Acum sunt zdrobită cu totul

Mental, că am dat drumul la TV şi mă întâmpină Sinteza Zilei. Mie nu-mi vine să cred ce se întâmplă în ţara asta. Cum ne batem joc de noi. Dumnezeule. Desigur, nu vreau să comentez. Pentru că nu mai pot. Daţi-ne bomba aia atomică odată să scăpăm.

 

La nivel de alergii. Mda. Le am pe toate. Ca să nu se putea fără. Aşa că tratament şase săptămâni, fără expuneri la soare. Mda. Bine. Demachiant antialergic. Orice produs de machiat sau cosmetic antialergic. Inclusiv parfum. Bine. Bine. Fără roşii. Fără. Fără morcovi. Mă rog. Şi fără nu mai ştiu câta mai lista. Bine. Bine. Cea mai tare fază a fost când doctorul îmi spune ca pe timpul tratamentului să nu mă pensez. „Frate, crezi că-s Mircea Albulescu?”. Bine, zice el în cele din urmă. Dar în ziua în care fac operaţiunea să nu-mi aplic tratamentul. Bine şi aşe.

 

Şi la nivel fizic. Iar aici e mult de spus. Mult. Dar ştiu că aveţi răbdare. Cum nu. Povestea începe cu cea de-a doua profesoară de aerobic: Corina. Corina a apărut săptămâna trecută, pentru că cealaltă nu mai făcea faţă singură toată ziua. S-a băgat în seamă cu mine când am fost să dansez. Cred că era într-o sâmbătă. Ştiu că i-am mormăit ceva şi m-am întrebat apatică: „asta ce se bagă în seamă?”. Bine, azi mă duc la sală pentru că R m-a informat că are două ore sala goală.

Corina şi ea: „Ne-am gândit la ceva pentru tine”. Mno, iar mă întreb asta ce puii mei mai vrea. Dar nu zic nimic, nici măcar nu am zâmbit. M-am uitat aşa ca tâmpa. Bine. R îmi explică: dansez, dar în acelaşi timp fac combinaţii de aerobic. Şi nu numai.

Nu numai? Nu. Corina îmi zice că dacă nu stau dracului dreaptă o să mă doară. Mda, m-a durut. Aşa că îmi pune în mână un extensor elastic. Ştiţi ce e ăla, da? Bine, dacă nu ştiţi sunt convinsă că vă veţi informa. Şi îmi zice: mâinile sus şi după cap. Nu ai voie să te sprijini de umeri. Deci doare. Cu mâinile în poziţia aia şi cu extensorul pe umerii mei, ei da, a trebuit să dansez. La început a fost al dracului de greu, apoi am început să mă obişnuiesc pentru că oricum nu-mi mai simţeam mâinile.

Când a considerat doamna că aş putea sta dreaptă şi fără ajutor a început cu: mişti şoldurile, dar mâinile fac mişcările astea şi astea. Pas în faţă, pas în spate, lateral. Nuuuu, mâinile fac ce ţi-am zis eu. Jesus. Paşi, mişcări, drept, mâini, picioare, abdomen. O, yah, din pură întâmplare îmi ies vreo două mişcări, desigur, din combinaţii, foarte mişto. Ne bucurăm ca tâmpitele, de parcă cine ştie ce făcusem.

Bine, trecem la respiraţie. Trebuie să învăţ să-mi dozez respiraţia. Învăţ. Dansez iar. Mai bine. Mult mai bine. Primi paşi sunt chiar fenomenali. Corina îmi zice să încerc una, alta şi cealaltă. Merge. Funcţionează. Începem să face treabă.

Gata, îmi zice după o oră. Lucrăm abdomenul.

Whay?

Cică nu are pachet de muşchi. Îi zic că de aia am renunţat la atletism că prea eram un pachet de muşchi. Nu vreau. Nu îi pasă, vrea ea. Bine. Bine.

O oră şi jumătate de tortură fizică la propriu. Când să plec cu R la cafea Corina îmi zice că nu pot mânca două ore.

?!?!?! N-am probleme cu dantura, zic eu. N-am fost la dentist.

Nu, clar că nu, dar dacă mănânc acum o să mă fac cât tancul. Îi arăt că am 47,6 kg. Ce mi s-ar putea întâmpla aşa rău? Cât aş putea să mă îngraş? În cele din urmă îmi zice că pot mânca 50 grame de somon afumat. Da, femeia e nebună. Sigur că am mâncat cum şi cât trebuie. Ce mama naiba?

 

Şi de aici ajungem la faptul că până mâine seară târziu voi fi dispărută. Foarte dispărută. Am treabă. Aşa că… faceţi ce vă trece prin cap.

Reclame

De la liceu la liceu

Da, s-a dus deja vorba în târg că aş mai avea nevoie să mai trec puţin pe la liceu. Că nu degeaba mă târăşte Bogdan după el. O fi zicând omul că mai am şi eu ceva de învăţat. Şi mai am, la drept vorbind.

Ieri am dispărut fără să spun. Pentru că am fost la Şcoala Centrală din Bucureşti. Un liceu de filologie. Nu, nu numai de fete aşa cum fusesem anunţată, dar în marea lor majoritate da. Însă au fost şi băieţi la „dezbatere”.

Uff, la naiba, nu-mi place ceea ce vă voi spune. La Mihai Eminescu chiar dacă puştii nu citeau prea mult, au ştiut să comunice. Să pună întrebări, măcar să se prefacă curioşi. Au spus glume. Ce mai, atmosfera a fost destinsă.

La Şcoala Centrală, dintr-un amfiteatru, trei fete şi un băiat au fost cu adevărat interesaţi. Pe restul am fi putut la fel de bine să-i lăsăm să plece. Ba două dintre fete m-au ţinut chiar şi în pauză şi am făcut schimb de mailuri.

Citesc, scriu, dar nu pot comunica.. explicaţia ne-a dat-o o profesoară: „Ei sunt obişnuiţi să stea să asculte”. Mda, s-a observat. Dacă lui Bogdan nu i-a ieşit, eu nici măcar n-am mai încercat şi aşa îmi era mult prea somn. Fie ce o fi. Vor bine, nu la fel. Nu poţi obliga pe nimeni să te asculte.

Ei, oricum, n-a fost chiar atât de jos, dar de la un liceu de filologie mă aşteptam să fim puşi la zid, întrebaţi, încurcaţi… Nu s-a întâmplat.

Dar văzând Bogdan că nu sunt destul de agitată a zis că mă rezolvă el. Aşa că, mergând spre o doamnă să semnăm un contract, pe o străduţă unde nici să respiri nu mai aveai loc, îl aud pe Bogdan: „N-am unde parca, treci la volan”. Şi omul lasă maşina în mijlocul drumului, iar eu… da, normal, am trecut la volan. Singura apreciere a acestui fapt e maşina în sine care merge super mişto. Nici nu mă aşteptam. Faptul că am dat vreo şapte ture de sens giratoriu n-a fost chiar ceea ce mi-am dorit de la viaţă. Pentru că, fireşte, nici eu n-am găsit loc de parcare. Cel putin cafeaua a fost bună şi localul foarte intim şi drăguţ.

Aşa am aflat şi veştile bune. Dar nu vi le spun. În primul rând că n-am chef şi în al doilea rând pentru că trebuie să văd cu ochii mei.

 

Acum, în lipsă de altceva, voi dansa. Da, da, ar trebui să o faceţi şi voi. Mai alungă din energiile negative şi tensiunile aiurea.