Între două judecăţi

Am spus pe Club ce se va întâmpla mai departe cu seria Dinastiile. Ştiu, nu acolo ar fi trebuit să spun, dar dacă deschideţi pagina veţi găsi şi explicaţia.

Când i-am spus lui Bogdan că nu mai pot să merg mai departe – nu pentru că nu aş avea idei, ci pentru că m-a obosit seria asta din multe puncte de vedere – beam o cafea. Aproape că a vărsat-o pe el şi a mărit ochii. Am presupus imediat că nu îi convine, dar nici că îmi păsa. Eu am luat o decizie şi nu mai ţin cont de nimeni. E treaba mea pe mai departe. Atunci Bogdan s-a ridicat şi mi-a spus: „Te dau în judecată pentru că m-ai amăgit cu nouă volume”. Iar am ştiut că nu glumeşte, nu prea râdea. Am zis: „Fie” şi i-am propus un deal. Dacă rezistă mai mult de o jumătate de oră cu avocatul meu în sala de tribunal, eu îi scriu toate cele nouă volume fără nici o pretenţie bănească. Dacă nu rezistă va trebui să îmi plătească el mie cele nouă volume fără a avea pretinţia de-a le vedea pe hârtie. Mă credeţi ori ba, am bătut palma. Acum abia aştept distracţia.

Oh, nu uitaţi de concursul de aici. Va fi ultimul cu cărţi Tritonic. A, şi nu voi pleca momentan de la Tritonic, pentru că mai am două cărţi pe contract, plus Crime Scene Publishing. Aşa că vreun an tot veţi auzi de mine şi de Tritonic, indiferent de ce şi cum.

Mai era ceva de spus, dar am uitat ce… Ă, da, mi-am amintit. Voi chiar aţi crezut? 😀

 

UPDATE: „La multi ani, unei Satmarence speciale!” 😉

Am terminat cu vinerea :D

Mno, în sfârşit a citit şi Chinezu treaba cu Indiciile Anatomice, cu toate că nu i-am oferit-o, pentru că e atât de enervant încât m-a păcălit şi şi-a cumpărat-o singur. Iar eu era cât pe ce să-l omor pe Sorin de la IT. Adică IT-ul Tritonicului. Iar acum nu-mi mai amintesc dacă Sorin era sau nu vinovat. Sunt convinsă că nu se va chinui nimeni să-mi explice, nu? Sau să-mi reamintească. Nu, pentru că e vorba despre o conspiraţie cosmică împotriva mea, ceea ce este foarte rău.

Enervantul de Chinez a citit Indiciile în avion spre Milano, mno, mi se pare normal, e o carte scrisă pentru o călătorie cu avionul. Şi eu pe cele poliţiste, majoritatea lor, tot în avion le citesc, din mai multe motive pe care nu le înşir din pricină de lene. Dar o lene din aia apocaliptică. Mă rog, părerea mea e că m-a lăudat prea mult domnul mai sus amintit. O carte poliţistă, până la urmă, e o carte poliţistă 😛 Eu am mari speranţe pentru Sărutul Morţii care va fi un thriller, Bogdan zice că sună a thriller militar. Cred că ne confundăm în creierii capului, dar fie cum zice el. Eu pe acea carte mizez. Nu ştiu de ce, dar cred că acolo mi-am găsit stilul, asta până data viitoare când voi găsi altceva.

Acum sigur că până în punctul în care am ajuns sunt încântată şi de „Parfumul văduvei negre”. Şi cu toate că eu zic că va fi mai mişto ca Indicii, nu se ştie până la urmă. Mai ales că deja m-am sucit de patru ori, adică ştergând tot şi luând-o de la capăt. De data asta dacă mai şterg sunt convinsă că nu va mai exista această carte, pentru că deja a început să mă plictisească propria-mi inconsecvenţă.

