Şi dacă moare Preşedintele?

Hei, nu ăla real, nu vă bucuraţi sau întristaţi, după caz. Că nu e cazul. Al nostru, adică ăla real nu vrea nici măcar să ne scutească, dar să mai viziteze şi lumea cealaltă?

Eu nu de ăsta vorbesc, ci de ăla din carte. Cum care? Aia cu Lala. Nu ştiu dacă moare Presidentul ori ba, dar i se întâmplă ceva sigur. Vă întrebaţi acum, desigur, ce treabă au bloggeri cu politica. Ei, treaba mea, ce vă băgaţi? Ştiu eu ce treabă au. Nici măcar ei nu ştiu că eu ştiu. Că au avut încredere în Iolanda Ştireanu, dar ea mi-a spus tăt 😉

O să ziceţi că am fost influenţată de evenimentele recente. Niet, de mult voiam să îi fac ceva Presidentelui, uite aşa, de rea. Dar vă promit că eu nu-i fac nimic, Lala e cu capsa. Şi ăleia când i se pune, ştiţi şi voi cum e ea. Dacă nu ştiţi asta este, dar şi dacă ştiţi, bănuiţi că nu-i de joacă.

No, trebuie să vă spun că acest roman e din jumătăţi, una cu două crime, alta cu nouă. Exagerez, desigur. Dar o să aveţi impresia, după primele şaizeci şi ceva de pagini, că aţi plonjat în altă carte, chiar dacă sunt aceleaşi personaje. Uite mi-a venit aşa, că doar am rescris-o de patru ori până la urmă, aşa că era cazul să o fac să-mi placă şi mie cât de cât, nu numai celor ce-o citesc. Şi aşa am ajuns să fac. Cred că în curând, părerea mea, Lala se va confrunta cu un criminal de facebook. Şi cred că omul ucidea pentru că nu mai suportă jocul Farmville. Ei, voi ce ziceţi? 😀

Reclame

Curată nebunie

De câteva zile alerg din viaţa mea spre viaţa altora, legată într-un fel sau altul de a mea. Nu mai am timp, pentru că sunt obosită. Şi îs obosită, tocmai pentru că nu mai am timp. Cu toate astea îndrăznesc să-i promit Luciei că până mâine va avea o piesă – poliţistă. Nu pot să o scriu pe cealaltă la fel de repede, aia genială, că are nevoie de rumegări consecutive, aşa că na. Nu pot. Dar o piesă poliţistă de vreo treizeci de pagini pot scoate, mai ales că am deja vreo zece. Până la urmă ce îmi e cu alergatul, ce îmi e cu scrisul, tot un drac.

Cred că azi m-a înviorat puţin Ion Borgo, căruia îi mulţumesc şi pe această cale pentru surpriză. Cu toate că nu ştiu ce am făcut să merit atâta bucurie de la un om aşa bun. De fapt, ştiu sigur că n-am făcut nimic. Dar că am meritat sau nu, tot am primit şi am rămas cu gura căscată. Era şi cazul, cică şi aşa vorbesc prea mult.

Am vrut să scriu ceva vesel, dar nu sunt în starea potrivită. O să-mi revin şi o să revin aşa cum v-am obişnuit. Doar v-am spus că alerg din viaţa mea în a altora. Credeţi că a lor e bună? Nu e. Asta e, le rumeg şi pe astea.

Teatru Radiofonic

De când n-aţi mai ascultat teatru radiofonic? Şi n-ar fi timpul să vă readuceţi aminte?

„Şcena crimei”, piesa lui George Arion (pe care am citit-o şi e absolut fabuloasă), va fi la Radio România Actualităţi, sâmbătă 26, ora 23.

1

 

2

 

3

 

4

Da, mi-am făcut un plan

charon

E foarte probabil să nu-l respect. Nici măcar eu nu mă cunosc aşa, ca făcându-mi un plan şi a mă ţine de el. Aşa că ce pretenţii pot avea de la alţii 😀 Dar eu mi-am făcut, totuşi, un plan. Din două motive: pentru că Bogdan mă zoreşte (eu nu-l pricep) şi altul pentru că eu mă zoresc (nici pe mine nu mă pricep). Şi am luat o hotărâre. Dacă Bogdan va spune că „Parfumul…” e mai slab decât Indiciile, nu o voi publica. Serios vorbesc. Chiar nu. Dar mai am până o termin şi Bogdan îşi poate da cu părerea. Aşa că să nu ne grăbim (adică eu). Între timp, după cum ştiţi, mai scriu şi la „Sărutul…”. De fapt nu scriu, adică nu pun povestea pe hârtie, momentan mă documentez. Guverne şi tâmpenii. Chestii care, normal, nu vor apărea în carte sub formă de documentare. Dar trebuie să pricep eu ceva ce nu pricep, logic, nu?

