate de psihiatrie şi psihologie. Am şi citit ceva în plus, nu ştiu dacă mult sau puţin. Dar nici o carte, nici un curs nu mi-a răspuns până acum la întrebarea de ce visez asta?

Visul e simplu. E întuneric. Am o casă dărăpănată. Multe gunoaie într-un colţ. Există un tip, care nu mă ameninţă în nici un fel, dar eu îl urăsc. Simt că îl urăsc, cu toate că n-am nici cea mai vagă idee despre identitatea lui. Îl ucid cu un cuţit – nu dau detalii, dar sunt sângeroase. Nu am nici cel mai mic resentiment, nici cea mai mică teamă. Mi se pare extrem de normal. Îl ascund în gunoaie, şi atunci apare teama. Cum îi spun eu lui Xreder că am ucis un om. Voi vă daţi seama? Mă doare drept de ăla mort, dar îmi e frică să îi spun lui X. De ce? Nu ştiu. Adică dacă lui X nu îi convine situaţia aş putea proceda la fel. Oricum nu am resentimente. Dar aici e vorba de ură sau de un instinct criminal. Sau Dumnezeu ştie ce. Şi mă gândeam dacă am urât vreodată până la punctul de-a-mi dori să ucid pe cineva. Da, am urât. Îl cheamă Oprea Ştefan, profesor de TV. O, Doamne… Mi-aduc şi acum aminte că stăteam în faţa lui şi îmi închipuiam cum îl calc cu maşina ca în bancul cu ungurul. Şi îl calc, şi îl calc… Cred că aveam un zâmbet idiot pe chip. O, da, unul foarte idiot. Dar cred că nici acum nu aş da înapoi, dar mai întâi i-aş spune: „Nici dracu’ nu m-a întrebat dacă ştiu să repar un TV alb-negru, aşa cum m-ai frecat la icre patru ani”. Până şi atunci era obiect de colecţie, iar dacă ştiai TV-ul color la perfecţie nu-l impresiona cu nimic pe proful dus. Mai rău e că şi acum e la fel, nimic nu s-a schimbat. Tot o ţine cu TV-ul alb-negru. Cred că omul ăsta a uitat de evoluţia lumii. Sau e pur şi simplu cu capsa pusă.

Corectul profesor Oprea care nu e deloc corect. Care a trecut-o pe tâmpita facultăţii doar pentru că aia îi gâdila orgoliul dar nu ştia să-şi scrie nici propriul nume. Aşa o fi corectitudinea la unii.

Şi a mai fost un om pe care l-aş fi omorât. Ei, nici acum nu aş da în lături, dar la el ar fi uşor şi dureros. Un avocat, nu contează. Doamne ce torturi i-aş aplica. Până când m-ar implora să-l las să moară.

Şi totuşi, visul meu nu are nici o legătură cu asta. Omul pe care-l ucid în vis îmi e total necunoscut, nu mi-a făcut nimic. Să fie oare o presimţire: dacă nu-l omor eu o va face el? Şi acum, domnilor psihologi, pshiatrii sau orice, ce părere aveţi? Sunt eu un om normal?

Reclame