Oricum, pentru un timp am ceva treabă, aşa că dacă vin cu două rânduri şi puţine răspunsuri nu mă lăsaţi baltă, revin! Întotdeauna o fac 😀

Azi chiar e vineri

Vă rog să mă credeţi că de dimineaţă îmi tot fac un scenariu în minte cu ce să pun pe curat pentru a transfera pe blog. Am avut în cap tot felul de subiecte, dar ulterior mi-am dat seama că doar unul mă ţinea prizonieră. E vorba despre „idee”. Mă rog, mulţi nu veţi înţelege la ce mă refer nici dacă aţi citit „Adolescentul” lui Dostoievski, pentru că cel mai probabil aţi uitat. Dar, oricum, nu are legătură cu acel tip de „idee”, ci cu tema de gândire pe care mi-a plasat-o drept în creier Loredana.

Tocmai de aceea, vă spun cât se poate de sincer că n-am nimic să vă comunic, decât câteva lucruri lipsite de importanţă pentru voi, dar cu substanţă pentru mine.

Tocmai de aceea vă anunţ că Indicii Anatomice au fost anunţate în Ziarul de Duminică (presupun că-i un supliment al Ziarului Financiar) ca făcând parte dintr-un top al săptămânii. Lucru care mi-a fost semnalat de Bogdan Hrib, pentru că eu, evident, sunt prea puturoasă şi pentru a da o simplă căutare pe google pentru a vedea dacă a mai zis cineva ceva despre această carte. Noroc că uneori oamenii îmi spun că se mai întâmplă una sau alta. Altfel cred că aş trăi complet retrasă în micul meu club de bloguri şi în mintea mea creaţă.

Tot pe această cale vă anunţ că voi încerca să am o colaborare cu PRwave. De ce spun că voi încerca. Pentru că nu ştiu dacă voi fi la înălţimea cerinţelor şi nici dacă mintea mea funcţionează la parametrii normali. Ţinând cont că tocmai ieri am confundat două cărţi ale unei autoare cu ale unui autor 😀 Sigur, ar putea părea hilar, dar chiar dacă nu mă durea capul, eram obosită şi desigur că nu am prea multe scuze indiferent de ce spun acum.

Mi se întâmplă la un anumit interval de timp să dau rateuri din cele mai idioate şi mai prosteşti. Dar şi cu asta o să vă explic eu în curând, că şi mie mi-a explicat Dostoievski, întrebându-se el însuşi de ce un om inteligent câteodată nu se poate exprima la adevărata valoare a gândurilor sale. Dacă el nu-mi spunea asta, sincer vă spun că aş fi început să mă scufund într-o frustrare din care nu cred că mi-aş fi revenit curând. Dar atâta timp cât li se întâmplă şi altora cu mult mai deştepţi ca mine, încerc, de bună seamă, să mă resemnez şi să-mi spun că nu sunt doar o paranteză. Doar în anumite zile. Apoi probabil că devin o virgulă sau un semn al excalmării, ca să decat din nou la condiţia de paranteză.

Problema e că nu-mi doresc să fiu mai bună. Şi vorba prietenului şi vecinului meu Mihai: „dacă nu-ţi doreşti, n-ai cum să ajungi acolo unde îţi doreai să fii odinioară”. Şi a spus chestia asta doar uitându-se la faţa mea, fără să-i spun eu ce vreau şi ce nu vreau.

Vedeţi, cu toate că nu aveam nimic de comunicat, tot am spus ceva. Desigur, irelevant, dar luându-l drept martor pe acelaşi Dostoievski vă spun că ceea ce e neimportant pentru voi, ar putea fi de o importanţă majoră pentru mine.

UPDATE: COPERTA REGINA ELFA AICI SAU AICI

Regina Elfa_site

Nu e vineri, dar e pe aproape

Azi am făcut lucruri, cu toate că trebuie să vă mărturisesc că sunt cumplit de obosită şi că în ultimele săptămâni am dormit atât de puţin încât pot număra orele pe degete. Dar azi am fost nevoită să mă deplasez, asta pentru că i-am promis lui George Roca venit taman din Australia că mă duc la lansarea cărţii lui de poezie. Mulţi actori, oameni de la USR, Ionuţ Dolănescu (rili) şi oameni din fostul lot olimpic au fost de faţă. Cum lansarea a durat mai mult decât am prevăzut pentru următoarea întâlnire, spre ruşinea mea, a trebuit să mă fac nevăzută. Asta după ce o doamnă m-a strâns în braţe (evident că am rămas năucă, Doamne) şi un domn mi-a spus să o salut pe Denisa Popescu şi pe Jean Dumitraşcu. Evident că am uitat cum îl cheamă pe domn.

