Prima mână

Prima mână şi atât. Titlul ar trebui să spună tot, dar sunt sigură că puţini s-ar prinde. Da, vorbesc de scris. Şi vorbesc despre faptul că la mine totul a fost la prima mâna. Mai la prima mână ca „Indicii anatomice”, de exemplu, clar nu are ce fi.

Unii vor spune că se simte, alţii că nu, adevărul e că îmi pasă puţin spre deloc. Adevărul e că sunt prea puturoasă ca să iau povestea de la capăt şi să rescriu pasaje întregi, poate chiar capitole, aşa cum fac majoritatea. Dacă am învăţat ceva a fost să mă corectez singură. Ceea ce de-a lungul timpului am şi făcut. Am eleminat greşelile, repetiţiile şi poate am modificat un cuvânt cu un sinonim al său, dar niciodată mai mult. Cel mai mult am modificat în „Regina elfă”, vreo două fraze. Una am şters-o cu totul, alta am modelat-o puţin. Şi atât. Nu m-am gândit niciodată dacă cititorului i-ar conveni sau nu. Nu modific ce-am scris, şi v-am spus de ce. Sunt prea puturoasă pentru a face chestia asta. Chiar dacă trecând a doua oară prin poveste aş vedea un paragraf întreg de modificat, nu aş face-o. Dacă vă convine bine, dacă nu la fel de bine. Răbdarea mea e destul de limitată, chiar şi în ceea ce mă priveşte. Asta sunt, cu asta defilez.

În plus, întotdeauna când scriu, mă uit şi la câte un film. De ce? Pentru că aşa mă concentrez eu. Sau aşa nu mă concentrez, cine dracu’ poate şti?

Şi de ce vă zic toate astea? Nu ştiu, să-mi treacă nervii. Trebuia pur şi simplu să spun ceva.

 

P.S: Dacă H. Prigoană este modelul tinerilor din ziua de azi, eu vreau să îmbătrânesc brusc şi iremediabil. Mulţumesc pentru înţelegere.

Să moară în chinuri!!!

Ok, aveţi aici prezentarea cărţii „Alte ţărmuri” şi explicaţii suplimentare în postul de mai jos.

 

Trebuie să vă anunţ că n-am mai dormit de vreo 14 ore, aşa că dacă adorm brusc pe taste, înţelegeţi. Cu toate că am impresia că la câţi nervi am, o să omor primul om ce-mi iese în cale şi de-o fi să-l visez pe nefericit tot nu o să-i fie bine.

V-am mai spus că mama are patru pisici. Animale ce stau la bloc, dar ies afară pentru a-şi face nevoile. Am şi eu una, dar stă permanent închisă în casă. Poate că unii dintre voi vor spune că sunt crudă. Nu sunt, sunt doar grijulie, prevăzătoare. Oricum pisoiul meu de la trei luni n-a mai fost afară, aşa că nu are ce îi lipsi. Dar ce s-a întâmplat ieri mă umple de nervi. Ştiu că mai bine nu aflam, pentru că acum sunt într-o stare de furie pe care nu îmi închipuiam că o pot deţine. Nici nu ştiam că ştiu să arunc blesteme până acum vreo oră.

Ce s-a întâmplat? Nişte cretini frustraţi (ce mi-ar plăcea să-i aflu) s-au gândit că e normal să desfigureze un animal nevinovat. Nu ştiu cum a scăpat şi cum a reuşit să ajungă acasă. Dar, bietul, a reuşit cumva. Acum e internat cu perfuzii. Nu pot decât să mă rog să scape şi cu siguranţă, indiferent câte fiţe ar face Piţi, dacă mama nu îl ţine în casă, indiferent cum ar fi pisoiaşul ăla, o să-l iau la mine. Suferinţa lui şi bestialitatea cretinilor ălora mă scoate din minţi. Nu înţeleg ce fel de suflete au unii, dacă le au. Nu pot să-i înţeleg cum dracu’ trăiesc. Şi credeţi că sunt hazardată când le doresc moartea în chinuri? Eu nu cred. Nu vă pot spune câtă frustare e acum în mine. Neputinţă, durere, nervi. Urăsc oamenii cu tot sufletul meu.

