Ba n-am dormit!

Am umblat. Aşa cu lenea şi depresia de iarnă după mine. Am umblat pe unde am putut. Fără nici un chef, cu o lehamite teribilă şi cu un gust nasol. Apoi azi m-am trezit că sunt implicată în mai multe proiecte decât pot duce. Depresia a devenit mai profundă, cheful de viaţă a dispărut cu totul. S-a dus dracului şi partea raţională şi aia sentimentală, şi m-am trezit a fi o legumă. Noroc că mi-am surprins privirea în oglindă, goală şi fără nici un sens.

Cred că ăsta a fost punctul în care mi-am altoit două palme şi mi-am zis că trebuie să-mi revin. Dar nu mi-am revenit, pentru că a început să ningă, iar maşina mea iar era sub zăpadă. Aşa că m-au apucat mai rău toate cele. Şi mi-am băgat picioarele în ea de maşină. Şi ce dacă a lui X nu are cauciucuri de iarnă, cel puţin nu e înzăpezită. Şi-am mers şi aşa, cu cinci la oră pentru că alunecă, dar a mers.

În timpul ăsta am primit un telefon de la un tip pe care nu l-am mai auzit de luni bune. Ar fi trebuit să mă bucur că şi-a amintit de mine, dar n-am putut. Mai rău m-a enervat, pentru că şi-a amintit prea târziu, când deja nu mai aveam nici un fel de nevoie de nimeni. Nici măcar de mine. N-am fost tocmai drăguţă, iar el, cel mai probabil, nu o să mă mai sune vreo doi ani. Dar şi treaba cu amiciţia e ca şi aia cu nunta, la bine şi la greu. Pe dracu’, nimeni nu e acolo la greu, toţi vor numai la bine. Ducă-se pe apa sâmbetei.

Cartea asta şi faptul că nu am mai făcut cumpărături înainte de Crăciun cu vreo săptămână, au reuşit să mă aducă cât de cât la realitate. O mai fi şi faptul că sâmbătă botez şi mă bucur, mai mult pentru că părăsesc Piteştiul, chiar dacă pentru o singură noapte. Am o speranţă că nu o să mai stau pe loc.

Dacă tot anul 2009 m-am plâns că nu prea stau pe acasă, în 2010 am început plângându-mă că stau de o lună acasă. Vreau să plec. Oriunde. Vreau lansări sau escapade pur şi simplu. Vreau orice numai să nu stau. Nu vreau să scriu. Nu vreau să citesc, vreau să fug în lume. Şi aş mai vrea un creier gol. Golit de orice. Uite aşa cu mintea goală şi trei lei în buzunar aş fugi în lume. Aş merge non-stop (cu maşina). Până la dracu’ în praznic. Nu mai pot să stau. Nu mai vreau să stau. Nu mai vreau să răspund la telefoane, mailuri, mess sau orice altă sursă de comunicare. Am chef să fac orice, dar nu să stau.

Poate că de mâine îmi va trece nestarea asta sau o să devin o Lala, nervoasă şi agorafobă. Ideal ar fi să nu-mi daţi un pistol. Ba chiar ar fi indicat.

Şi aşa am trecut în 2010. Fără chef nici de mine. Mă rog, aşa o duc din 2009. Oi avea şanse de vindecare? Acum depinde de cine şi cum mă ameninţă. Ameninţarea e singura cale pe care o cunosc şi care m-ar face să mă reapuc de scris, de citit şi de stat. O, nu, voi mă puteţi ameninţa în voie. Trebuie să fie ceva strict profesional şi spus cu multă pasiune pentru a-mi reveni. X încearcă încă de ieri cu diverse ameninţări. Doar că ştiu că el nu îşi poate pune amprenta asupra ceea ce scriu, aşa că… Aştept pumnul ăla drept în nas. Va fi un 2010 interesant 😉