Oricum, cel puţin l-am văzut pe George Roca în carne şi oase după patru ani de corespondenţă susţinută. Hei, şi m-a prezentat public, ceea ce pentru mine a fost destul de… ştiţi voi cum. Adică dacă mă cunoaşteţi cât de cât vă puteţi da seama.

Apoi am fugit la următoarea întâlnire. Nu vă spun cu cine 😀 Doar că domnul a întârziat douăzeci de minute, iar eu am simţit nevoia să-l pârăsc doamnei sale. Şi chiar am făcut-o, uite aşa, să se înveţe minte.

Şi acum vine ceea ce era interesant. Mi s-a spus aşa: cu subiectele şi predicatele din dotare, ok?

indicii_anatomice_banner-iunie

Conform statisticii, până ieri, 16-09-09 ora 00:00, s-au vândut 1156 Indicii Anatomice. Apoi a urmat asta: Eşti în topul vânzărilor Crime Scene Publishing, reuşind să-i detronezi chiar şi pe străini. Yeppppppppppp! Şi a continuat cu: Crime-ul e nevoit să scoată a doua ediţie, ne enervezi 😀

 

Acum puteţi să mă lăudaţi, dar repede până nu-mi trece euforia 😆

De ce dracu’ nu ne şi oprim?

Să admirăm sau să ne tragem sufletul. Să ne uităm şi în interiorul nostru înainte de-a judeca interiorul altuia. Să ne autocunoaştem şi să încercăm să ne dăm o şansă. O să ziceţi că nimeni nu mai are timp pentru prostiile debitate de mine. Dar eu am o convingere, nu tot ceea ce ţine de mentalitatea mea e valabil şi pentru celălalt. Iar dacă noi nici nu concepem să facem lucrul x sau y, atunci strâmbăm din nas când îl face celălalt. Că aşa ne-am obişnuit. Numai ce ţine de neuronul nostru e bine. Altfel stăm şi judecăm ca nişte ţaţe la marginea drumului.

Eu am mai spus: nu mă deranjează nici cei cu alte orientări sexuale, nici ateii, nici evreii sau catolicii, nici sataniştii dacă e să fiu sinceră. Îmi este total indiferent. N-am timp să-i judec pentru că nu-i cunosc şi  pentru că – zic eu – s-ar putea ca ei – şi aici mă refer la gay şi la satanişti – să fie convinşi de dreptatea lor. Iar atunci când crezi cu tărie în dreptatea ta, e clar că ai dreptate. În plus, mi se pare aiurea să stau să-i judec. Ştiţi de ce? Pentru că alţii fură, dau în cap, ucid cu sânge rece. Şi dacă e să-i punem pe o treaptă socială sunt mai sus decât cei despre care v-am spus eu. Pentru că din punctul nostru de vedere homosexualii nu sunt oameni, ci doar scursuri ale societăţii ce se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Şi mă întreb eu: de ce Dumnezeu ar ierta un criminal şi nu i-ar da nici o şansă unui gay? Ştiţi ceva, nu aveţi de unde şti că n-aţi stat de vorbă cu El pentru a şti ce gândeşte. Asta aşa pentru a lămuri o situaţie. Şi mai e o treabă. Cineva mi-a povestit despre ei. Tot un bărbat. Nu, el nu e gay. E cât se poate de normal. Dar are amici printre gay, pentru că în Piteşti sunt destui, chiar dacă abia îşi arată feţele de teamă să nu se arunce cu pietre ei. Şi atunci, zic eu, cine e fără de păcat să arunce primul cu piatra. Şi spuneam care e treaba. Da, e posibil ca un gay să se dea la un hetero, dar dacă îl refuzi nu insistă. Adică nu e ca masculii feroce ce trag de o duduie chiar dacă respectiva se opune. Nu sunt insistenţi şi nu îţi scurtciruitează creierul. Asta înseamnă că nu eşti nevoit nici să obţii ordin de restricţie împotriva lor.

