Pe drumuri… cu stresuri

Vorba Luciei, zău aşa…

Dar să nu vă spun cât m-am stresat eu. Bogdan Hrib a început întrebându-mă, într-un moment în care eu nu puteam vorbi: „eşti sigură că-ţi decolează avionul?”. Mi s-a pus un nod în gât şi m-am gândit că mă voi sinucide în faţa aeroportului. Nu vreţi asta, nu? Adică ăia de la Otopeni. Sigur că nu.

Aşa că eu am stresat-o pe Crina, mai, mai să mă pun pe jelit. Aşa că roşcata, fireşte, a pus mâna pe telefon şi a sunat la aeroport. Aşa ne-am liniştit amândouă fără să facem atac cerebral – vai ce v-ar mai fi plăcut unora dintre voi să crăpăm 😀 – Şi iată, aeroportul o zis că pleacă avionul, el, aeroportul, rămânând pe loc. Deci plec. Sătmăreni, nu aveţi nici o şansă de scăpare.

Sper doar ca nesuferitul ăla să nu uite de mine, că de două zile mă întreabă la ce oră ajung. Tot de două zile îi spun, iar el tot uită. Asta dovedeşte cât sunt de importantă în ochii lui. Şi când mă gândesc că putea muri otrăvit. La naiba! 😛

Oricum, sper să ajung. Sper să plece avionul… dar, ştiţi ceva, ajung oricum. Numai în ciudă 😀

Şi vă las cu o melodie care m-a obsedat azi. Să nu ziceţi voi că nu sunt de treabă. Cum mâine voi pleca dis de dimineaţă, eheee, ne mai auzim când ne vedem.

 

P.S: Sigur că la ora asta, adică unu noaptea, eu fac bagaje. Yupiii, ce viaţă 😀 Iar Stela iar mă stresează cu o surpriză. Eu vreau să ştiu dinainte de-a deveni surpriză.

Reclame