Cum Bogdan, acelaşi, vrea ca la sfârşitul anului viitor să termin cu Dinastiile (şi voi termina, că nu mai pot), trebuie să mă gândesc de acum să-i dau bice cu Cartea IV (ştiu, corect e a-IV-a). Dar, după cum v-am spus eu odinioară, vreau să scriu şi o minunată piesă de teatru care îmi stă pe creier. Adică s-a cocoţat acolo şi mă râcâie. Eu îi explic că acum nu mai am timp şi de ea, dar tot mă trage de neuron scoţându-mă din minţi. Ştiţi cât de tentată sunt să renunţ la toate şi să scriu piesa asta? Nu ştiţi pentru că pe creierul meu patinează. Şi mă strigă, şi urlă, uneori mă şi ameninţă. Este pur şi simplu nesuferită. Desigur, ideea piesei e atât de genială că aş vrea apoi s-o transform în roman 😀 Dar ştiţi ceva? Mai bine mă duc în vacanţă 😆

Azi aflu numai lucruri bune

Ca de exemplu, că poţi face stânga de pe banda din dreapta. Nu mă luaţi cu legi, cu chestii şi trestii, pentru că nu ştiţi nimic. Şi vă spun şi de ce nu ştiţi. Pentru că organul e mai tare, frate, decât legea. Aşa am aflat eu că în oraşul Piteşti e permis să faci stânga de pe banda dreaptă. Nu-i problemă. Şi dacă te loveşte cineva e vina ăluia că n-a prevăzut, nu a ta care doar i-ai tăiat faţa. Ce mare lucru ai făcut?

Asta i s-a întâmplat azi unui prieten. Adică el mergea lipa, lipa pe banda din stânga, cu vreo cinci km la oră, că în zona teatrului cam aşa se merge. Mai era şi semafor, desigur. Subit, ăla din dreapta se hotărăşte că el vrea să parcheze pe stânga. Aşa că îi taie ăstuia faţa. Omul pune frână, dar tot îl loveşte. Culmea, martori cei de la poliţia rutieră, care-l şi apostrofează pe nenea care face stânga de pe banda dreaptă.

Dar ajunşi la Accidente Rutiere, ăia zic că prietenul meu e de vină, că trebuia să prevadă intenţia, iar ăia de la circulaţie „e” nişte proşti, ce se bagă ei. Evident că orice argumente le-ai fi pus pe masă, nu se putea. Aşa prietenul meu s-a ales şi cu amendă, că nu fu atent, şi cu bani aruncaţi aiurea. În Piteşti încă se poate. Deci încălcaţi legea că n-aveţi ce păţi. Vă promit eu.

Cum se poate muri frumos în România

Şi cică să nu-ţi vină să pleci din ţară, că eşti incult. Aşa a zis domnul nostru preşedinte cu p mic, că nu-l merită pe ăla mare. Şi tot aşa îmi aduc aminte, cu indignare, când a scris Crina despre ce se petrece în spitalele din SM, şi cum au sărit toţi deontologii şi inteligenţii: „Nu e adevărat, spitalele sunt bune. Doctorii te pupă şi-n fund”. Doar că au uitat să spună că te pupă în fund după ce mori şi zic: „bine că am scăpat, acum să fugim acasă până nu apare altul”.

 

Din pură fâţâială am ajuns pe blogul lui Crivăţ (apropo, am cartea, miercuri o trimit), unde am citit o chestie şocantă (vă spun imediat). De acolo am intrat pe blogul lui Visurât, pentru că el era cel ce ştia mai cu seamă datele problemei. Aşa că m-am documentat înainte de-a veni aici să mănânc rahat.

 

Undeva în Deva a avut loc un accident. Un bărbat a ajuns la spital grav rănit (nu contează dacă el a produs accidentul sau nu). Şase prieteni de-ai lui s-au dus să doneze sânge, pentru că spitatul, pe semne, nu avea. Dar credeţi că au putut? Nuuu. Pe sistemul nu ai bască, doctorii nu au vrut să primească sânge de la nici unul din cei şase. Nici măcar pe bani nu au acceptat sângele străin în spitalul domniilor lor, pentru că aşa au vrut ei.

 

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu omul acela, dar presupun că nu jubilează prin saloanele respectivului spital. Acum nu ştiu nici cât e vina doctorilor şi cât a legilor cretine care guvernează ţara asta. Dar avem Minister al Turismului, bă, că ăla al sănătăţii e în concediu de douăzeci de ani. Dar, oricum, şi doctorii sunt vinovaţi moral, dacă nu în alt fel. Pentru că aşa ceva i se poate întâmpla oricui. Şi stai ca boul şi vezi cum mori cu orele în timp ce ăia se câcâie pe ei că nu pot lua sânge de la nişte oameni care vor să te ajute pentru că sunt motive.

 

Nu numai că asta e ţara în care trăim, dar ăsta e şi sistemul de sănătate pe care trebuie să-l folosim, plătit tot de noi. Pentru că nu avem altul. Asta este, nu avem nici unde ne face o analiză ca oamenii. Acum eu nu zic că nu sunt şi doctori de bun simţ, dar, din păcate, atunci când ai o urgenţă, nu prea ajungi la cei de bun simţ. Ajungi unde apuci, că pe tine te doare şi n-ai timp să te informezi că s-ar putea să dai colţul.

 

Da, ştiu, sunt o nenorocită. Când în ţara asta e numai bine, pace şi armonie, m-am trezit eu să spulber vise. Ce idioată pot fi.