Despre prieteni sau neprieteni

S-a întâmplat să fie aşa:

V-am povestit de ele: Lorena şi Silvia. Da, v-am povestit aici. Atât cât am avut eu chef atunci, adevărul fiind de două ori mai dur şi mai plictisitor. Dar s-a nimerit să citesc şi asta la Canguru’, tot cum s-a nimerit ca ele să mă cheme la cafea.

Între noi e clară situaţia: nu, nu suntem prietene. Nici n-am putea. Şi nu pentru că ele sunt cu firme, firme, firme, că pot trece uşor peste asta. Nici pentru că sunt complet artificiale, pentru că nu mă deranjează. Ci pentru că nu există acea legătură sufletească. Legătură pe care o simţi între tine şi alte persoane cu uşurinţă. Chiar dacă s-ar putea să nu te mai vezi cu celălalt vreodată, tot, cumva, sufletul tău, îl va considera prieten. Asta ca să ştiţi. N-am o problemă cu oamenii care au păreri diferite de ale mele, Canguru’ vă poate confirma. Că doar deh… avem păreri diferite într-un anumit sens pe care n-am chef să-l dezvolt acum 😛

Bine, şi vorbim despre prieteni. Zicea Geocer tot la postul ăla că nu o să ştii niciodată dacă un aşa zis prieten a vrut sau nu să te ajute. Dacă ar fi putut ori ba. Păi iertat să-mi fie, dar oricât de prieteni am fi te ajut dacă consider necesar, nu mă poţi obliga şi nici nu prea ai dreptul de-a te supăra. Dar pe asta s-o lăsăm baltă că eu îi ajut şi pe ăia de mă urăsc. Dar ca idee, dacă un prieten vrea un ajutor pe care poate că i l-aş putea da, dar din motive diverse nu il pot oferi atunci, nici nu mă poate forţa. Părerea mea.

Bine, şi revenim la prieteni. Nu ştiu cum s-a făcut că cei mai buni doi prieteni ai mei, cu vreo opt ani în urmă, şi-au luat tălpăşiţa. Ea e în Spania. El e pe unde are contracte, în afara ţării. Atunci m-am simţit al dracului de singură şi n-am mai vrut pe nimeni lângă mine. N-am mai avut nevoie de prieteni. Chiar nu. Mi-am băgat picioarele. Nu le înţelegeam sensul.

S-a întâmplat să-mi fac blog şi să ajung iar la a avea doi prieteni foarte buni. Tot o ea şi un el, că deh, eu îi vreau la pachet 😛 Dar şi ei sunt departe după cum ştiţi. În fine, telefonia şi netul parcă îi aduce mai aproape. Şi pe urmă nu e ca şi cum i-aş vedea la un an şi jumătate poate şi mai mult ca pe ceilalţi doi.

Poate şi datorită lor, dar poate şi datorită faptului că am fost nevoită mai tot timpul să intru în interacţiune cu oamenii am tot ajuns să-mi fac şi alţi prieteni. Majoritatea lor la Bucureşti. Ei, nu-i mai numesc, sunt sigură că se ştiu singuri. Apoi, datorită Ralucăi am ajuns să-mi fac prieteni şi în Piteşti. Vă asigur că în Piteşti chiar am fost reticientă. Lorena şi Silvia îmi ajungeau. Neprietenele mele.

Sigur, în Piteşti, înainte de toate a fost Mihai, care mi-a fost şi coleg de facultate, dar şi vecin. – La naiba, cunosc cam mulţi Mihai –

Dar să lăsăm prietenii şi să ne întoarcem la neprietenele mele. Povestea în mare sper că aţi citit-o, dacă nu, n-aveţi decât, pentru că nu o repet.

Ideea e că azi m-am dus cu ele la cafea doar pentru a face un şoc. După ce că am febră musculară şi la degetele de la picioare, trebuie să înnebunesc şi cu nervii capului. Lorena era foarte, dar foarte nervoasă din pricina actualului ei prieten care i-a spus că e un dezastru în pat, iar ea ca să-i facă în ciudă a făcut sex cu doi tipi – nu, nu în acelaşi timp, cu toate că eu aşa înţelesesem şi deja voiam să ies şi să mă duc – şi s-a filmat. Normal, ca să-i dovedească domnului… ăăă, n-am priceput exact ce. Am ascultat bălăriile astea vreo oră, noroc că aveam laptopul la mine că altfel o luam razna definitiv. Dar, privindu-le cât sunt de înfocate în această problemă şi cât suflet pun, ba chiar cât caută să facă în aşa fel încât totul să fie de rahat, mi-am dat seama că ele ar fi două personaje senzaţionale. Ceea ce totuşi n-am înţeles în veci e de ce ţin neapărat să împartă chestiile astea cu mine, ţinând cont că nici numele întreg nu mi-l ştiu.

Dar nu-i aşa că uneori viaţa e amuzantă?

Şi din dorinţa de-a le studia mai bine – pentru că la drept vorbind după aproape trei ani de când tot bem cafele, abia acum mi-am dat seama ce personaje mişto ar fi – luni le-am invitat eu la cafea. Mda, cam des, ţinând cont că nu ne vedem decât de două ori pe an, poate trei în cazul în care… în care, fireşte. Şi aşa am ajuns la concluzia că neprietenele mele sunt pur şi simplu material de studiat. De aia ne-o fi adus împreună cine ne-o fi adus 😀 Jesus, ştiu, câtă răutate pe mine.

Reclame