Problema-i complicată

Da, scriu. Voi ştiţi deja pentru că vă gândiţi la Iolanda Ştireanu. Unii dintre voi se gândesc dacă vor fi ucişi sau criminali sau dacă îşi vor lua una în… nu contează 😀 Şi da, se vor întâmpla toate astea. Ceilalţi aşteaptă să râdă de personajele deja existente. Multe, am sărit calul. Nu ştiu cum o să mă descurc cu 19 persoane. Lala o va lua razna cu siguranţă, poate se va sinucide. Şi toţi sunt complicaţi, şi fiecare vrea câte ceva sau nu vrea, depinde. Aşa că îmi vine să urlu. Şi gata, nu mai ţin cont de ce vrea nimeni, clar? Că dau drumul la gaze şi vă omor pe toţi 😆

Dar nu scriu numai asta, mai scriu ceva. Ceva ce seamănă cu un thriller şi se apropie tot mai mult de acest gen. Da, e cu asasinate, cu doi soţi care ascund câte un secret macabru, cu urmăriri şi altele.

Şi, normal, mai e şi o piesă de teatru ce trebuie să fie gata până sâmbătă, altfel Lucia mă ucide! Cum n-am apucat să omor prea mulţi bloggeri, prefer să rămân în viaţă, aşa că o să termin şi piesa de teatru. Apoi mai trebuie să mă feresc şi de Cella şi să dau gata Bibliotecarul. Ştiţi ceva? Mă simt folosită 😀 Noroc că nu ştiu scrie poezie, altfel ar fi trebuit să mă feresc şi de vreun poet nervos. NICI NU MĂ APUC, DA?

Şi mai am o problemă complicată. Dacă Bogdan s-o îndura şi de mine, că mai am un manuscris la el şi să-mi zică şi mie de e ori nu e. Că-l trimit pe Marte! Nu pe Bogdan, desigur, manuscrisul 😉

Aşa că dacă sunt dispărută de pe mess, blog şi alte mijloace de comunicare virtuală – oh, după mess sunt dispărută de mult timp, shit – să ştiţi ce fac. Şi da, sunt cu mult, mult mai aiurită ca de obicei, oamenii ăştia mă persecută. 😀

Reclame

Pustiu e viaţă :D

 

Nu mai ştiu care spunea: „Fără poezie, viaţa e pustiu”, un actor, dar care? Am memorie scurtă, doar v-am spus. Iar propoziţia asta m-a bântuit toată ziua. Aviz unui prieten de-al meu: Ar trebui să-i scrii poezii, dar să nu le furi de la Dolea 😀

Pe de altă parte, azi am înjurat mult, foarte mult, aşa cum nu îi stă bine unei doamne, dar, categoric, o face să se simtă mai bine. Să vă povestesc.

Dacă până acum am fost într-un fel de acord cu măsura de-a se ridica maşinile parcate neregulamentar, azi mi-am schimbat total părerea. Ştiţi că Piteştiul are centrul pietonal. Să tot fie vreo cinci kilometrii. Nu, asta e ok. Aşa e de ani de zile. Sigur că dacă ai treabă în centru laşi maşina într-un capăt sau în celălalt şi o iei frumos la pas. Da, dar pentru asta chiar trebuie să ai unde să laşi maşina. Am căutat o jumătate de oră un loc de parcare, chiar şi la distanţă de parcarea de la intrarea pe centrul pietonal, chiar şi pe lateral, şi în paralel şi cum mai doriţi voi. După ce am făcut vreo zece ture fără să obţin nimic, m-am enervat, am oprit maşina pe o trecere de pietoni, lângă bordură, şi am tras aer în piept. Am vrut să urlu, dar nu aveam la cine. Stând acolo să mă calmez, o maşină tocmai a eliberat un loc de parcare. Nu vă spun cum a scârţâit maşina mea şi cum s-a înfipt acolo că nu are sens.

Ideea e că am căutat loc în parcările cu plată, puteam da şi 20 ron pe o oră, nu-mi păsa, eu trebuia să ajung undeva şi nu mai ajungeam. Păi fraţii mei gri, unde puii mei să parchezi dacă nu sunt parcări, că îs şi eu curioasă. Trebuia să mă sinucid ca să mi se facă o astfel de favoare? E bine că avem pasaj subteran pentru pietoni, dar o parcare subterană ce-ar avea? A, dacă nu sunteţi în stare atunci lăsaţi-mă în puii mei să parchez unde pot că mă apucă nervii capului.

Şi culmea, când plecam de unde plecam, am văzut cum era ridicată o maşină suită cu totul pe trotuar. Nu era în drum. Mai daţi-o în pizda mă-sii că nu sunt locuri de parcare, iar trotuarul e o alternativă cât de cât civilizată în lipsă de altceva.