Sigur, şi Xreder are prejudecăţi împotriva lor. Mă lupt cu el de vreo doi ani să-i demontez argumentele. Dar am impresia că bărbaţii, când e vorba de gay, doar se prefac că ascultă. Adevărul e că pentru societatea asta nu contează nici un argument. Ce e rău în a fi diferit?

Nu văd nici un rău. Fiecare e aşa cum este el, iar eu îi pot accepta pe toţi. Mai puţin pe cei care se dau cu capul de pereţi spunând una şi făcând alta. Pe aia nu îi accept. Nu lângă mine, că n-am eu treabă ce fac cu alţii. Nu mă priveşte. Şi ce nu mă priveşte nu îmi poate face rău.

În ziua de azi cam totul e discriminat. De ce ăla e greco-catolic sau mormon sau mai ştiu eu ce. Păi e treaba lui. Serios că e. Oamenii ajung la anumite convingeri, poate ajung să înţeleagă viaţa mai bine decât noi ăştia de stăm pe margine şi-l luăm toată ziua pe Dumnezeu drept martor al credinţelor noastre. E dreptul fiecăruia să îşi aleagă religia atunci când începe să o înţeleagă, să îşi aleagă natura sexuală şi drumul de urmat.

Problema mare e că suntem o societate de parveniţi. Facem pe educaţii. Ne dăm mari cu autorii pe care i-am citit – am văzut şi din ăia, chiar aici pe blog, care îmi scoteau ochii că l-au citit pe cutare sau pe cutare şi n-au priceput nimic din ce a zis bietul scriitor. Serios, nu mă încântă cu nimic că ai ţinut o carte în mână şi ai fost dezamăgit că nu are şi poze explicative, cum nu mă încântă cu nimic că ai impresia că adevărul tău e absolut. Nu există aşa ceva. Am învăţat că fiecare are propriul adevăr pe care, fie că îmi place, fie că nu, trebuie să-l accept, pentru ca eu să fiu acceptată la rândul meu.

M-am săturat de falşi profeţi. Oameni a căror „spiritualitate” e singura acceptată, singura adevărată.

E ca atunci când mama îmi spune „eşti o eretică”, pentru că eu tot repet că dacă mor vreau să fiu incinerată. Şi ce e rău în asta? De ce să ocup degeaba o bucată de pământ? În plus, să terminăm dracului cu ipocrizia că în timpurile de demult – vezi vikingii – oamenii erau arşi şi purtaţi de ape. Sau în Mongolia lui Gingis Han morţii erau lăsaţi să fie devoraţi de animale, pentru că, ziceau ei, aşa ajungeau în comuniune cu natura. Sigur, apoi ne-am empacipat şi ne-am luat o gaură în pământ. Ştiu, tot comuniune cu natura e şi când te mănâncă viermii. Cum, nu?

Şi-mi aduc aminte când anul trecut fratele soacră-mi a trecut la mormoni. Pentru că a cunoscut o braziliancă frumoasă pe care a luat-o de soţie. Şi ce jale, frate, de ziceai că s-a sinucis omul şi nu şi-ar fi găsit fericirea. Că am fost singura de partea lui nu cred că mai e îndoială. Acum s-au obişnuit şi ceilalţi, dar tot nu văd acceptarea la ei. Iar eu pur şi simplu nu pot pricepe. De ce nu ne oprim dracului să ne gândim cum am fi procedat noi în locul lui. Eu aş fi făcut fix la fel. Şi nu aveţi decât să urlaţi cât vă ţin plămânii. Omul s-a îndrăgostit. Iar dragostea trece peste bariera religioasă, politică şi de orice alt fel vreţi voi.

Eu m-am săturat de lumea asta ipocrită cu valori înalte, dar, pe care, de o scuturi mai bine va veni drept în cap şi-şi va frânge gâtul.