Să încep şi eu ziua ca omul

Tot n-am somn, aşa că debitez. Mi s-a părut că am ceva în cap (sigur că n-am), ceva ce începea cu: „Dacă mă împuşca atunci…”… exact, s-a terminat acolo 😆 Atât am avut, atât am spus. Ba chiar am şi scris. E? Nu e minunat? Patru cuvinte. Suficiente pentru o eternitate. Sper ca mâine să reuşesc să duc la bun sfârşit „Alte ţărmuri”. Nu că ar fi cartea de vină, pentru că nu e. Eu îs. Pentru că, aşa cum e normal în mintea mea, cu trei zile înainte de anul nou am început trei cărţi: aia de o găsiţi acum pe club, Cervantes cu ale lui nuvele şi „Alte ţărmuri”. Cum Cervantes e un DEX ceva mai mic, n-am şanse să o termin prea repede. Mai ales că nu prea mă omor după proză scurtă, nuvele sau altele de acest fel. Nu mă întrebaţi de ce. Dar nu-mi place nici să le scriu, nici nu mă omor cu cititul lor. Chiar dacă după, adică după finish, chiar îmi plac. Cred că am o problemă doar cu scrisul şi cititul lor. Pentru că pe urmă mă gândesc şi îmi dau seama că mi-au plăcut. Ce-o fi în capul meu. Nimic! Corect.

Ca să nu mai spun că deja m-am abonat la Meyer şi Martin. Da, în această ordine. Pentru că trebuie să citesc Gazda, doar jumătate e tradusă de Shauki. Şi trebuie. Aşa că mâine voi începe primul exerciţiu „deschide cartea”, poate după o oră, cel mult două voi ajunge la „citeşte cartea”. Dar asta rămâne de văzut.

Şi totuşi chestia asta mi-a rămas în cap: „Dacă mă împuşca atunci…” sigur, categoric aş fi fost moartă, dar poate că trăgea în picioare sau în mâini. Nu? Sau nu. Normal.

UPDATE:

Ok, neavînd somn şi în neavînd ce face am terminat „Alte ţărmuri”. Mi-a plăcut cam 80%, aşa că am scris despre ea. Dar înainte de-a vă spune unde să vă duceţi, trebuie să lămuresc câteva lucruri. Da, am fost tentată până-n măduva oaselor să distrug această antologie, dar am fost obiectivă până-n măduva oaselor. Presupun că data viitoare nu o să-mi mai iasă la fel de bine, obiectivitatea. Recunosc că am notat toate greşelile gramaticale, dar nu am vorbit despre asta. Nici nu o s-o fac, momentan. Dar am un sfat: după cum unii dintre voi ştiţi după ce a apărut Abiaţia, la Millennium, destul de plină de dezacorduri între subiect şi predicat, nu am zis nimic public, am mai bătut apropouri, dar ipocrizia e destul de mare 😉 Tocmai de aceea le spun celor câţiva autori care au sărit să mă critice pe mine la un moment dat, mai întâi să-şi rezolve propriile probleme gramaticale, şi în ziua în care ei nu vor mai avea nici cea mai mică greşeală să vină să stăm de vorbă pe text. Îi mai spun şi domnului care a ţinut în repetate rânduri să mă jignească semându-se „Argofufa” că nici domnia sa nu e mai presus. Virgula între subiect şi predicat e naşpa 😉 Şi vă mai rog ceva, înainte de-a-mi critica un text, măcar să vă prefaceţi că-l citiţi, pentru că aşa mi se pare corect. Oh, şi atacurile la persoană, hai să le folosim atunci când veţi fi atacaţi direct de mine.

Şi repet, chiar am fost obiectivă până-n măduva oaselor. Nu am urmat sfatul lui Feri de-a citi cu ochi de scriitoare, pentru că ştiu sigur că nici unul dintre autori sau dintre cei ce fac parte din SRSFF nu mă consideră a fi aşa ceva, ceea ce nu mă deranjează, e problema fiecăruia. Dar am citit cu ochi de cititor, lucru pe care nu mi-l poate nega nimeni, indiferent cât de înverşunat ar fi împotrivă-mi.

Poate că blogul ăsta va fi uitat la un moment dat, dar recenzia va rămâne aşa cum e acum. Şi va rămâne acolo mult timp. Acestea fiind spuse, că sunteţi autori, cititori, fani ori ba ai genului SF, puteţi merge aici şi citi ce am scris. Deja cred că v-aţi făcut o părere dacă aţi citit cu atenţie începutul. Şi cu asta, sănătate. Ne mai auzim!