Dacă asasinul e îndrăgostit?

Ei, se mai întâmplă. Personajul din „Sărutul morţii” s-a sucit puţin. Şi acţiunea s-a sucit ceva mai mult. S-au sucit multe la drept vorbind. Au apărut trei personaje principale. Iar cel al Anastassiei e povestit din punctul ei de vedere, la persoana întâi.

Şi se întâmplă aşa în mare: serviciile secrete din Europa, cam din toată, o urmăresc. De ce? Nu vă spun. Oricum, personajul meu total insensibil… bine, încă e insensibil, doar că am îndrăgostit-o 😀 Mi se părea normal să aibă şi ea un punct slab, ţinând cont că îi omorâseră şi ultima rudă de gradul zece, iar din punctul ăsta de vedere o durea fix. Da, o să ziceţi, dar Mihai Marinescu, soţul? Ei, hai, chiar ea să nu se fi prins că era căsătorită cu pictorul doar pentru ca el să poată raporta unde trebuie?

Asta e o parte. Fuga Anastassiei. Dorinţa de-a nu muri inainte ca omul ăla să afle că ea îl iubeşte, prostii din astea.

Intriga doi. O puştoaică antrenată să ucidă, aşa cum fusese şi Anastassia la vremea ei, se îndrăgosteşte de acelaşi bărbat. Dar cum o face e mai interesant. Să vă spun cum? Hai să vă spun. Puştoaica, din când în când, îşi confunda propriile sentimente cu ale Anei (aşa o alint eu 😀 ). Da, vă daţi seama ce ciudat se simte mai ales că nu o cunoaşte nici pe ea, nici pe el. Dar ea se îndrăgosteşte.

Între timp, în ţara cu cele mai multe servicii secrete (unde să fie asta?!) se petrece o crimă. Ce legătura are crima cu cele două? Şi cum ajunge un agent din „Celula neagră” românească să ancheteze cazul? Şi aşa avem trei personaje principale.

Yap, Opus Dei sunt tot acolo. Mai e şi Boris un personaj sinistru dar care sigur va prinde la cititor pentru că, în esenţă, el e tipul bun, într-un sens destul de sinistru.

Bine, e o acţiune destul de complicată. Cu multe intrigi, multe personaje secundare, multe acţiuni secundare, care se leagă la un moment dat. Şi, presupun eu, multe pagini. Îl veţi întâlni în cartea asta şi pe Stelian Munteanu, dar şi alte personaje din „Somalia, mon amour”. Personaje pe care le-am răpit puţin din cadrul lor 😀

Şi ţinând cont că am avut o noapte albă, atât de albă încât mă doare şi acum capul, am avut timp să-i găsesc melodia care i se potriveşte. Cel puţin primei părţi a poveştii. Pentru că, totuşi, debutează cu o asasină care nutreşte sentimente la o vârstă destul de înaintată pentru o primă iubire adevărată. Sau cel puţin aşa i se pare ei. Bine. Avem slăbiciuni. Avem crime. Avem personaje telepate sau cu alte astfel de capacităţi. Avem chestii reale multe, dar va trebui să le descoperiţi singuri. Nu o să fie greu, pentru că la sfârşitul cărţii voi scrie bibliografia. Sigur, cartea în sine e o fantezie, dar cu multe elemente reale presărate.

Am înnebunit de tot dacă ţineţi cont că citesc despre mafie, despre GRU (serviciul secret militar rus 😉 ) şi alte asemenea. Să nu vă mai povestesc despre arme. Cred că după ce termin cartea asta îmi voi putea da cel puţin un doctorat în arme.

Dar gata, am zis şi aşa prea mult. Vă anunţ că această tentativă de roman a ajuns pe la cincizeci de pagini şi sunt abia la început. Oh, şi uitasem ce e mai important. De fapt sunt două lucruri importante. Una din acţiunile secundare pornesc de la o idee combinată, o discuţie sădicuţă dintre Xreder şi Remus. Iar a doua este că un pilot profesionist mă învaţă nişte chestii (teoretice) ce vor fi folosite în nişte urmăriri cu maşina. Dar nu sunt chestii comune, o să vedeţi voi despre ce e vorba.

Aşa, şi ziceam că prima parte are şi o melodie:

Reclame

Pe bază de taţi

În Piteşti, vă jur, nu mai sunt mamele la modă, ci taţii. Măcar am scăpat de înjurăturile de mame. Cu tata accept mai uşor 😉

Să vă spun, că nu pot să mă abţin. Doar ştiţi că deja am făcut o pasiune pentru facebook. Unde urmăresc trei oameni şi am o mie două sute şi ceva de prieteni. Mno. Uneori, din ăia i se mai năzare câte unuia că mă ştie, că vrea să mă înjure, că mă iubeşte, că mă urăşte, ca în viaţă, vorba aia. Şi uite aşa mă „agaţă” un piteştean. Iniţial îmi spune că ne ştim din vedere. Iniţial îl şi cred, la modul că eu oricum nu-l ştiu, dar m-o şti el că nu e interzis. Şi zic să fiu de treabă şi îi răspund, şi facem şi schimb de id-uri, că doar ne ştim. Dar constat repede că eu nu-l ştiu. Dar el mă întreabă dacă sunt fata lu… Io zic că e cel mai prost mod de-a începe o conversaţie, dar fie, îs. Mi se spune că tatăl lui îl cunoaşte pe al meu. Ok. Foarte frumos. Şi ajungem aşa la o cafea.

Bine, zic, că na, dar în condiţiile impuse de mine, în locul pe care-l decid eu. Iniţial e de acord, apoi se suceşte că cică îi impun. În cazul ăsta am pus punct, de virgulă nu se mai punea problema.

Eu nu înţeleg. Adică, eu nu-l cunosc. I-am şi explicat că nu, i-am spus chiar şi că poate fi un psihopat. Sigur că el s-a amuzat, dar eu eram serioasă. Bine. Nu e, atunci de ce nu se poate în condiţiile mele? Lumea chiar are impresia că mă duc oriunde cu oricine la cafea? Mi se pare cumplit de absurd. Şi uite aşa îţi trece a mai fi de treabă. Şi aşa sunt destul de sceptică când se instalează vreunul comod la mine în mess, mă rog, nu că l-aş şi băga în seamă. Dar aşa, ca idee. Apoi sunt destul de sceptică cu cei care-l cunosc pe tata. Şi mai sceptică sunt cu cei care vor „un autograf”, se înţelege despre ce vorbesc.

Mno, aş vrea ca oamenii să priceapă că totuşi nu sunt eu cea care-i caută. În cazul ăsta m-aş conforma, dar dat fiind că e invers, never, să ne fie clar. Şi să mai ziceţi voi că lumea nu e nebună.

 

Ei, şi astea fiind zise vă anunţ că mi-a revenit pofta de scris. O poftă teribilă. Aşa că mai rar cu netul, doar am treabă. Şi nu prea am mai avut de ceva timp nici poftă, nici treabă.

 

P.S: La final o dedicaţie care mă obsedează. Desigur, dedicaţia e pentru cine se mai simte obsedat 😀

Pe asta o uitasem :