Şi cu asta, aproximativ, m-am descărcat şi pe ziua de azi. Ne vedem foarte târziu, poate chiar vineri, pentru că sunt ocupată să-mi torturez creierii.

„Nu vreau să fiu criminalul…”

death

Sau „nu vreau să fiu ucis”. Cam aşa au sunat majoritatea mailurilor de acceptare. Adică bloggeri care au acceptat să fac ce vreau eu cu ei în cartea mea. Dar, cu toate astea, nu prea mă lasă ei să fac ce vreau cu ei. Păi nu e influenţarea ăluia de scrie? Ba e. Vă spun eu. Mai ales că nimeni nu m-a mituit pentru a fi scos într-o lumină favorabilă. Aşa că ştiţi ce am decis? Moare cine moare şi ucide cine se nimereşte. Da? 😀

A, bine, nu chiar cine se nimereşte. Dar cu toate că cineva m-a rugat să fie criminal, eu m-am răzgândit. Şi văd alt criminal. Îl văd clar. Mai clar decât am văzut vreodată ceva. Desigur, aş putea să mă răzgândesc. Că şi la Indicii l-am tot văzut până nu mi-a mai trezit interesul. Oricum, logica îmi impune să aleg criminalul cu pricina. Răsturnarea de situaţie îmi dă altă posibilitate. Până acum, oricum, avem un bilanţ: doi morţi, un rănit şi unul care nu e blogger mort de moarte naturală cu un topor înfipt în cap. A, să nu uit de cei trei răpiţi şi doi puşi sub supraveghere pentru că sunt ameninţaţi. Cum se procedează? E suficient să răpeşti trei oameni şi să laşi bileţele. Nu e mare şmecherie, mai ales când asasinul îţi indică pe cine vrea să ucidă. Oricum, dacă nu îţi indică, nu e greu să pricepi cine ar putea fi în pericol din pricina informaţiei deţinută. Păi nu?

Şi dacă vă întrebaţi ce treabă are Guvernul şi mai ales Preşedintele în această carte. O să vă spun că nu e treaba voastră. Clar? Lala se ocupă de caz iar eu nu o pot da în gât. Ar fi chiar culmea. Mă şi enervaţi.  

5520

Da, e numărul de cuvinte scrise azi. Da, doar la „Parfumul văduvei negre”. Cu „Sărutul Morţii” oscilez. Tot cum am oscilat şi cu Parfumul vreo trei săptămâni. Adică am scris, am şters jumătate. Am scris, am şters un sfert, am scris şi până la urmă am şters tot şi am luat-o de la zero. Nu, nu sunt indecisă, doar că mi s-a părut mai bună ideea de pe urmă. Mai sadică, mai realistă, cu mai mulţi „mai”. Da, e mai multă acţiune. Prea puţin timp de gândit, prea puţin timp pentru a salva trei vieţi. Aveam nevoie de ceva care să mă bage în priză. Şi iată, am găsit formula magică. Momentan. Pentru că şi „Sărutul Morţii” îmi place la fel de mult. Ba mai mult, vreau să le termin pe amândouă până în martie. Aşa că nu strigaţi după mine. Sunt mută, surdă şi concentrată. Bine, eu sper să-mi şi revin până la urmă. Să nu uităm totuşi că sunt un om normal atunci când nu o iau razna 😀

 

UPDATE: Noua mea obsesie atasata celei vechi 😀

Mai facem şi noi un concurs?

Sigur, e cu Regina Elfă. Despre concurs puteţi afla pe Dinastii. Nu mă întrebaţi când iese că n-am o dată fixă. În plus, Bogdan e după cai verzi, aşa că nu-l pot întreba. Nu-mi permit 😀 Dar iese, că doar mi-o zis că îi la tipar. Acum ştiţi cum e cu tiparul, mno. Dar până atunci facem un concurs. A, v-am zis deja unde sunt detaliile, nu? Ce uitucă.

În rest nu vă mai spus nimic, mi prea lene. Dar vă mai pun o melodie. Tot aia de mă obsedează, pentru că încă mă mai obsedează nu din alt motiv.