Update: Oameni buni, mă rog de voi să mă criticaţi la sânge promiţând că voi fi cuminte şi voi nimic? Hai, curaj! Nu schimb postul până nu spuneţi tot ce nu vă convine şi lăsaţi „ca cele”, treceţi peste. Hai că puteţi.
Vă ofer un fragment din „Regia Arkudă” pe care aş vrea să-l criticaţi la sânge. Ştiu că e mic şi e greu de criticat. Dar încercaţi totuşi.
Şi nu vă speriaţi pentru că am pus moderare. O să le dau drumul la timpul potrivit şi o să vă spun şi motivul. Promit că nici un comentariu nu va fi făcut pierdut.
Sunetul tobelor şi al cornurilor se învolbura în tăria nopţii. Femei pe jumătate dezbrăcate se răsuceau şi dansau pe mesele joase, printre hălci de carne şi platouri pe care erau mormane înalte de mere, curmale şi rodii. Mulţi bărbaţi erau beţi din cauza vinului adus din Aãria, însă Fãria ştia că în noaptea asta nu vor mai zăngăni nici un fel de arme, nu aici, în oraşul inimilor, unde violenţa era interzisă.
Oûr descălecă şi-şi ocupă locul pe banca înaltă. Lui Fhar-Dur şi Arth-Dur, care fuseseră în Valea Umbrelor împreună cu femeile lor când sosiseră, li se dădură locurile de mare cinste de-a dreapta şi stânga lui Oûr. Fraţii de sânge ai celor doi se aşezară la picioarele lor, iar ceva mai departe, cele patru neveste ale lui Simion.
Fãria descălecă de pe iapa albă şi dădu hăţurile unuia dintre sclavii săi. În timp ce cele două cameriste îi aranjară pernele, ea-l căută pe scutierul său. Chiar şi în sala aglomerată, Ing ar fi trebuit să sară în ochi cu pielea lui albă, părul blond şi zdrenţele de cerşetor, însă nu-l putea vedea nicăieri.
*
Surioara ei se agita ca o furtună de zăpadă de când aflase că Fãria se duce la război, când înlăcrimată, când furioasă. Refuzase să mai mănânce, plângând şi urlând mai toată noaptea, ba chiar o lovise pe bătrâna bonă când ea încercase să-i cânte pentru a o face să doarmă, iar a două zi fugise. Fãria pusese jumătate din omenii de pe domneniu să o caute, iar când în cele din urmă o găsiră la morminte, Miãra încercase să-i taie cu o sabie de fier, ruginită, luată din mâna unuia dintre regii morţi, iar pisica neagră ţâsnişe din beznă ca un demon cu ochii verzi. Pisica devenise aproape la fel de sălbatică ca Miãra; îl zgâriase pe grăjdar şi îi sfâşiase o bucată de piele lui Mikon. Trebuise ca însuşi regele şi Pantera să vină şi s-o potolească.
Maestrul o sfătuise pe Fãria să rămână la domeniu, iar regele se rugase de ea, pentru propria sa siguranţă, la fel ca pentru a Miãrei, însă ea clătinase doar din cap şi repetase cu încăpăţânare:
– Nu vreau eu asta. Trebuie să o fac!
Era doar pe jumătate o minciună. Cineva trebuia să se ducă, să menţină poziţia la Sûm şi să-i ajute pe arkuzi împotriva piticilor, regele putea înţelege asta, însă nu trebuia să fie chiar Fãria. Fiica sa i-ar fi putut ceda comanda lui Mortier, lui Gieon sau unuia dintre cavaleri. Maestrul o îndemnase să facă asta, însă Fãria nici nu voise să audă.
Oana Stoica Mujea 